Mărturisesc că de la o vreme încoace am redescoperit plăcerea mersului pe jos. Aproape un an de zile, cel puţin de trei ori pe săptămînă, merg pe jos de acasă pînă la serviciu. Distanţa pe care o străbat dis-de-dimineaţă nu e mică. Locuiesc la Botanica de jos, pe strada Busuioceşti, iar Biroul Europei Libere se află în centrul oraşului, lîngă Teatrul Cehov. Adică traversez o jumătate de oraş. Ajung la serviciu cam într-o oră.
“La ce bun atîta chin?” m-a întrebat un prieten care nu se desparte niciodată de BMW-ul său.
Adevărul e că mă cam săturasem de aerul stătut şi de înghesuiala din maxi-taxi-uri şi troleibuze. Iar bani pentru o maşină nu aveam. O adevărată dilemă existenţială. Un vecin septuagenar, care face zilnic jogging, mi-a recomandat din tot sufletul mersul pe jos. La început, mi s-a părut năstruşnic sfatul lui. Apoi, mi-am învins ezitarea şi am încercat să parcurg distanţa pînă la serviciu, care mi s-a părut uriaşă şi m-a epuizat.
Acum, după mai multe luni, m-am obişnuit cu ea şi mă simt perfect. Mersul pe jos a devenit pentru mine o necesitate, o adevărată satisfacţie. Nu-mi pot imagina o săptămînă în care să nu merg pe jos de la Botanica pînă în centrul capitalei. E o obişnuinţă foarte benefică.
În primul rînd, în timp ce parcurg distanţa dintre casă şi birou, reflectez despre nişte lucruri la care nu mă mai gîndesc restul zilei, Bunăoară, mă însoţeşte mereu gîndul: ce e cu viaţa asta a mea? Păi, cînd mai am timp să-mi pun asemenea întrebări? În timpul acestei plimbări matinale, observ nişte lucruri pe care nu le-aş vedea din maxi-taxi sau troleibuz. Unde mai pui că economisesc nişte bani, nu poluez oraşul cu gaze de eşapament şi ajung parcă mai fortificat la serviciu. Aşadar, o sumedenie de avantaje dintr-odată!
Acum îi înţeleg pe asiaticii care preferă bicicleta în detrimentul automobilului. În Moldova însă ecologia şi modul sănătos de viaţă nu contează încă. Mai bine stai cocîrjat într-un microbuz hîrbuit ca să ajungi repede la serviciu…
“La ce bun atîta chin?” m-a întrebat un prieten care nu se desparte niciodată de BMW-ul său.
Adevărul e că mă cam săturasem de aerul stătut şi de înghesuiala din maxi-taxi-uri şi troleibuze. Iar bani pentru o maşină nu aveam. O adevărată dilemă existenţială. Un vecin septuagenar, care face zilnic jogging, mi-a recomandat din tot sufletul mersul pe jos. La început, mi s-a părut năstruşnic sfatul lui. Apoi, mi-am învins ezitarea şi am încercat să parcurg distanţa pînă la serviciu, care mi s-a părut uriaşă şi m-a epuizat.
Acum, după mai multe luni, m-am obişnuit cu ea şi mă simt perfect. Mersul pe jos a devenit pentru mine o necesitate, o adevărată satisfacţie. Nu-mi pot imagina o săptămînă în care să nu merg pe jos de la Botanica pînă în centrul capitalei. E o obişnuinţă foarte benefică.
În primul rînd, în timp ce parcurg distanţa dintre casă şi birou, reflectez despre nişte lucruri la care nu mă mai gîndesc restul zilei, Bunăoară, mă însoţeşte mereu gîndul: ce e cu viaţa asta a mea? Păi, cînd mai am timp să-mi pun asemenea întrebări? În timpul acestei plimbări matinale, observ nişte lucruri pe care nu le-aş vedea din maxi-taxi sau troleibuz. Unde mai pui că economisesc nişte bani, nu poluez oraşul cu gaze de eşapament şi ajung parcă mai fortificat la serviciu. Aşadar, o sumedenie de avantaje dintr-odată!
Acum îi înţeleg pe asiaticii care preferă bicicleta în detrimentul automobilului. În Moldova însă ecologia şi modul sănătos de viaţă nu contează încă. Mai bine stai cocîrjat într-un microbuz hîrbuit ca să ajungi repede la serviciu…
