Linkuri accesibilitate

Emilian Galaicu-Păun

Vadimir Beşleagă este un tragic maratonist al literelor noastre care tot aleargă de câteva decenii bune, mai exact – de peste o jumătate de secol, dar nu spre a vesti Victoria în cetate, ci pentru a da alarma! De la Zbor frânt (1966) la Cumplite vremi (2017), fără a uita de Viaţa şi moartea nefericitului Filimon (1988; una dintre puţinele opere de sertar ale literaturii române din Basarabia!), Domnia Sa nu şi-a scos niciodată zalele de luptător, şi nici nu s-a încununat, ca atâţia alţii, cu laurii crescuţi în serele politichiei naţionale. Dacă nu aş şti că orice comparaţie şchioapătă, l-aş numi „un Socrate la scară locală”; frică însă mi-i că se vor găsi deîndată unii să-i întindă cupa cu otravă. Tocmai d’aia şi nu-l compar cu nimeni – Vladimir Beşleagă este el însuşi o unitate de măsură.

Cu atât mai dificil să-l „fixez” într-o formulă, de unde însuşi autorul le-a cam încercat pe toate – roman de introspecţie, roman de dragoste, roman istoric etc., etc. –, urmând îndeaproape exemplul mentorului său spiritual, Liviu Rebreanu. (Faptul că aşa şi nu şi-a dat doctoratul, cu o teză consacrată lui Rebreanu, fiind alungat de la Academie, pare să-l fi marcat pe autorul nostru – în sensul în care a devenit un „rebrenian” în ale scrisului, în ciuda a tot şi a toate.) Criticul Ion Simuţ îl prinde exact, şi ca om, şi ca scriitor: „Vladimir Beşleagă are o biografie de scriitor incomod, având vagi similitudini cu aceea a maramureşanului Augustin Buzura... Cei doi colegi de generaţie şaizecistă, din două extreme ale spaţiului românesc, au în comun admiraţia pentru Liviu Rebreanu, simţul moral acut, fibra de opozanţi şi subversivi, spiritul analitic al prozei, conştiinţa dramatică a confruntării cu sistemul comunist (cenzura i-a obstrucţionat semnificativ), prezentă atât în atitudinea lor ca scriitori, cât şi în comportamentul personajelor”. Nu-i de mirare, aşadar, că Beşleagă îl va alege pe un alt cărturar incomod, care-a plătit cu capul – nimeni altul decât cronicarul Miron Costin –, pe post de proragonist al frescei istorice Cumplite vremi, şi asta în momentul în care lui însuşi i s-a blocat o carte pentru aproape două decenii. Strălucită revanşă auctorială, chiar dacă de la scrierea romanului („Ianuarie 1981 – februarie 1983. Revăzut în 2016”), au trecut alte câteva decenii.

Din câte ştiu, cu cele peste 2.200 de pagini ale sale, romanul în trei cărţi Cumplite vremi, Ed. Cartier, 2017, lansat joi, 12 octombrie, la Librăria din Centru din Chişinău este una dintre cele mai ample scrieri beletristice, produse vreodată, şi nu doar din istoria literaturii naţionale. Altminteri, toţi trei vorbitori – Maria Şleahtiţchi, Aliona Grati şi Mircea V. Ciobanu – n-au ezitat să pună în ecuaţie fresca lui Vl. Beşleagă cu lucrarea lui Constantit Stere, În preajma revoluţiei, dar şi cu capodopera lui Lev Tolstoi, Război şi pace, sau cu cea a lui Marcel Proust, În căutarea timpului pierdut. De reţinut şi opinia lui Octavian Soviany, el însuşi scriitor de primă mână, care îl vede „ca un fel de Război şi pace moldav”; totodată, „Romanul se impune drept una din cele mai laborioase încercări de frescă istorică din literatura română postbelică, în a cărei plămadă, alături de elementele tradiţionale ale naraţiunii istorice, autorul încearcă să topească achiziţiile mai recente ale romanului, cum ar fi, bunăoară, tehnica monologului interior sau a fluxului de conştiinţă” . Nu voi reproduce aici ce s-a vorbit la lansare – inspirată de data asta, televiziunea naţională a filmat totul, cap-coadă! –; dacă scriu totuşi despre eveniment, o fac doar pentru a mă întreba câte pagini pe an, conform statisticilor, revin pe cap de cititor moldovean. Nu cumva sub cele 2.200, scrise în puţin peste 2 ani, de către un singur om, adevărat – un mare cărturar?!...

Şi încă, în mărturia finală, Vadimir Beşleagă spunea că regretatul Liviu Damian, cetindu-i manuscrisul, i-a propus să-şi intituleze romanul Capul lui Miron. Mult prea aproape de „capul lui Moţoc!” din celebra nuvelă a lui Negruzzi, nu mi se pare tocmai inspirată propunerea – atât că ironia istoriei face ca ordinul de decapitare a celei mai ilustre minţi ale epocii venea din partea domnitorului analfabet Constantin Cantemir, cel care „carte nu ştié, ce numai iscălitura învăţase de o făcé”, tot el – tatăl lui Dimitrie Cantemir. Cumplită conincidenţă!

Numai cine n-are habar de Premiul Nobel pentru Literatură nu s-a dat cu părerea – de multe ori, pe un ton cât se poate de sceptic, ca să nu zic caustic – despre felul în care Academia Suedeză îşi alege laureaţii (de-a dreptul strivitoare, lista celor care aşa şi nu l-au luat, primul pe listă fiind chiar Lev Tolstoi!). Autori „scoşi din mânecă”, pe post de aşi, de care lumea află abia la anunţarea numelui şi pe care-i va uita, la scurt timp; autori „gratulaţi” cu ocazia unor jubilee & aniversări (cum ar fi, în 2015, cei 70 de ani de la încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial); autori-staruri etc., etc. Cu un ochi pe calendar şi cu altul pe harta geografică a globului, cu puţin noroc se poate ghici (am făcut-o eu însumi, în câteva rânduri), dacă nu numele, cel puţin ţara de origine a viitorului în-Nobel-iat.

...şi a fost ziua de joi, 5 octombrie, 2017. Şi s-a rostit numele laureatului: Kazuo Ishiguro (Marea Britanie). Rareori alegerea distinsului juriu mi s-a părut mai potrivită (comparabilă poate cu cea din 2010, când Mario Vargas Llosa – despre care se vorbea de cel puţin două decenii ca despre un posibil nobeleard – lua în sfârşit râvnitul trofeu), ba chiar inspirată de-a binelea: iată că şi autori mai puţin prolifici şi nu atât de mediatizaţi (cât ce să scriu: murakamizaţi!) sunt luaţi în seamă. Curios, acum regina Angliei îl va face Sir (după mine, ar fi trebuit înnobilat imediat după apariţia ultimului său roman, Uriaşul îngropat)?

Eu, unul, pusesem ochii pe Ishiguro acum un deceniu, când lectura romanului Să nu mă părăseşti pur şi simplu m-a răvăşit – de-atunci i-am căutat & cetit toate cărţile traduse în română, prezentându-le rând pe rând la „Carte la pachet”. Îndemnându-vă să puneţi mâna pe ele, o dată în plus le întredeschid pentru Domniile Voastre, cât să trageţi cu ochiul, iată-le:

* * * * * * *

Kazuo ISHIGURO, Să nu mă părăseşti

Dacă-i adevărat că omul sfinţeşte locul, musai ca şi locul – îndeosebi locul naşterii – să joace un rol aparte în destinul omului. Kazuo Ishiguro vede lumina zilei la Nagasaki, dar ca scriitor – şi încă unul de primă mână! – se afirmă pe tărâm britanic, de unde şi acea acuitate a perceperii durerii celuilalt, pe de o parte, şi detaşarea cu care o descrie, pe de-alta. Astfel, romanul Să nu mă părăseşti, Polirom, 2006, pare a fi redactat de-un samurai introvertit, ce-şi va fi schimbat sabia ninja pe o pană, pardon, un mouse, pentru a da lumii o răscolitoare poveste de dragoste, dacă nu cumva... o lovitură de graţie.

Suntem la Hailsham, un fel de şcoală-internat pentru copii de la 6 la 16 ani, despre care abia la pagina 100 aflăm că este, de fapt, o crescătorie de copii, alias clone – asta după ce Miss Lucy rupe conjuraţia tăcerii: „Vieţile voastre au fost planificate de alţii. Veţi deveni adulţi şi la un moment dat, poate chiar înainte de patruzeci de ani, veţi începe să vă donaţi organele vitale. Ăsta este motivul pentru care aţi fost creaţi”. Cum însă copiii/copiile continuă să viseze cu ochii deschişi la cariere de actori sau de vânzătoare într-un supermarket, cuvintele lui Miss Lucy sună ca o profeţie neagră: „Aţi fost aduşi pe lume cu un scop precis, iar viitorul vostru, al tuturor, a fost deja hotărât. (...) ziua în care vă veţi pregăti pentru prima donaţie nu e foarte departe. Să nu uitaţi niciodată asta”. Nu uită, ba chiar se grăbesc să ia de la viaţă tot ce se poate, împerechindu-se la întâmplare sau împiedicându-i cu bună ştiinţă pe cei făcuţi unul pentru altul să se constituie într-un cuplu. Şi unii şi alţii crezând cu sfinţenie că perechea în stare să dea dovadă că s-ar iubi cu adevărat poate obţine o amânare a primei donaţii...

Să nu mă părăseşti – o carte pe care citind-o înţelegi ce înseamnă să dai ce-i mai bun din tine. Literalmente.

Kazuo ISHIGURO, Rămăşiţele zilei

Cînd un personaj de ficţiune are şansa să întîlnească un personaj real, pe Winston Churchill să zicem, această întîlnire de gradul doi se transformă, sub pana lui Kazuo Ishiguro, într-o pagină memorabilă de roman: „Mă rog, trebuie să repet că nu am avut legături strînse cu domnul Churchill (...) La urma urmei, am avut privilegiul să mă aflu nu numai în compania domnului Churchill, dar şi a altor mari conducători şi oameni influenţi din America, dar şi din Europa”. Rămăşiţele zilei, Polirom, 2008, această „tragedie rescrisă sub forma unei comedii de moravuri” (Chicago Tribune), spune povestea lui Stevens, „majordomul absolut”, cel care se defineşte, la persoana a treia, în termenii următori: „Orice majordom de calitate trebuie să intre în pielea personajului pe deplin şi fără rezerve”, şi care se identifică într-atît cu funcţia sa, încît nu se lasă tulburat de moartea tatălui său, lasă să treacă pe-alături iubirea vieţii sale, este refractar la evenimentele dramatice din preajma Celui de-al Doilea Război Mondial. Nu că ar fi un infirm spiritul, dar rolul pare să fi substituit omul: „Şi cînd mă gîndesc că am avut şansă să le ascult părerile cu privire la multe probleme ale momentului, ei bine, da (...), mă simt cu adevărat recunoscător. Oricum, este un mare privilegiu să ţi se încredinţeze un rol, cît de mic, pe scena lumii”. Atenţie la nuanţe: „să ţi se încredinţeze”, nu şi „să-ţi asumi”...

O postfaţă consistentă, semnată de Geta Dumitriu, defineşte exact termenii ecuaţiei: Romanul lui Kazuo Ishiguro sau Despre demnitatea surpată şi loialitatea compromisă. Să le fie de învăţătură celor cu „capul plecat (sabia nu-l taie)”...

Kazuo ISHIGURO, Nocturne

În mare, romancierul poate fi comparat cu angrosistul, în timp ce autorul de nuvele seamănă mai degrabă cu un negustor cu amănuntul; or, când un autor de calibrul lui Kazuo Ishiguro – laureat al Booker Prize pentru Rămăşiţele zilei; absolut magistral în Să nu mă părăseşti – trece de la un gen la altul, alias de la artileria grea la trageri la ţintă cu arcul, miza unui asemenea demers e cu atât mai mare cu cât perspectiva lecturii este una apropiată, dacă nu chiar de-a dreptul „mioapă”.

Cele cinci poveşti despre muzică şi amurg ale volumului Nocturne, Polirom, 2009, de dimensiuni variind între 40 şi 80 de pagini, sunt tot atâtea variaţii pe tema iubirii, nu neapărat cu literă mare, dar cu certitudine la netrecut. Astfel cântăreţul Tony Gardner, protagonistul nuvelei Un baladist de altădată, îl angajează pe un chitarist originar din Polonia ajuns la Veneţia să-i ţină hangul în timp ce el… dar să-l ascultăm: „Cred că i-a făcut plăcere să mă audă cântând aşa (…) Douăzeci şi şapte de ani înseamnă o viaţă de om şi, după călătoria asta, ne despărţim. E ultima noastră excursie împreună.” Urmează lovitura de graţie: „Uită-te la cei din generaţia mea, care încă rezistă pe poziţie. Fiecare dintre ei s-a recăsătorit. De două, poate chiar de trei ori (…) Lindy şi cu mine am ajuns de râsul lumii.” Toate bune şi frumoase, doar că: „Încă ne iubim. De-asta plânge acolo sus. Fiindcă şi ea mă iubeşte, la fel de tare cum o iubesc eu.” Or, undeva în fundal se spune şi povestea mamei chitaristului fără nume, pe care „muzica dumneavoastră a ajutat-o (…) să facă faţă acelor clipe”. Toată măiestria lui Ishiguro stă în această replică: „Dacă e adevărat ce spui şi dacă muzica mea a făcut-o fericită, asta înseamnă enorm pentru mine. Îmi pare rău că n-a apucat să se salveze. Nu vreau să se întâmple la fel cu Lindy a mea. Nu, domnule. Vreau ca Lindy să se salveze.”

Alte 4 poveşti de dragoste, nu mai puţin răscolitoare, „spun ceva esenţial despre afacerea asta încurcată care este viaţa” (The Irish Times).

Kazuo ISHIGURO. Uriaşul îngropat

La 10 ani de la Să nu mă părăseşti, Kazuo Ishiguro revine în forţă cu un nou roman, Uriaşul îngropat, Polirom, 2015, iar presa nu ezite să-l catalogheze drept „cel mai ambiţios dintre titlurile publicate” de autorul britanic de origine niponă (n. 1954, la Nagasaki).

Dacă în scrierea precedentă Ishiguro îşi imagina o Mare Britanie viitoare, în care clonele servesc drept donatori de organe, acum autorul se întoarce în vremurile mitice ale Cavalerilor Mesei Rotunde, când războiului dintre britoni şi saxoni i s-a pus capăt, iar o ceaţă învăluitoare (respiraţia dragoanei Querig) îi lipseşte pe oameni de amintiri. Nu toţi însă sunt dispuşi să uite, astfel că un războinic saxon, Wistan, se aventurează pe pământurile britonilor, ca să ucidă bestia, şi astfel să-şi răzbune neamul, chiar dacă e conştient că „cine ştie ce vrăjmăşii vechi se vor trezi acum în toată ţara”. Nu mică îi va fi mirarea să constate că protectorul dragoanei Querig e chiar Sir Gawain, nepotul regelui Arthur (cel care ordonase cândva masacrarea femeilor & copiilor saxoni, spre a-i forţa pe aceştia să încheie pacea!), pe care-l înfruntă în cele din urmă cu sabia în mână, nu înainte de a dezbate îndelung problema vinei şi a „răului făcut în numele binelui”.

Or, dezgroparea adevărului, odată cu revenirea memoriei, riscă să arunce în aer viaţa paşnică a celor două comunităţi: „Uriaşul, odată bine îngropat, se mişcă acum. Şi curând se va trezi (…) Pentru britonii dumitale o să fie ca şi cum s-ar rostogoli către voi o minge de foc”. Nu mai puţin „asasină” poate fi memoria şi pentru cei doi bătrâni, Axl & Beatrice, porniţi să-şi găsească fiul plecat mulţi ani în urmă de acasă – întreaga tramă a romanului pare să fie rezumată în această rugăminte a lui Axl: „…promite-mi măcar un lucru, promite-mi că n-o să uiţi ce simţi în inima ta în clipa asta. Căci la ce bun să revină amintirea din ceaţă dacă e doar ca să ne îndepărteze unul de altul?” Nu voi dezvălui deznodământul, vă las să-l ghiciţi din ultimele replici ale personajelor:

– Rămas-bun atunci, Axl.

– Rămas-bun, singura mea iubire adevărată.”

Încarcă mai mult

XS
SM
MD
LG