Linkuri accesibilitate

Emilian Galaicu-Păun

Emilian-Galaicu-Paun-blog-2016

...şi dacă lumina de octombrie – atât de aparte prin părţile noastre, în zilele însorite, având consistenţă de gutuie dată-n pârg şi dulceaţă de miere bine legată – se prepară, în mare taină, în atelierele unor pictori?!

Deloc prefăcut-naivă, întrebarea mea – locuiesc în vecinătatea atelierelor UAP, şi pot mărturisi de la faţa locului că, în toamna aceasta, se poartă galben de Anatol Danilişin & oranj pastelat, cu irizări de albastru, de Mihai Ţăruş. Atât că ultimul filtrează lumina printr-un soi de ceaţă, care aduce mai degrabă cu aburul unei fiinţe ascunse.

Mihai Țăruș
Mihai Țăruș

Am trecut pragul atelierului lui Mihai Ţăruş (n. 10 decembrie, 1948, comuna Sineşti, Ungheni; absolvent în 1964 al Şcolii de Arte Plastice pentru copii „A. V. Şciusev”, iar în 1968, al Colegiului Republican de Arte Plastice „Al. Plămădeală” din Chişinău; în 1975, absolvent al Academiei de Arte Plastice din Sankt-Petersburg; expoziţii personale: 1981 – Palatul Savanţilor, Leningrad, Rusia; 1996 – Sala de expoziţii a UAP, Chişinău, Republica Moldova; 1997 – Galeriile Parlamentului României, Bucureşti, România; 1999 – Timpul în tablou, Muzeul Naţional de Artă al Moldovei, Chişinău; 2001 – Mihai Ţăruş, Cité Internationale des Art, Paris; 2005 – De la figurativ la nonfigurativ, Manej, Sankt-Petersburg, Rusia; 2008 – Asamblaj pictural, Muzeul Naţional de Artă al Moldovei; 2013 – Resursele semnului, Muzeul Artei Nonconformiste, St-Petersburg, Rusia; 2014 – Compact pictură, Mihai Ţăruş, Centrul Expoziţional C. Brâncuşi, Chişinău; 2015 – Ţăruş, pictură, Muzeul Tsarskoseliskaia Kolektsia, Pushkin, Rusia; 2017 – VizitkaTarus@SPB.ru, Galeria 12 iulie, St-Petersburg) chiar zilele acestea, cât să-mi clătesc ochii, şi iată ce mi[nune] s-a arătat.

Lucrare de Mihai Țăruș
Lucrare de Mihai Țăruș

Lucrare de Mihai Țăruș
Lucrare de Mihai Țăruș

Lucrare de Mihai Țăruș
Lucrare de Mihai Țăruș

Lucrare de Mihai Țăruș
Lucrare de Mihai Țăruș

Privită cu ochii de pictor, niciodată toamna nu fu mai frumoasă...

Vadimir Beşleagă este un tragic maratonist al literelor noastre care tot aleargă de câteva decenii bune, mai exact – de peste o jumătate de secol, dar nu spre a vesti Victoria în cetate, ci pentru a da alarma! De la Zbor frânt (1966) la Cumplite vremi (2017), fără a uita de Viaţa şi moartea nefericitului Filimon (1988; una dintre puţinele opere de sertar ale literaturii române din Basarabia!), Domnia Sa nu şi-a scos niciodată zalele de luptător, şi nici nu s-a încununat, ca atâţia alţii, cu laurii crescuţi în serele politichiei naţionale. Dacă nu aş şti că orice comparaţie şchioapătă, l-aş numi „un Socrate la scară locală”; frică însă mi-i că se vor găsi deîndată unii să-i întindă cupa cu otravă. Tocmai d’aia şi nu-l compar cu nimeni – Vladimir Beşleagă este el însuşi o unitate de măsură.

Cu atât mai dificil să-l „fixez” într-o formulă, de unde însuşi autorul le-a cam încercat pe toate – roman de introspecţie, roman de dragoste, roman istoric etc., etc. –, urmând îndeaproape exemplul mentorului său spiritual, Liviu Rebreanu. (Faptul că aşa şi nu şi-a dat doctoratul, cu o teză consacrată lui Rebreanu, fiind alungat de la Academie, pare să-l fi marcat pe autorul nostru – în sensul în care a devenit un „rebrenian” în ale scrisului, în ciuda a tot şi a toate.) Criticul Ion Simuţ îl prinde exact, şi ca om, şi ca scriitor: „Vladimir Beşleagă are o biografie de scriitor incomod, având vagi similitudini cu aceea a maramureşanului Augustin Buzura... Cei doi colegi de generaţie şaizecistă, din două extreme ale spaţiului românesc, au în comun admiraţia pentru Liviu Rebreanu, simţul moral acut, fibra de opozanţi şi subversivi, spiritul analitic al prozei, conştiinţa dramatică a confruntării cu sistemul comunist (cenzura i-a obstrucţionat semnificativ), prezentă atât în atitudinea lor ca scriitori, cât şi în comportamentul personajelor”. Nu-i de mirare, aşadar, că Beşleagă îl va alege pe un alt cărturar incomod, care-a plătit cu capul – nimeni altul decât cronicarul Miron Costin –, pe post de proragonist al frescei istorice Cumplite vremi, şi asta în momentul în care lui însuşi i s-a blocat o carte pentru aproape două decenii. Strălucită revanşă auctorială, chiar dacă de la scrierea romanului („Ianuarie 1981 – februarie 1983. Revăzut în 2016”), au trecut alte câteva decenii.

Din câte ştiu, cu cele peste 2.200 de pagini ale sale, romanul în trei cărţi Cumplite vremi, Ed. Cartier, 2017, lansat joi, 12 octombrie, la Librăria din Centru din Chişinău este una dintre cele mai ample scrieri beletristice, produse vreodată, şi nu doar din istoria literaturii naţionale. Altminteri, toţi trei vorbitori – Maria Şleahtiţchi, Aliona Grati şi Mircea V. Ciobanu – n-au ezitat să pună în ecuaţie fresca lui Vl. Beşleagă cu lucrarea lui Constantit Stere, În preajma revoluţiei, dar şi cu capodopera lui Lev Tolstoi, Război şi pace, sau cu cea a lui Marcel Proust, În căutarea timpului pierdut. De reţinut şi opinia lui Octavian Soviany, el însuşi scriitor de primă mână, care îl vede „ca un fel de Război şi pace moldav”; totodată, „Romanul se impune drept una din cele mai laborioase încercări de frescă istorică din literatura română postbelică, în a cărei plămadă, alături de elementele tradiţionale ale naraţiunii istorice, autorul încearcă să topească achiziţiile mai recente ale romanului, cum ar fi, bunăoară, tehnica monologului interior sau a fluxului de conştiinţă” . Nu voi reproduce aici ce s-a vorbit la lansare – inspirată de data asta, televiziunea naţională a filmat totul, cap-coadă! –; dacă scriu totuşi despre eveniment, o fac doar pentru a mă întreba câte pagini pe an, conform statisticilor, revin pe cap de cititor moldovean. Nu cumva sub cele 2.200, scrise în puţin peste 2 ani, de către un singur om, adevărat – un mare cărturar?!...

Şi încă, în mărturia finală, Vadimir Beşleagă spunea că regretatul Liviu Damian, cetindu-i manuscrisul, i-a propus să-şi intituleze romanul Capul lui Miron. Mult prea aproape de „capul lui Moţoc!” din celebra nuvelă a lui Negruzzi, nu mi se pare tocmai inspirată propunerea – atât că ironia istoriei face ca ordinul de decapitare a celei mai ilustre minţi ale epocii venea din partea domnitorului analfabet Constantin Cantemir, cel care „carte nu ştié, ce numai iscălitura învăţase de o făcé”, tot el – tatăl lui Dimitrie Cantemir. Cumplită conincidenţă!

Încarcă mai mult

XS
SM
MD
LG