Linkuri accesibilitate

Emilian Galaicu-Păun

marți 20 februarie 2018

Calendar
ianuarie februarie martie aprilie mai iunie iulie august septembrie octombrie noiembrie decembrie

Se ştie – iar istoria literaturii a transformat întâmplarea într-un soi de mit – că, la capătul unei întâlniri providenţiale cu idolul său, poetul Stephane Mallarmé, tânărul Paul Valéry a avut un fel de „şoc existenţial”, care avea să-i schimbe destinul: n-a mai publicat poezia vreme de aproape două decenii, iar atunci când a făcut-o, în 1917, dând la tipar la Jeune Parque (într-un „fabulos” tiraj de... 40 de exemplare), devenea el însuşi un maestru. Aţi trăi şi Dvs o astfel de întâmplare? Cine a fost „Mallarmé”-ul Dvs.? Vă rog s-o istorisiţi.

Vsevolod Ciornei
Vsevolod Ciornei

Vsevolod Ciornei: Întâlnirile mele providenţiale au fost cu textele, şi nu cu oamenii. Descopeream autorii de peste hotarele programei şcolare, unul după altul, în virtutea unor întâmplări istorico-biografice care nu ştiu dacă s-ar fi putut autoproclama drept providenţiale. Un băiat de la sat, fără filologi printre părinţi şi rude, nu prea excelează prin discernământ la lectură. Şi nici nu prea avea ce discerne din biblioteca şcolii sau cea sătească. Librăriile „Luminița” aveau să apară prin sate mai târziu. Prima ocazie de a completa biblioteca personală a apărut în 1964, odată cu datul la topit al multor cărți editate în Moldova în deceniul precedent. Era ceva legat de trecerea la o nouă ortografie, mi se pare. O mătuşă de-a mea lucra la librăria din orăşelul Ocniţa, pe atunci fost şi viitor centru raional. Tata m-a dus într-un depozit prin de cărţi destinate execuţiei – un vraf de vreo doi-trei metri, din care tata mi-a pescuit nişte volume de Alescandri, Caragiale, Sadoveanu, Coşbuc şi ce mai ţinea el minte din copilăria lui gimnazială. Ceea ce făcea micul nostru grup criminal organizat – mătuşa, tata şi eu – era ilegal, fireşte. Această dizidenţă bibliofilă mi-a furnizat câteva lecturi inedite care mi-au călăuzit pe atunci scrisul la acea oră de o primitivitate şi naivitate crase. Următoarea întâlnire providenţială cu textele s-a produs după admiterea la Facultatea de Matematică a Universităţii. Nu ştiu cum sunt studenţii de zi de la matematică, dar cei din 1972 erau foarte avizi de literatură, cultură, arte. De la unii dintre ei am aflat de cartea lui Petru Cărare „Săgeţi” care nu mai era în vânzare. Cineva chiar mi-a dat-o pe o noapte s-o citesc. În aceeaşi noapte am copiat-o de mână într-un caiet gros. Aş putea spune că în anii respectivi poate fi numită providenţială întâlnirea cu Grigore Vieru, dar nu cu omul, ci cu cartea „Numele tău”. Pentru mine nu au fost revelatoare doar versurile, ceva mai altfel decât ale clasicilor, ci şi dedicaţiile unor texte – lui Arghezi, Blaga, Sorescu şi alţii vreo câţiva care nu făceau parte din panteonul erudiţiei mele rurale. Am căutat în biblioteca universităţii şi am aflat cine mai erau şi ăştia. Văzând ce mai citesc şi alţii, am ajuns să aflu şi de faimoşii şasezecişti ruşi – Evtuşenko, Voznesenski, Ahmadulina, Rojdestvenski. Şi tot aşa, din lectură în lectură, am avut o sumedenie de Mallarme-i de hârtie, iar acum, când ştiu că nu ştiu nimic, nu-mi rămâne decât să-l citez pe cel arhetipal: „La chair est triste, hélas ! et j'ai lu tous les livres…”

Emilian Galaicu-Păun: Acum, că sunteţi unul dintre cei mai apreciaţi scriitori români contemporani, rogu-Vă să-mi spune-i dacă aţi avut şansa să Vă caute un tânăr autor pentru a „face ucenicie” la Dvs., iar dacă (încă) nu – totul e înainte! –, pe cine dintre autori aţi fi vrut să-l vedeţi pe post de „tânărul Paul Valéry”?

Vs.C.: Asta cu „unul dintre cei mai apreciați” e tare de tot. Probabil că tinerii mânuitori ai condeiului liric încă nu au aflat de aceste proporţii ale valorii mele, pentru că nimeni dintre ei nu a solicitat să-şi facă ucenicia în atelierul meu de însăilare a cuvintelor pe pagini. Şi bine au făcut, pentru că experienţele mele pedagogice din domeniul gazetărie au eşuat cu brio, deşi cred că ar trebui să fie mai uşor să-l înveţi pe cineva să scrie o ştire de ziar decât să-l înveţi să compună un poem. N-am auzit pe nimeni revendicându-şi creaţia din beneficele mele influenţe. Aşa că, poate doar cineva care, la fel ca şi mine, învaţă de la texte, nu de la autori, o fi dat cu ochii de ceva scris de mine şi o fi avut cine ştie ce revelaţie… Deşi, nu prea cred să fie mulţi şi de-alde ăştia. Cât priveşte Valery-ul pe care mi l-aş dori – eu nu vi-s Alexandru Lăpuşneanu: dacă voi nu mă vreţi, nici eu nu vă vreau!

* * * * * * *

Născut pe data de 14 octombrie 1955 în satul Lipnic, Edineţ, din RSS Moldovenească, Vsevolod Ciornei a absolvit Facultatea de Ziaristică a Universităţii de Stat din Chişinău. A fost redactor la publicaţiile Orizontul, Tinerimea Moldovei, Momentul şi Săptămâna. Actualmente, este prezentator la Publika TV.

Cărţi publicate: Cuvinte şi tăceri, Editura Literatura Artistică, 1989; Istoria geloasă, Editura Hyperion, 1990; Cuvintele dintre tăceri, Editura Cartier, 2002; Cuvinte şi tăceri (antologie), Editura Cartier, 2016.

„…specialitatea lui Vsevolod Ciornei sunt bufonadele melancolice, cultivarea absurdului, grimasele în spatele cărora se ascunde un acut sentiment al singurătății, [iar] pantomima burlescă este valorificată din perspectiva unui intertextualism demistificator și polemic.”

(Octavian SOVIANY)

Un destin marcat de tragism, cel al scriitorului Petru Cărare, tocmai omul ce-a descreţit frunţile a zeci de mii de moldoveni, prin parodiile şi epigramele sale pe cât de mustoase, pe atât de caustice. Nu cred să fi existat intelectual, dar şi simplu om cu dragoste de carte în anii ’60 – ’80, anii Luminiţelor din satele Moldovei, care să nu-i guste umorul; câţi însă s-au întrebat dacă şi viaţa autorului Săgeţi-lor a fost tot într-o veselie. Şi cum este astăzi, 13 (şi nu 14, ca în cazul lui Grigore Vieru, născut la doar o zi distanţă; parafrazându-l pe Dumitru Radu Popescu, care zicea că „nenorocirea lui Eminescu este că s-a născut în ţara lui Caragiale”, se poate spune că şi neşansa lui Cărare e vecinătatea zilei de naştere a lui Vieru) februarie, când temutul epigramist de altădată împlineşte 83 de ani.

Petru Cărare
Petru Cărare

Şi când te gândeşti că, într-o primă fază, viaţa se anunţa în culori mai degrabă radioase, dacă nu de-a dreptul optimiste pentru tânărul Petru Cărare – în 1956, absolvea Facultatea de Jurnalistică a Şcolii Centrale Comsomoliste din Moscova, iar 13 ani mai târziu, şi Cursurile Superioare pe lângă Institutul de Literatură „Maxim Gorki” din capitala URSS (1969). Atât că decepţiile nu s-au lăsat nici ele aşteptate – echipa de aur a Chipăruş-ului (printre care şi Aureliu Busuioc, Vladimir Beşleagă, Pentru Cărare ş.a.) este desfiinţată, iar Petru Cărare este „exilat” la Teleneşti, fiind angajat pe post de redactor la un ziar raional. Doar că „reeducarea ideologică” nu prea dă roade; de la acad. Mihai Cimpoi citire: „Spirit critic incoruptibil, nu a fost înfrânt nici de exilul din tinereţe (exil blând: la ţară, nu în Siberia), nici de arestarea cărţii Săgeţi în care sub masca demascării capitalismului se făcea aluzii transparente la… socialism”. Uşor de zis: „exil blând: la ţară”, dar ia încearcă să scrii săptămânal despre mulgătoare şi colhoznici îndeplinind planul cincinal, şi să nu te ratezi – şi ca scriitor, şi ca fiinţă gânditoare.

Lovitura de graţie a destinului o constituie aventura Săgeţi-lor: apărute în 1972, la Cartea Moldovei, în 14.000 de exemplare, tirajul (cât s-a mai găsit prin librării) a fost arestat la doar 2 săptămâni de la publicare şi dat la cuţit. Nu e singura carte a unui autor basarabean „sacrificată” pe altarul ideologiei comuniste – au mai fost Descântece-le de alb şi negru ale lui Dumitru Matcovschi, Temerea de obişnuinţă a lui Mihail Ion Ciubotaru şi De pe două maluri de război de Ion Vatamanu. Plus, punerea la index a romanului Viaţa şi moartea nefericitului Filimon…, de Vladimir Beşleagă, căruia i s-a refuzat publicarea. Nici un autor însă – din ăştia, reprimaţi – nu a fost ulterior marginalizat şi urmărit îndeaproape de zbirii regimului cu atâta ură ca Petru Cărare, de parcă epigramistul singur era carul mic de care urma să se răstoarne URSS-a Mare. Culmea că s-a, dar abia în 1991!

Am recitit Săgeţi-le, în curs de apariţie la Cartier, într-o ediţie definitivă, minunându-mă că poeme cum ar fi „Medievală” („«Vrem pace!» – strigăm noi./ «Vrem pace!» – strigaţi voi./ Şi ne pregătim de război/ Şi noi,/ Şi voi.”), „Război vechi” („Patrioţi dintr-o parte,/ Patrioţi şi din ceea./ Toţi merg la moarte. Care-i, doamne, ideea?”), „De-ale circului” („Leule, avem, fârtate,/ Cam aceeaşi libertate,/ Libertate fără puşcă:/ Liber eşti să stai în cuşcă” etc.) şi mai cu seamă „Oaspe nepoftit” (cine nu-l cunoaşte?!) au putut să păcălească, fie şi pe moment, vigilenţa cenzurii. Dacă nu cumva au fost lăsate cu bună ştiinţă să apară, ca apoi să se dezlănţuie şi mai abitir aparatul represiv – să le fie şi altora de învăţătură. (Nu la fel i se întâmplase, în 1966, şi lui Vasile Vasilache, cu Povestea cu cocoşul roşu, după care distinsul prozator nu a mai avut drept de semnătură vreme de 18 ani?!)

Şi nici după 1991, când a avut parte de recunoaştere oficială (Medalia „Mihai Eminescu”; titlul de „Maestru al literaturii”, Premiul Naţional pentru Literatură ş.a.), Petru Cărare n-a dat-o cotită, lăsându-se „traficat” de echipa cutărui sau cutărui politician, cum au făcut bună parte din colegii săi, scriitorii Renaşterii naţionale.

În acest sens – şi în toate sensurile – autorului volumului Pălăria gândurilor mele îi spun, pe lângă tradiţionalul şi sincerul „La mulţi ani!”, şi: „Chapeau! Maestre!”

Încarcă mai mult

XS
SM
MD
LG