Linkuri accesibilitate

Coridoarele puterii arată ca orice alte coridoare


Interviu cu Hendrick Hertzberg, principalul comentator politic de la publicaţia americană „The New Yorker”. Între 1979 - 1981 a fost autorul discursurilor preşedintelui Jimmy Carter.

Lucian Ştefănescu: Aţi scris discursuri pentru preşedintele Jimmy Carter. V-aţi simţit puternic? Aţi simţit că îi puteţi controla mintea? Cum se simte cineva care e autorul cuvintelor şi ideilor pe care altcineva le rosteşte în public?

Hendrik Hertzberg: Cred că m-am simţit întrucîtva ca un asistent al unui dramaturg, nu ca un dramaturg, pentru că nu-i creezi propriile personaje, nu creezi prorpia ta poveste. Şi nu m-am simţit neapărat puternic scriind discursuri pentru preşedintele Carter. Am avut totdeauna în mine că erau discursurile lui.

: Şi-atunci cine era dramaturgul?

Hendrik Hertzberg: Nimeni nu era un dramaturg, dar producătorul şi regizorul era Carter...

: Deci nu exista un autor?

Hendrik Hertzberg: Era mai mult un „auteur”...

: „Auteur” ca în limba franceză...

Hendrik Hertzberg: Mă gîndesc la felul în care francezii privesc a face un film, cînd spun că regizorul e creatorul fimului, dar nu e chiar aşa, regizorul e cel mai important funcţionar în facerea unui film, iar facerea unui film e o activitate colectivă.

Un discurs prezidenţial este şi el o activitate colectivă, dar o activitate creativă într-un fel... dictatorială. Cînd eşti în poziţia de a scrie discursuri pentru ocupantul unei funcţii foarte puternice, puterea pe care o ai e undeva la margine, e o putere nuanţată. Cuvintele pe care trebuie să le alegi pentru a exprima un gînd de genul, să spunem „democraţia e bună”....

: Trebuie să dovedeşti asta?

Hendrik Hertzberg: Sînt multe feluri în care poţi să exprimi asta, să argumentezi asta, şi cu multe consecinţe, pentru că democraţia e un cuvînt foarte contestat şi diverşi oameni au diverse definiţii pentru el, iar unele dintre aceste definiţii nu vin din bună-credinţă....

: Şi probabil n-au nimic cu democraţia în sine...

Hendrik Hertzberg: Exact. Sînt unii care definesc democraţia ca pe o dictatură. A fost însă o experienţă minunată să scriu discursuri pentru preşedintele Carter şi să văd cum arată de fapt coridoarele puterii, mai bine zis să văd că ele arată de fapt ca orice alte coridoare sau birouri.

Cred că majoritatea oamenilor care au făcut ce am făcut eu au fost ca şi mine suprinşi cît de asemănător cu toate celelalte e de fapt ceea ce se întîmplă pe coridoarele puterii. Iar asta m-a făcut mai realist şi mai puţin cinic în ce priveşte politica şi politicienii, pentru că prejudecata pe care o au oamenii de rînd în privinţa politicienilor e că aceştia din urmă sînt fundamental diferiţi de ne-politicieni. Sînt diferiţi, dar nu fundamental diferiţi.

Iar amestecul de venalitate şi idealism nu e de prea diferit nici el de cel al oamenilor obişnuiţi. Îmi plac politicienii, cel puţin politicienii democraţi (cu „d” mic), pentru că se supun unui risc din punct de vedere psihic. O persoană care candidează pentru o funcţie riscă o respingere pe care cei mai mulţi dintre noi n-o înţelegem prea bine. Una e să fii respins de o iubită, sau chiar de un angajator; să fii însă respins în masă, de zeci de milioane de oameni e o experienţă chiar zdrobitoare, iar un politician e cineva care riscă această respingere.

Mai e bineînţeles şi pericolul de a deveni prea excitat de succes, pentru că exact aşa cum e o lovitură zdrobitoare să fii respins de zeci de milioane de oameni, la fel ţi se poate urca la cap că zeci de milioane de oameni îţi cîntă numele şi se uită al tine plini de aşteptări. Să trăieşti o viaţă în care fiecare persoană, pe care o întîlneşti într-o zi îşi va aduce aminte de momentul întîlnirii cu tine toată viaţa, îţi dă un fel de energie care poate fi incredibil de excitantă, dar şi incredibil de primejdioasă.

: Dacă ceea ce spuneţi e adevarat, n-am să candidez niciodată. Dostoievsky a spus că nu trebuie să crezi nimic din ce auzi, şi jumătate din ce vezi. E acesta jurnalism de bună calitate?

Hendrik Hertzberg: Judecînd după opera lui Dostoievski, e vorba de scriere bună, de artă adevărată. Dar pentru că tot ai spus-o, da, e jurnalism de bună calitate, pentru că vorbeşte de scepticism. Şi aş traduce această declaraţie aproape mistică a lui Dostoievski într-o foarte lumească şi de zi cu zi propoziţie jurnalistică: verifică, verifică, nu te lua după aparenţe! Nu ştiu dacă Dostoievski a gîndit asta ca un sfat pentru jurnalişti, dar e un sfat al naibii de bun pentru jurnalişti.

XS
SM
MD
LG