Linkuri accesibilitate

Emilian Galaicu-Păun

sâmbătă 19 august 2017

Calendar
ianuarie februarie martie aprilie mai iunie iulie august septembrie octombrie noiembrie decembrie
august 2017
L Ma Mi J V S D
31 1 2 3 4 5 6
7 8 9 10 11 12 13
14 15 16 17 18 19 20
21 22 23 24 25 26 27
28 29 30 31 1 2 3

La început, voiam să scriu despre foarte probabila relansare a cinematografiei naţionale, ca urmare a alocării sumei de 5 milioane de lei de către Guvernul Republicii Moldova în scopul producerii unor filme noi. Despre ce este vorba, de fapt? Ei bine, în primăvara acestui an s-a anunţat un concurs de scenarii, apoi (în iunie) s-au depus 22 de dosare la Centrul Naţional de Cinematografie, iar un juriu alcătuit din acad. Mihai Cimpoi, scriitorul Andrei Ţurcanu, regizorul & scenarisul Boris Cononov, regizorul Sandu Cozub şi subsemnatul au avut la dispoziţie o lună întreagă (iulie) pentru a alege grâul (a nu se confunda cu actorul Gheorghe Grâu, cu majusculă) de neghină. În chiar prima zi a lunii august, juriul desemna 16 dosare câştigătoare – nu le voi enumera aici, rezultatele fiind afişate pe site-ul CNC. Conferinţa de presă din dimineaţa zilei de 11 august, convocată de preşedintele CNC, regizorul Valeriu Jereghi, la care au participat patru din cei cinci membri ai juriului, făcea publice numele regizorilor pe care, în mai puţin de un an, le vom citi pe marele ecrane.

Apoi, în aceeaşi zi de vineri, 11 august, am întâlnit într-un pasaj subteran din sectorul Râşcana al Chişinăului un cerşetor. L-am văzut dimineaţa, când plecam la conferinţa de presă, apoi pe la amiază, odată întors acasă, şi pe la 18.00, când m-am dus să-mi cumpăr alte câteva sticle de apă minerală. Omul se afla mereu în acel pasaj subteran, pe scară, în faţa unei şăpci „profesionale” întinse ca o palmă, în mijlocul căreia se vedea o iconiţă şi ceva mărunţiş (lei de unu mototoliţi & bănuţi de metal). Atât doar că şapca-i rămânea la soare („Sfinţii nu se tem de insolaţie”, mi-am zis, în gând), iar bărbatul se ascundea la umbră – mişcându-se după acele ceasornicului. Să fi fost o reminiscenţă a jurizării & a conferinţei de presă din acea dimineaţă? – aruncându-i o ultimă privire, mi-a venit în minte titlul unui film, Omul merge după soare (regia Mihail Kalik, scenariu Valeriu Gagiu), una din realizările de vârf ale cinematografiei naţionale, turnat la Moldova-Film în 1961.

Scurt pe doi, se anunţă nu mai puţin de 16 filme – două de animaţie, câteva documentare, câteva scurtmetraje şi două-trei lungmetraje artistice – până la finele anului 2018; cât priveşte soarele dogorâtor (ca să-i facem parte şi cerşetorului amintit în alineatul precedent), acesta pare-se va lăsa locul unor averse de ploaie pe luni încolo, dacă e să credem meteorologii.

Pe când un nou Om [care] merge după soare, că de cei care caută umbra e plină ţara?

69

(Nu 70, căci pentru un boem incorigibil ca el, cifra rotundă i-ar fi stat în gât mai abitir ca un nod de cravată, pe care n-am văzut s-o poarte vreodată. Pe 4 august, autorul „Cinei irodice” şi-ar fi sărbătorit o vârstă jucăuşă, dacă nu pleca intempestiv – cum a şi trăit – în octombrie 2013, la 65 de ani. Şocată de tragedie, lumea noastră literară, dar şi autorităţile municipale & culturale, făcuseră la acel moment nişte promisiuni: că o stradă din Chişinău va purta numele poetului; la fel, şi şcoala din satul de baştină; că se va organiza un festival de poezie tânără „Eugen Cioclea” etc., etc. Deşarte, toate promisiunile! Atât că a văzut lumina tiparului un volum antologic, în care – hélas! – includeam şi şapte postume. Cartea se mai găseşte în librării, iar un poem din ea a fost reluat de Radu Vancu şi Marius Chivu în antologia 111 cele mai frumoase poezii de dragoste din literatura română de la Nemira. E mult? E puţin? Postumitatea nu-i încă foarte darnică – de ce ar fi?! – cu „cel mai trist poet din Europa”; tocmai de aceea îi chem pe toţi iubitorii de poezie să le ofere în dar prietenilor, dar şi cunoscuţilor simpli, volumul Antologic – în ideea că dar din dar se face raiul. Pentru cineva care a trăit literalmente infernul, ar fi o răzbunare pe cinste...)

* * * * * * *

Cioclea. Cine altcineva?

Emilian Galaicu-Păun cu Eugen Cioclea
Emilian Galaicu-Păun cu Eugen Cioclea

L-am cunoscut într-o seară geroasă de decembrie, în 1986, la Moscova, după ce faima de poeta vates, dar şi de poète maudit îl precedase – poemul său „Cina irodică”, apărut în primăvara aceluiaşi an în Literatura şi Arta, tocmai fusese criticat la Comitetul Central al PC din RSSM –, şi nu oriunde, ci la restaurantul Casei Centrale a Literaţilor de pe Sadovoe Kol’ţo (celebra „Casă Griboedov” din romanul lui Mihail Bulgakov, Meşterul şi Margarita), întâmplarea adunându-ne, vreo 7-8 inşi, în jurul unei mese la care, cel puţin într-o primă fază, mai mult se discuta decât se bea. Nu m-a plăcut – avea şi toate motivele: la 22 de ani, eu deja publicasem un volum (nul, din p.d.v. poetic), iar el abia dacă reuşea să strecoare, pe ici-acolo, nişte texte ce nu puteau aparţine decât unui… Mare Poet. Unuia profund nedreptăţit, şi pe care abia Perestroika îl va (re)pune în drepturi, dacă nu de Primus inter pares în cadrul generaţiei sale (N. Dabija, L. Lari, L. Butnaru, V. Romanciuc ş.a.), cel puţin de „buzdugan” (de fapt, adevărat meteorit tungus!) al generaţiei 80 (d’aia antologia Portret de grup, Arc, 1995, începe cu o selecţie generoasă din Eugen Cioclea, pe atunci autor a două cărţi, Numitorul comun, 1988, şi Alte dimensiuni, 1991). Ne-am despărţit în coadă de peşte, nu înainte de a-i fi cerut totuşi telefonul, iar peste doar câteva zile (mie unuia mi s-au părut luni!) îl sunam acasă (şi astăzi mă mir ce tupeu am putut să am!), anunţându-mă că vin să-i citesc – altceva, cu totul altceva decât publicasem până atunci! M-a primit (stătea la dracu-n praznic, la nordul Moscovei, într-o „comunalkă”), m-a ascultat, mi-a citit la rându-i din poemele sale inedite (pe atunci, absoluta majoritate!), cu care-şi tapetase pereţii, iar asta însemna pentru junele autor care-i trecuse pragul (cu inima-n călcâie!) cam ceea ce trăise tânărul Paul Valéry în acea seară memorabilă la Stephane Mallarmé acasă, după care a devenit cu totul alt om (& Poet). Din acea seară de lectură, în care am „încrucişat” poeme, şi abia apoi „am ciocnit pahare”, l-am considerat pe Eugen Cioclea dacă nu Maestrul meu, cel puţin Cavalerul care m-a investit în ale Poeziei – nimeni, niciodată nu va mai avea asupra-mi o influenţă pe potrivă.

Cu ce-aş putea să-i compar poezia? Cu un pahar de 250 ml de votcă, băut pe nemâncate, dintr-o răsuflare – ascultându-l la bucătărie (într-o bună tradiţie sovietică, toate discuţiile „за жизнь” aveau loc anume acolo, de regulă până târziu), ţin minte cum mi se tăiase respiraţia –, şi care, în loc să te ameţească de cap, îţi limpezeşte mintea, încălzindu-te totodată la inima. Ca şi cum, de unde dădeai pe gât tăria („Dădeam pahare tari pe gât/ să scap de jeg, să fac curat”, vezi Cina irodică), tocmai ţi se făcea o transfuzie de sânge (proaspăt!!!) – oricine a vibrat la versurile lui Cioclea, trebuie să se fi simţit „de-un sânge” cu Poetul (doar Vladimir Vâsoţki – suntem încă în URSS! – dădea senzaţia de a fi unul „de-al nostru”; nu sunt primul şi nici ultimul care-i pune alături pe aceşti doi mari artişti, iar fatalitatea face ca la 42 de ani primul să plece în lumea celor drepţi, iar cel de-al doilea să sufere o traumă cerebrală după care nu şi-a mai revenit pe deplin). Viguroasă, de-o vitalitate nedezminţită/de neegalat (în primele două volume), poezia lui conţine mai multă hemoglobină decât toată (leşinata!) poezie sovietică moldovenească luată la un loc, dar şi sămânţa unei noi literaturi (postmoderne, ziceţi-i cum vă vine pe limbă) pe care a salutat-o cu o generozitate de care doar marii creatori sunt în stare. Căci asta e – cu Cioclea fie erai „per tu”, fie nicicum! (Aurea mediocritas pur şi simplu nu exista pentru el – cunosc o doamnă care, adresându-i-se o dată cu „dumneata”, a primit pe loc acest răspuns punctual: „Decât să-mi spui aşa, mai bine zi-mi… tanti!”)

Nu mi-ar ajunge o viaţă de om să-l mărturisesc pe cel care, vestind zorii unei noi poezii din (pe atunci) RSS Moldovenească, şi-a pus capul la bătaie (literalmente: „Cu capul sus şi dezgolit, în artă/ să intri ca în ştreang./ Ai încăput?/ Noroc”; între paranteze fie spus, şi lovitura în moalele capului, cu o sticlă de şampanie, din iarna lui 1990, care era să-l coste viaţa, a pornit şi ea de la o discuţie literară) – tot ce am putut face pentru poet, a fost să-i îngrijesc un volum antologic (din pasa pictorului Vitalie Coroban, l-am intitulat chiar aşa, Antologic, Cartier, 2014), punând cap la cap poemele lui Cioclea după o logică mai degrabă „matematică”, de numitor comun (ca să citez un titlu paradigmatic pentru creaţia sa), decât cronologică. Astfel după semnătura-i olograf care-l scoate în faţă pe Eu, cartea se deschide cu poemul La persoana a treia, chit că-i scrisă de-un poet de persoana întâi: „Poezia lui Eugen Cioclea/ este o poezie declarativă”. Autor a doar 3 volume de versuri – Numitorul comun, 1988, Alte dimensiuni, 1991, şi Daţi totul la o parte ca să văd, 2001 –, trilogia-i antumă seamănă, din p.d.v. al versificaţiei silabo-tonice, cu un dactil (picior de vers de trei silabe, cu accentul căzând pe prima silabă), silaba, pardon, cartea sa „de bătaie” fiind cea de debut. Majoritatea poemelor sale de forţă sunt de găsit în paginile acesteia; nu-i mai puţin adevărat însă că cel de-al doilea volum, Alte dimensiuni, nu redimensionează de fapt poezia lui Cioclea, bună parte a textelor acesteia fiind scrise în aceeaşi perioadă & în acelaşi registru (unele trecând dintr-un volum în altul, ca pentru a marca unitatea stilistică). Este vorba de una şi aceeaşi carte, Made in URSS (ca să-l cităm pe autorul nostru), care ar fi trebuit să conţină cele circa 100 de poeme – majoritatea antologice! – scrise de-a lungul „anilor de ucenicie” & cvasi-anonimat, şi doar rigorile procesului editorial din acele vremuri – ambele volume i-au apărut încă în URSS! – au făcut ca bibliografia poetului să fie mai bogată cu un titlu. De fapt, „ruptura” se produce între poezia sa „made in URSS” din anii ’70-’80 şi textele scrise în ultimul deceniu al sec. XX (tot el, primul de statalitate a Republicii Moldova) care vor alcătui volumul Daţi totul la o parte ca să văd. Aşa că „dactilul” lui Cioclea este, în ultimă instanţă, un „troheu” – se schimbă numărul de silabe, de la trei la două, nu şi cea accentuală, mereu prima! Pornind de la această premisă, am „amestecat” – imbricându-le într-o ordine ce pune în faţă poemele-manifest (gen: Rampa, Cina irodică, Dilema ş.a.) şi se încheie cu versurile de dragoste & moarte (pe post de stâlp de hotar fiind poemul Remember) – textele primelor două cărţi, în total 82 de titluri, la care se adaugă alte 12 texte din cel de-al treilea volum, urmate de șapte inedite. În total, 101 poeme (cum avea să-mi mărturisească apoi poetul Liviu Antonesei, n-a găsit, printre acestea, nici unul „de umplutură”), aşa cum şi-ar fi dorit însuşi Eugen Cioclea (dovadă – antologia Ofsaid scoasă în 2011, la Magna-Princeps). Cele câteva versuri manuscris, în facsimil, risipite pe ici-acolo, se inserează firesc într-un volum de 166 de pagini (+ altele două, albe), ca şi cum poetul tocmai le-a aşternut (cine nu şi-ar dori să tragă cu ochiul într-un atelier de mare artist?!), iar acum a ieşit la o ţigară, urmând să revină dintr-o clipă în alta... Totodată, ele conţin promisiunea unei viitoare ediţii critice, dat fiind că moştenirea literară a lui Cioclea este incompletă fără aceste versuri de o cu totul altă factură – de parcă după ce a tot spart, în anii ’70-’80, blocuri de marmură cu barosul, în ultimii ani artistul a cioplit aşchii, dacă nu cumva idei în stare pură. Concise ca nişte formule matematice, expresii sfârtecate ale unei dureri de nespus (ca urmare a loviturii primite în 1990, i-a fost afectat centrul vorbirii), adevărate silogisme ale amărăciunii (iată una ce i-ar fi plăcut şi lui Cioran: „Pe lângă scârba/ că m-am născut/ eu n-am greşit/ niciodată”), fulguraţii sau mai degrabă scurtcircuitări ale neantului („Vidul este conştiinţa însăşi”, sau „Fericirea mea/ eclipsează extazul –/ viaţa e ireală, moartea la fel”, sau „Victimă/ a propriei/ probabilităţi/ haosul/ se repară/ prin noi”), ultimele sale versurile (de fapt, bruioane) sunt tot atâtea abjurări ale fiinţei („Urletul/ m-a-mbălsămat/ de-a dreptu-n/ nimicul/ isteric”, sau „Nimicul a emigrat din lucruri în mine/ Pot să zdohnesc fericit”) & ale limbajului („Ca să faci/ o carte/ despre ceva/ eşti obligat/ să aiurezi”, sau „Din câmpul/ de cărţi/ numai cartea aceasta/ nu va pricepe/ vreodată/ ce scrie/ în ea”, sau, şi mai radical: „Vreau să fac o carte/ pe care o adresez nimănui/ nici mie cu prisosinţă”).

De fapt, această schimbare de registru – dintr-unul major, pe-alocuri emfatic, à la Vâsoţki, într-unul nu pur şi simplu minor, ci minimalist – fusese anunţată deja în Daţi totul la o parte ca să văd, cât se poate de tranşant: „Odată cu soarta/ ar trebuie să-mi distrug poezia/ dacă mai sunt disident”. Or, condiţia poetului – în special, a tipului artistic reprezentat de Cioclea – nu poate fi decât disidenţa, faţă de orice autoritate. Astfel că, atunci când se vede pe punctul de a deveni el însuşi un autor „canonic” – cap de serie al antologiei optzeciste Portret de grup; cenaclul care-i poartă numele, de son vivant; spectacolul poetic al lui Andrei Sochircă de la Teatrul Naţional „Mihai Eminescu” etc., etc. –, Cioclea se întoarce împotriva propriei sale opere, denunţându-şi poetica de altă dată: „Detergentul îi unica artă”. Consecvent până la capăt (citeşte: sfârşit!), face tabula rasa – asta vrea să spună, în ultimă instanţă, titlul Daţi totul la o parte ca să văd. Ceea ce i se arată dincolo de „totul” nu mai ţine de văz (& aparenţe), ci chiar de viziune: „Taina fiinţei/ îmbelşugate/ o ducem/ niciunde/ cu noi” (versuri numai bune de inscripţie funerară). Zarurile au fost aruncate („Plec. Important. Nicăieri”); şi chiar dacă mai are nostalgia paradisului („Dar raiul răsare/ răsare şi-apune/ lângă picioarele/ mamei”), lucrul acesta nu-l împiedică – din contră! – să forţeze ieşirea din scenă, nu înainte de a trânti uşa (fiinţei/lumii): „Mă răzbun pe naşterea mea”. Cerc închis. Cercul poeţilor dispăruţi. Antologic.

Încarcă mai mult

XS
SM
MD
LG