Linkuri accesibilitate

Emilian Galaicu-Păun

Regii se-nclină şi pleacă

Ierte-mi-se figura de stil – moartea Majestăţii Sale, Regele Mihai al României (n. 1921), pe 5 decembrie curent, a făcut pârtie – magistrală! – pentru alte câteva capete încoronate, dacă nu cu însemnele puterii, atunci în mod sigur cu laurii unei glorii binemeritate.

Abia dacă îşi dădea sufletul, la reşedinţa sa din Elveţia, ultimul suveran al României, tot el – şi ultimul şef de stat participant la cel de-al Doilea Război Mondial, că se stingea în Franţa, la Neuilly-sur-Seine, contele Jean Bruno Wladimir François-de-Paule Le Fèvre d’Ormesson (n. 1925), cunoscut sub numele de scriitor Jean d’Ormesson, membru al Academiei Franceze (din 1973), un adevărat rege al gândirii & expresiei artistice. (Am avut şansa să-l cunosc, în 2010, în cadrul Festivalului Zile şi Nopţi de Literatură, de la Neptun, când Domnia Sa a fost distins cu Marele Premiu; mai încoace, îi prezentam unul dintre volume, Ciudată e lumea, până la urmă!, Baroque Books & Arts, 2015, pe care autorul nonagenar îl încheia cu cuvintele: „Nu ştiu dacă această carte e bună şi nici dacă va schimba pe cineva, cât de puţin. Pe mine însă m-a schimbat. M-a vindecat de suferinţele şi de rătăcirile mele. M-a făcut fericit, mi-a dăruit un fel de încredere şi pace. Mi-a redat speranţa.”)

Moartea lui Jean d’Ormesson o precede cu circa 24 de ore pe cea a lui Johnny Hallyday (n. 1943), regele rock-n-roll-ului, pe 6 decembrie, puţin după miezul nopţii, la reşedinţa sa din Marnes-la-Coquette. Am stat toată seara de miercuri, 6 decembrie, literalmente lipit cu ochii de TV5Monde, care i-a consacrat lui Johnny Hallyday mai tot timpul de antenă, fără a-l uita însă şi pe distinsul scriitor care – tristă ironie a sorţii – declara în 1963, la moartea (cvasi simultană!) a lui Édith Piaf şi a lui Jean Cocteau că „este preferabil pentru un scriitor să nu moară în acelaşi timp cu o vedetă a estradei, căci riscă să-şi vadă dispariţia eclipsată”. Ei bine, Franţa lui 2017 a ştiut să facă faţă acestei situaţii, prin funeraliile populare alui lui Johnny, transmise în direct de TV5Monde timp de cinci ore, şi cele naţionale ale lui Jean d’Ormesson care urmează.

Nu mai puţin neagră, ziua de joi, 7 decembrie – la Bucureşti, pleca în lumea celor drepţi primul preşedinte al Parlamentului Republicii Moldova, omul care în 1991 citea Declaraţia de independenţă în Legislativ, istoricul Alexandru Moşanu (n. 1932). Nu ştiu dacă epitetul „regal” i s-ar potrivi unuia dintre părinţii fondatori ai Republicii, în mod sigur însă omul cetăţii Alexandru Moşanu avea ceva majestuos în el, o calitate ce lipseşte cu desăvârşire actualei clase politice.

Iar ca săptămâna aceasta să intre definitiv în analele istoriei ca fiind una cu adevărat neagră, vineri dimineaţă, pe 8 decembrie, pleca la Domnul regele incontestabil al dansului naţional, maestrul Vladimir Curbet (n. 1930), cel care conducea de aproape 60 de ani (de la vârsta de 28 de ani, din 1958) ansamblul „Joc”. (Vestea dispariţiei Domniei Sale am aflat-o la o lansare de carte, cea a lui Mihai Ştefan Poiată, Mihai Dolgan. De ce-au plâns ghitarele?, Arc, 2017 – ca şi cum un alt mare dispărut, fondatorul „Noroc”-ului Mihai Dolgan, a trebuit să-l însoţească pe Ceea Lume...)

Făcând o socoteală rapidă, constat că în doar patru zile am rămas mai săraci nu doar cu cinci mari personalităţi (o adevărată chintă regală!), dar şi cu nu mai puţin de 434 (96 + 92 + 74 + 85 + 87 – timpul a avut răbdare cu ei!) de ani trăiţi cu folos pentru oameni.

Şi deja se anunţă vremuri văduve...

Ajun de Moş Niculae (alias Vinerea Neagră, în termeni ai globalizării) într-una dintre cele mai mari librării din Chişinău.

Contrar aşteptărilor, lume foarte puţină comparativ cu alţi ani – vor fi sărbătorit, cu toţii, Ziua Naţională a României? i-o fi speriat ploaia ciobănească de-afară?! sau – vorba lui Mallarmé – „au citit toate cărţile”?!... Mai cu seamă scriitorii strălucesc prin absenţă (ca şi în anii precedenţi), iar singura excepţie (pe durata unei zile de lucru de la 9.00 la 21.00) nu mai ştiu dacă într-adevăr confirmă regula (şi care?!) sau... Puţin înainte de ora închiderii, apare un om politic (nu-i dau numele – te pomeneşti că electoratul îl va sancţiona pentru... elitism), venind direct de la recepţia dată de Ambasada României. Aşadar, o zi cât se poate de banală şi mai cu seamă lungă, când deodată...

Recunosc dintr-o mie genul de cititor ce nu se mai îndură să plece din librărie, şi care ar cumpăra cărţi pentru toată cimotia, dar şi pentru prieteni, cunoştinţe, rude îndepărtate etc., etc. De data aceasta, e vorba de o doamnă puţin peste 30, cunoscătoare în ale cărţii şi care, tocmai de aceea, nu se sfieşte să ceară ajutor. Îi recomand câteva titluri, o ajut să găsească altele, solicitate. Cum sărbătorile de iarnă se apropie cu paşi repezi, în special ediţiile pentru copii sunt la mare căutare. Observând cu câtă pricere îşi selectează titlurile, îmi dau seamă că doamna nu pur şi simplu cunoaşte seria „Codobelc”, ci şi-a crescut progenitura (-ile?) cu acestea. Îndrăznesc să-i propun o poveste care mie unuia mi-a mers direct la inimă, Regele Piticuţ de Radu Vancu. O remarcase şi dânsa, graţie copertei – acum, că i-am pus-o în mâini, se apucă s-o răsfoiască, apoi o pune de-o parte. Continuă să aleagă, dând turul rafturilor, iar când teancul arată suficient de impunător, se întoarce la Regele Piticuţ. Nu rezistă ispitei, deschide cartea şi citeşte prima frază – şi din clipa aceea (eram sigur de asta de la bun început!) nu s-a mai oprit din lectură până nu a întors ultima filă. „Asta-i pentru mine”, spune cu un fel de tremur în glas (mi-ar fi plăcut să fie şi Radu Vancu de faţă; totodată, gândul mă duce la replica finală din tulburătorul film vest-german Vieţile altora), iar după ce le plăteşte pe toate, îmi mulţumeşte pentru recomandare. Iese cu ochii strălucind de bucurie, cunosc atât de bine acea scânteiere de copil văzându-şi visul cu ochii – de câte ori am trăit-o, aş fi putut pune de-un foc de artificii!...

Restul zilei trece „într-o veselie”, iar ca sfârşitul de săptămână (ploios, urât) să nu vi se pară Domniilor Voastre „blegit”, îndrăznăsc să întredeschid cartea lui Radu Vancu şi să vă citesc prima pagină, nu mai mult – cine ştie, poate cineva exclamă: „Povestea aceasta-i pentru mine!”, şi atunci duminica îşi va recăpăta culorile festive.

* * * * * *

Regele-Piticuţ

A fost odată o ţară frumoasă şi mănoasă, sub care răutatea clocotea cu flăcări mici şi neîncetate. Avea ţara asta grâne galbene şi înalte, copaci roditori şi înalţi, case colorate şi înalte, munţi prietenoşi şi, fireşte, înalţi; dar toate scădeau pe zi ce trecea, fiindcă răutatea fierbea ţara la foc mic, toate se muiau şi se blegeau şi se amestecau unele cu altele – încât ţara începea să semene tot mai mult cu fasolea scăzută, sau cu spanacul fiert, sau cu salata de vinete.

Când prinţul acelei ţări s-a născut, ţara arăta ca piureul de mazăre. Aţa a arătat în toată copilăria lui. Acasă, prinţul îl auzea pe tatăl său plângându-se, în zilele când era obosit, şi întrebându-se ce s-a ales de toată frumuseţea ţării lui. Prinţul l-a întrebat pe tatăl lui ce era frumuseţea, pe care el n-o văzuse niciodată. Regele i-a răspuns că mama lui era frumoasă; dar mama prinţului murise la naştere, aşa că prinţul l-a întrebat dacă frumuseţea mai trăieşte după ce cineva frumos moare. Regele s-a supărat şi a strigat către prinţ să-şi mănânce friptura cea frumoasă din farfurie. Prinţul a plecat capul în farfurie. Friptura cea frumoasă arăta ca piureul de mazăre.

Toată copilăria prinţului a arătat ca piureul de mazăre. Când s-a făcut mai mărişor, copilăria a început să şi miroasă – ca un piureu de mazăre stricat. Prinţul întreba din când în când despre frumuseţe, dar cu voce scăzută; se pare că, atunci când întrebi despre frumuseţe într-o ţară urâtă, toată lumea se enervează. Într-o zi, un grăjdar bătrân i-a răspuns că tot ce fusese cândva frumos e acum sleit în terciul de mazăre. Şi că numai cineva cât seminţele de mazăre ar putea să mai vadă lucrurile acelea frumoase. Ar trebui să fii un piticuţ, i-a spus grăjdarul râzând, cu un râs trist şi acru ca piureul de mazăre stricat.

- Vreau să fiu un piticuţ, tată! Din tot sufletul vreau să fiu piticuţ! a strigat atunci prinţul, alergând prin sala tronului.

- Taci odată cu prostiile tale! a răbufnit regele. Nu există piticuţi, şi nu există nici suflet! Şi nici frumuseţe nu va mai exista vreodată! Să-ţi intre bine în cap!

Prinţul n-a mai avut voie să vorbească despre suflet sau despre piticuţi, dar asta nu însemna că nu-şi dorea la fel de tare să fie un piticuţ. Era de-acum ieşit bine din copilărie, trebuia să se pregătească pentru războaie, urma să ajungă curând rege, dar prinţul, în timp ce exersa lovituri de sabie şi de buzdugan, ştia că nu-şi dorea nimic altceva decât să ajungă cândva piticuţ. Să se plimbe, mic ca seminţele de mazăre, prin adâncul lucrurilor şi să vadă frumuseţea ascunsă acolo.

Răutatea fierbea mai departe sub lume, şi au venit războaiele. Regele a murit, iar prinţul a trebuit să-i ia locul. S-a dovedit un rege curajos şi priceput, mai curajos şi mai priceput decât tatăl lui. N-a pierdut nici un război, şi curând duşmanii au obosit să-l mai atace. De fiecare dată când se întorcea de la luptă, cobora obosit de pe cal şi, înaintând greu prin terciul de mazăre al lumii lui, se închidea în camera lui. Se prăbuşea pe jilţ, îşi lua capul în mâini şi, cu ochii pe podeaua mirosind a verzui şi acru, şoptea din când în când:

- Nu există suflet! Nu există piticuţ!

Lângă regele tânăr, încercând să-l mângâie, stătea chiar sufletul lui; şi era chiar mic ca un piticuţ. Sufletul era trist fiindcă regele nu putea să-l vadă, exact la fel cum regele era trist fiindcă nu putea să vadă frumuseţea. Sufletul ar fi vrut să fie rege, aşa cum regele ar fi vrut să fie piticuţ; şi fireşte că sufletul era rege, iar regele era piticuţ, iar tristeţea regelui era chiar frumuseţea.

Copiii care citesc poveşti ştiu că frumuseţea există, şi că e a piticilor, şi că ei înşişi sunt frumuseţea. Dar tânărului rege nu-i citise nimeni poveşti, şi nici nu-l învăţase nimeni să citească. Aşa că nici sufletul lui nu ştia să citească. Şi nici tristeţea lui. Prin urmare, nici tânărul rege, nici sufletul lui, nici tristeţea nu erau îndeajuns de înţelepţi ca să ştie că-s toţi trei unul şi acelaşi lucru – şi că, în lumea ca piureul de mazăre, ei înşişi sunt frumuseţea.

Răutatea clocotea mai departe sub lume.

Într-o zi, regele şi-a dat seama că nici măcar nu mai era aşa de tânăr. Venise vremea să îmbrace hainele tatălui său. A urcat în camera răposatului rege şi a început să-i caute prin dulapuri. Când a deschis unul dintre ele, a înlemnit. În el se găseau rochia de nuntă a mamei lui – şi un album de desene. Erau primele lucruri văzute de el pe care piureul de mazăre al lumii nu se întinsese: erau strălucitoare şi curate, iar când a deschis albumul cu desenele mamei lui a văzut că erau doldora de culori. Răutatea nu avea putere asupra lor.

(...)

Încarcă mai mult

XS
SM
MD
LG