Linkuri accesibilitate

Emilian Galaicu-Păun

Em. G.-P.: Faptul că aţi debutat în volum ca “textier”, pe speze proprii (Ed. Litera, 1976), nu putea să nu se răsfrângă — mai puţin fast — asupra viitorului poet al Simpleroze-lor (Ed. Facla, 1978). Ceea ce înseamnă că v-aţi asumat, de la bun început, statutul de marginal sau, ca să cităm formula consacrată, de “poet perifeeric” al lumii scriitoriceşti de atunci. După aproape trei decenii de la acel debut, aceeaşi lume nu se înghesuie să vă facă loc printre poeţii “de raftul întâi”, expediindu-vă sumar la “truveri”. E ca şi cum lui Paganini i s-ar recunoaşte calitatea de interpret virtuoz al “Capriciilor”, nu şi cea de compozitor (al acestora, inclusiv). Acum, văzut prin celălalt capăt al ocheanului, nu regretaţi gestul? Ce s-ar fi întâmplat dacă amânaţi publicarea Texte-lor pentru Phoenix pentru mai târziu, după Holorime, să zicem?

Ş. F.: Scuzaţi-mă, dar întrebarea dvs. suferă, după mine, de două neajunsuri: contrafactualitatea la care mă îmbie; şi faptul că-mi pretinde (nu, bineînţeles, din rea voinţă) să mă disculp de ceea ce nu sunt culpabil, adică propria-mi receptare de către critici (sau poeţi). Sunt unii, totuşi, pentru care nu-s numai un perife(e)ric. O spun, fireşte, nu din parapon, dar pentru că aceasta e situaţia, indiferent de (biblio)raftul pe care, îndeobşte, sunt situat. N-am nici o certitudine, de altfel, că merit… plemiu-ntâi cu coloniţă! Cât despre ceastălaltă întrebare (pe care o reformulez): ce-ar fi fost dacă n-ar fi fost ce-a fost, mi-e peste mână să găsesc răspunsul. Ceea ce, însă, vă pot spune este că Texte pentru Phoenix e(ra) a treia, chiar a patra, culegere a mea, de versuri. Până-n 1976, scrisesem Simpleroze, Areal, Copyright, ca şi, în parte, Şalul…Ele zăceau în propriile-mi sertare, — după ce primele două, comasate, “sertarizaseră” la editura Cartea Românească (de unde, într-o iarnă sinistră, le-am retras). La data debutului editorial, aveam 34 de ani fără ceva. În ziua de 8 iulie, când împlineam frumoasa vârstă amintită, apărea, în România literară, cronica lui Nicolae Manolescu. Era în jurul orei 16, când, intrând într-o tutungerie (cam ca aceea a lui Ezra Pound!), am văzut, pe o tejghea, revista. O deschideam, ca mai noi toţi, la pagina manolesciană. Mi-am dat seama că zicea de bine; eram tentat să prelungesc lectura, dar n-am făcut-o, din… pudoare! (De altfel, într-un local public, dacă am asupră-mi o carte care-mi poartă semnătura, am grijă s-o întorc cu faţa-n jos, — chit că persoanele din jur ignoră pe de-a-ntregul legătura dintre mine şi bucoavna respectivă.) Acasă, i-am citit-o în veliglas Mariei. Inutil, pesemne, să adaug că rândurile lui Nicolae Manolescu vor fi fost unul dintre cele mai frumoase cadouri „la aniversară”… Să ieşin, însă, din patetic (sau, baremi, din glorioasa mică tutungerie, — ajunsă, între timp, dugheană de ieftine cosmeticale), spunându-vă că, în ’76, Holorime-le nu erau gata nici pe sfert, astfel încât era obligatoriu ca Texte-le pentru Phoenix să le devanseze, editorial vorbind… Nu fără riscul plictiselei generale, să mai spun că nu dintr-un capriciu, am debutat „pe speze proprii”, ci pentru că, după sondajul a trei sau patru edituri, era clar că nu aveam alternativă.

Em. G.-P.: Altminteri, reacţiile la primul volum nu au fost — departe de aceasta! — unanime, din corul de admiratori (N. Manolescu, L. Ulici, C. Ungureanu, C. Moraru ş. a.) desprinzându-se strident vocea dnei Tia Şerbănescu: ”Ideea de a tipări asemenea versuri (...) ni se pare sadică, denotând gustul de a silui limba română” (mă întreb ce va fi zis la lectura Holorime-lor). Sună ca o sentinţă, nu?! Mai cu seamă în cazul unui poet ce i-a conferit limbii române nobleţea unei “langue de blason”. În ce măsură critica a reflectat/deformat creaţia dvs. poetică? Întrebare adresată mai degrabă autorului Afinităţilor selective...

Ş. F.: În măsura-n care critica „reflectă”, ea reflectă numai „deformat”, cu, adică, distorsiunea inerentă actului însuşi al oricărei reflectări. Astfel încât n-avem de ce ne plânge. În plus, ar fi şi foarte dizgraţios. E penibil să-ţi tot plângi de milă, să te consideri victima lălâie a unei critici incomprehensive şi să vociferezi pe unde poţi. Nu este, totuşi, nici o tragedie ca un critic să te vadă rău, — adică nu aşa cum te vezi tu, când te uiţi în propria «oglindă, oglinjoară»! În rest, aceste mici mizerii nu sunt de luat în foarte tragic, ca unele care frizează, adesea, derizoria farsă. Când am avut plăcerea s-o cunosc, după mulţi ani, prin ‘95, pe dna Tia Şerbănescu (la nu mai ştiu ce sindrofie timişoreană opoziţionistă), domnia sa mi-a spus că mă admiră. Din politeţe, nu am contrazis-o. Altminteri, cronica din ’76 mă deranjase numai în măsura în care ziarul România liberă (la care scria doamna respectivă) intra în casa noastră din Turnu Severin, prin abonament (obligatoriu). Cronica, însă, n-a citit-o nici tata (care, medic de profesie, n-avea vreme de futilităţi), nici mama (care, îndeobşte, urmărea rubrica Decese, — pentru că începuseră să-i moară prietenele şi diverştii cunoscuţi), nici bunicul meu octogenar (care-i prefera, pe drept cuvânt, gazetei România liberă, postul de radio Europa liberă, iar acestuia, Vocea Americii, — ca unul care locuise, între ’915 şi ’920, în USA, la Bridgeport, statul Connecticut).

Em. G.-P.: Şi ca să rămânem în lumea “oglinzilor paralele”, numiţi-mi poeţii — români şi străini — în care vă răsfrângeţi? Traducerea este o formă de competiţie cu modelele îndrăgite? Cum e să fii un traducător de geniu şi să ştii că propriile producţii poetice de vârf (Holorime-le, bunăoară) sunt absolut intraductibile? Şi asta după ce un Radu Călin Cristea afirmă ritos că “Şerban Foarţă tinde a deveni un poet francez (...) de expresie (atâta cât este) română”. (Eu unul v-aş asemui mai degrabă cu un Spinoza şlefuind lentile de contact...)

Ş. F.: Ca să încep cu începutul întrebării: ei „se răsfrâng” în mine (iar nu invers), pentru că, pur şi simplu, mă preced. Ei sunt destui şi nu e simplu să-i consemnez în continuare. Unii se văd cu ochiul liber; pe alţii pot să-i deceleze, să-i dibuie doar erudiţii. În ceea ce priveşte traducerea, ca praxis, ea e mai mult decât o „formă de competiţie”/emulaţie cu cele câteva „modele îndrăgite”. Ea e, la limită, un soi de uzurpare a lor, — dar nu prin felonie, necum prin impostură, ci prin… clonaj într-un alt cod genetic. Adică în alt cod lingvistic, în care clona/copia năzuie să facă uitat originalul. Originalul este, însă, unul singur, pe când traducerile — teoretic infinite. E ceea ce face (spune Kafka) disperarea bieţilor tălmaci. Actul traducerii e, astfel, dublu disperat. Căci, primo, orice tălmăcire (fie, aceasta, cât de bună) nu este decât una din versiuni; secundo, nici un text po(i)etic nu este, în principiu, traductibil. Nici, baremi, textele în aparenţă denotative, (dis)cursive şi transparente ca o apă. Căci nu există transparenţă, dar, cel mult, transluciditate. Iar dacă fenotextul e diafan, chiar fanic, genotextul (de la idiom la idiom, ca şi de la un autor la altul) este, în genere, opac şi/sau incongruu în raport cu paradigma („exotică”) a unei alte limbi, a limbii-ţintă. Faptul că moartea este, în nemţeşte, un „domn”: der Tod (ba chiar, vorba lui Paul Celan, „ein Meister aus Deutschland”), iar nu o „doamnă”, ca în alte graiuri, îi inspira, deunăzi, Anei Blandiana un mic poem burlesc-macabru, Dulap pictat (v. Rom. lit., nr. 34, p. 8), care sfârşea cu următoarea poantă: „În limba germană, cum ştim,/ Moartea-i de sex masculin.” Numai că această humorescă e un poem, aşa-zicând, metalingvistic — iar metalimbajul are joc (în sens mecanic), „deşurubând” resorturile limbii. Cum s-ar traduce, însă, în tedescă, fără acest „joc” auxiliar, nici note infrapaginale, un stih al lui Arghezi, şi anume: „Îţi zice lumea Moartea, domnişoară…”?! Sau, în acelaşi idiom, sintagma lui il Poverello: „sora nostra morte corporale”?!… Or, Babelul (în sensul lui George Steiner) e atacabil, in extremis, la extreme, — fie prin plăsmuirea unei „limbi a păsărilor” (ca la Joyce sau la letrişti), fie printr-un vernacularism incompatibil cu ideea însăşi (babelică) a traductibilităţii.

Em. G.-P.: Dacă predecesorii dvs. sunt mai mult sau mai puţin recognoscibili (criticii citează, la unison, cam aceleaşi pomelnice...), se pare că “urmaşii” întârzie să apară. S-au perindat, în ultimele două decenii, tot felul de “nichitastănescieni”, “virgilmazilescieni”, “me- (şi ce-) ivănescieni”, iar mai încoace “angelamarinesciene”, nu şi “şerbanfoarţieni”... Aş comite o indiscreţie întrebându-vă pe cine mizează, dintre mai tinerii confraţi, poetul Şerban Foarţă?

Ş. F.: V-aş întreba şi eu : cât de „mai tineri”?! Căci poetul nu e nici tânăr, nici bătrân, ci, eventual, bătrânăr: un fel de puer senex, ca Rimbaud. (Sau ca, în cazul nostru, Eminescu: „Optzeci de ani îmi pare în lume c-am trăit.” — Vers care-şi are propriul său pandant într-unul din Spleen-urile lui Baudelaire: „J’ai plus de souvenirs que si j’avais mille ans.”) În fine, cum vedeţi şi dvs., mă eschivez şi eu cum pot. Deoarece, dacă aş face, totuşi, o listă cu, să zicem, favoriţi, unii s-ar supăra că nu-s pe listă; alţii că sunt vecini, de listă, cu inşi pe care nu dau nici un ban sau cu care nu-şi (mai) dau bineţe. Chiar şi atunci când sunt gregari, poeţii preferă, pe cât bănui, mulţimea cu un singur element! Or, înşirându-i otova pe listă, rezultatul înşirării ar aduce cu plutoanele indistincte (şi anonime) de ciclişti, rulând, unul cu ochii în şaua celuilalt, pe panglica şoselei (de hârtie). E foarte greu, învălmăşindu-i astfel, să „mizezi” pe unul dintre ei. Paradoxul, însă, e că destui poeţi (individualişti, altminteri, prin vocaţie) obişnuiesc, din slăbiciune, să alerge (precum diverşi avangardişti, până la vârsta înserării) în pluton. În faţa căruia, desigur, orice criteriu de valoare amuţeşte, adeziunea însăşi la pluton ţinând loc de clasament axiologic… Mai trebuie, oare, să vă amintesc: „Au făcut act de suprarealism absolut dnii Aragon, Baron, Biffard, Breton, Carrive, Crevel, Delteil, Desnos, Eluard, Gérard, Limbour, Malkine, Morise, Naville, Nol, Péret, Picon, Soupault, Vitrac.” Până şi ordinea e alfabetică, aici, ca pe o listă (fără, însă, locuri eligibile) electorală. Pentru că — nu-i aşa? — „la poésie doit être faite par tous”. Ceea ce e o aberaţie, sau, cel mult, o dulce utopie… Cât despre epigoni, nu le duc dorul. Căci, în măsura-n care confirmă, indirect, stiluri, maniere, mode, reputaţii, epigonismul le şi compromite, prin involuntară parodie(re).

(va urma)

Emilian GALAICU-PĂUN: Nu am încotro, trebuie să încep prin a vă mărturisi că, timp îndelungat, am crezut că Şerban Foarţă este un personaj literar, în spatele căruia se ascunde un întreg Institut de Inginerie Genetică a Textului care încrucişează cuvinte, în vederea obţinerii limbii originare. Volumele de până la ’89, fără poza autorului, nu făceau decât să-mi confirme, o dată în plus, senzaţia de a fi antrenat într-un joc, dacă nu cu mărgele de sticlă, cel puţin cu biluţe de mercur ce se împrăştie în pagină şi se recompun după legi numai de ele ştiute, “un joc secund, mai pur”. Antologia de la Polirom, Opera somnia, cu imaginea poetului ieşind parcă din cadrul geamului (ca-n Ferestre în aprilie, să zicem), nu a reuşit să umple golul lăsat de retragerea demiurgului după ce îşi va fi desăvârşit creaţia, de vreme ce poemele dintre cele două coperţi nu poartă nici urmă de “biografic”. Până şi acest interviu, realizat prin e-mail, are la celălalt capăt al... vorbei un poet virtual! De unde şi această întrebare, deloc patetică: cine sunteţi, în realitate, dle Şerban Foarţă? Vorbiţi-ne, vă rog, de anii de devenire (mă tem că termenul “ucenicie” nu vi se potriveşte) ale virtuozului din Şalul, eşarpele Isadorei/ Şalul e şarpele Isadorei. Care era atmosfera intelectuală în Timişoara în perioada studenţiei dvs.? Şi astăzi?

Şerban Foarţă: Dezavantajul interviurilor scrise e că intervievatul nu poate să răspundă ca la tenis: minge contra minge (sau, dacă vreţi, punctual); că întrebările, adică, sunt multiple, trebuind să fie descompuse în puncte şi subpuncte, fiecare, — în detrimentul spontaneităţii sau al vitezei proprii de reacţie. Astfel, la (sub)întrebarea dvs. „cine sunt eu în realitate”, v-aş fi răspuns pe loc prin întrebarea „ce este realitatea?”. Nu ca să-i calc pe urme, evident, Procuratorului Iudeei: „Quid est veritas?” (Ioan 18, 38), dar pentru că mă tem că nimeni nu ştie ce e el „în realitate”. Dacă scriitorul, „ficţionarul”, ar şti ce e îndeaievea, nu ar mai scrie, n-ar mai „ficţiona”. Adică n-ar mai funcţiona ca scriitor, ca écrivain, — ceea ce, după Roland Barthes, e alta decât écrivant („scribent”). Care, la rându-i, nu ştie, nici el, ce anume e „în realitate”. El poate fi, într-adevăr, redactor-şef la Realitatea, dar realitatea-i însăşi e prea puţin aceasta. Ea nu poate fi, decât la modul derizoriu, una de ordin birocratic, conjunctural, ba chiar biografic. În rest, nu e decât o aparenţă că poeziile-mi „nu poartă nici urmă de «biografic»”. N-o spun ca să vă şicanez. Autobiograficul, ce-i drept, nu se prea vede, nu apare, însă transpare în subtext. Ba, cîteodată, chiar la suprafaţă. Ei bine, în secvenţa următoare: „Sicomme la pietra gittata nell’acqua/ aşa precum piatra/ pe care-o simţeam afundându-se-n vacua/ lună a IV-a/ a anului — altfel frumoasă şi care/ cu ziua de naştere/ a mamei se-ncheie şi-un vag aer are/ de Prerenaştere…” (Copyright, 1979), există o informaţie de ordin strict biografic, mama născându-se, într-adevăr, într-un 30 aprilie. În ceea ce priveşte „vacuitatea” lunii amintite, ea se referă, în aceste versuri, la un cu totul alt prier (unul al anului 1973, — când avansurile unei demoazele se soldaseră cu mai-nimic). Numai că realitatea, cum spuneţi dvs., avea să mă dezmintă, la modul cel mai drastic. Ziua în care mama a murit, a fost un 1 aprilie (1996). Peste doi ani, închidea ochii soţia mea Maria (cea din „tramvaiul 6”), tot într-un aprilie, — dar în 10. Când scrisesem poezia asta, ştiam că, pentru Emil Botta, „aprilul” e „întunecat”; că, pentru T. S. Eliot, el e „the cruellest month”, etc. Ceea ce nu ştiam, atunci, e că, „vacuizându-l” într-o doară, exorcizam, zadarnic, o neşansă, — fie şi dacă nu făcusem decât o rimă inocentă: acqua-vacua. Numai că vorbele care ne „scapă”, nu sunt, mai niciodată, inocente, — gratuitatea ca atare neexistând în poezie (după cum nici în cabinetul lui Sigmund Freud, cu canapea; ba, pasămite, nici în ceruri, unde, potrivit Sfântului Apostol Pavel, „cuvintele leneşe”, i. e. oţioase, nu ne sunt trecute cu vederea). În fine, văd că interviul devine nepermis de lung, încât evit să dau răspuns(uri) la întrebările privind „ucenicia”-mi literară. Ar trebui un şir de pagini, fie şi dacă nu o carte de dimensiunile, să zicem, ale lui Wilhelm Meisters Lehrlingsjahre. Căci nu e numai Timişoara (din 1960 până astăzi); mai e şi Turnu Severin, — locul în care am trăit până la 18 ani. Cât despre propriul meu traseu (artistic, bineînţeles), acesta nu a început cu „literele”, ci cu pianul, — pe care, apucându-mă de scris, am început să-l neglijez. Or, „virtuozitatea”, câtă este, mi se trage, cred, în poezie, de la game şi apogiaturi.

Em. G.-P.: Cui aparţine iniţiativa proiectului Texte-lor pentru Phoenix? Cum e să scrii “la patru mâini” — şi încă la comandă! — poeme “hermetice” pentru o formaţie rock într-o ţară a “Cântării României”? Ce-a fost mai întâi: versul sau partitura? V-a marcat, într-o perspectivă de durată, colaborarea cu echipa lui Nicu Covaci?

Ş. F.: E întrebarea care mi-a fost pusă, până astăzi, de… jde mii de ori! Vă voi răspunde ca la carte (sau, mai degrabă, ca la… web). Până la Mica Ţiganiadă, fusesem un timişorean prin adopţiune (şi opţiune), care ştia, desigur, că Phoenix-ul există, care-i ascultase primul disc, cel cu Hei, tramvai… şi cu Canarul, din anii inocentei mode „retro”. Nu eram, însă, un fan Phoenix, — ceea ce nu sunt nici acum, orice „fanism” fiindu-mi străin prin definiţie. Apoi, ca să fii fanul (fetişistul sau idolatrul) unui fenomen, trebuie să-l adori de la distanţă. (Ceea ce, iarăşi, nu e cazul meu. — Să adaug, tot în paranteză, că n-am mentalitate de orfan; or, fanul tocmai asta are, de unde şi nevoia-i însăşi de o tutelă cvasi-paternală.) Un demi-fan al lor era Ujică, prietenul meu mai tânăr, ba, pe atunci, chiar mult mai tânăr (născut în ’51; iar eu, în ’42). El a venit la mine, într-o zi, spunându-mi că e zor-nevoie să scriem un text pentru băieţii de la Phoenix. Melodia exista, dar, fără vorbe, ea putea fi, cel mult, fredonată. Cine s-o fredoneze? În nici un caz, Andrei… Care a scos din buzunarul de la piept un petic de hârtie albă cu caroiaje albăstrii (rupt, pe cât cred, dintr-un bloc-notes ieftin), pe care apăreau marcate silabele cu accent şi fără, adică schema metrică pe care urma s-o umplem cu nişte cuvinte. Trei rânduri cu câte cinci liniuţe fiecare: – ~ – ~ – , plus un al patrulea cu, numai, trei: – – – . Ritmul era trohaic; muzica, în schimb, necunoscută: o „auzeam” ca pe bătaia apatică a unui metronom. Avându-l pe Andrei în dreapta mea, am început să umplu schema vidă (cum torni metal topit într-o matriţă!) cu: Trec ţi-gani pe drum/ Dru-mu-i plin de fum,/ Fu-mu-i plin de scrum:/ Focardea… Cred că-l aveam în gând pe M. R. P., cu Cânticele-i ţigăneşti (ce fac elogiul unei libertăţi de tip anarho-romanţios, — la antipodul celei definite ca „necesitate înţeleasă”!) Ăsta a fost debutul. Au urmat Anule, hanule, Muzica şi muzichia (pe ritmuri date, şi acestea, — punând la lucru o imaginaţie, cum spune Valéry, formală), plus textele de „umplutură” din Mugur de fluier (titlul e al lui Victor Cârcu). Abia apoi i-am cunoscut pe Phoenicşi, la un concert al lor, de gală (la Clubul CFR din Timişoara), când, între altele, a avut loc premiera acestor viitoare hituri. Ne-am cunoscut în pauza concertului, — şi după. I-am frecventat, însă, sporadic, pentru că modul meu de viaţă nu era unul „de echipă”: scrisul presupune, din păcate, solitudine, ba chiar însingurare. Or, ei trăiau ca „în cantonament”. Ceea ce nu m-a împiedicat, ba dimpotrivă, să colaborez, mişto, cu ei. Cu Nicolae Covaci, mai cu seamă, — care, am mai spus-o, avea bossă de boss! Un veritabil şef se naşte, nu se face. Eu, care nu prea am vocaţia asta, m-am pus la dispoziţia lui. Era, de altfel, foarte receptiv. (A acceptat, de pildă, să cânte în franceza veche, una de pe la 1200: „Monoceros est une beste…”!) Înclinaţia lui pentru arhaic coincidea, în parte, cu a mea, curios, la epoca aceea, de simbologie şi bestiarii. Prin Andrei, îl cunoscusem, la Jimbolia, pe părintele Mihail Avramescu, alias Ionathan X Uranus, avangardist ironic şi mare simbolog, cu care… „jimbologizam”, în trei, — în pofida riscului, real, de a fi luaţi drept nişte „frontierişti” (ceea ce s-a şi întâmplat, în două rânduri, când am fost duşi, între kalaşnikoave, de heruvimii grăniceri, la Post) şi în pofida unor martori inoportuni şi sfertodocţi, care bănuiam că dau raportul... Cantafabule-le, din asta au ieşit. Iniţiativa, literar vorbind, îmi aparţine. De fapt, pornisem de la numele de Phoenix. El nu putea rămâne o simplă etichetă, o firmă exterioară (şi naivă); trebuia, adică, justificat organic, printr-o asumare propriu-zisă, — nu, bineînţeles, ca nomen omen (ceea ce este mult prea prezumţios), dar la singurul mod posibil, acela cultural (sau simbologic). Pasărea Phoenix i-a „chemat” pe ceilalţi: Inorog, Aspidă, Vasilisc, Scarabeu, Calandrinon, Sirenă, Dulf… Ei nu erau eroi ai muncii socialiste (făcând, cel mult, figură de vagi ilegalişti), dar, graţie Phoenixului (pasărea şi grupul), li s-a dus buhul chiar şi pe stadioane, — până în ziua când, la fel de tainic cum se iviseră, au amuţit. Era prin ’76…

(va urma)

Încarcă mai mult

XS
SM
MD
LG