Linkuri accesibilitate

Emilian Galaicu-Păun

sâmbătă 18 august 2018

Calendar
ianuarie februarie martie aprilie mai iunie iulie august septembrie octombrie noiembrie decembrie
august 2018
L Ma Mi J V S D
30 31 1 2 3 4 5
6 7 8 9 10 11 12
13 14 15 16 17 18 19
20 21 22 23 24 25 26
27 28 29 30 31 1 2

la protestele din 10 – 12 august de la Bucureşti, dar şi din marile oraşe ale României – şi când zic lume de pe lume, exact la asta mă refer: români din diaspora, veniţi de pe câteva continente, să li se alăture celor rămaşi în ţară la mitingul de protest anti-PSD. Cum s-au desfăşurat evenimentele, a văzut (şi reacţionat ferm!) o lume întreagă; voi cita doar o singură reacţia, a unui participant de la mişcarea „Vă vedem din Sibiu”, scriitorul Radu Vancu:

„Iată, așadar, de ce protestul nostru din 10 august a fost, în cele din urmă, o victorie: fiindcă am fost mulți; fiindcă am fost solidari; fiindcă am spus adevărul; și fiindcă le-am smuls masca.

Le va fi imposibil, de acum înainte, să mai pretindă că sunt altceva decât ceea ce am văzut cu toții: un partid represiv, gata să-și brutalizeze cetățenii, dispus să-și sacrifice oamenii care-l servesc onest (cum este acea jandarmeriță, evident șocată în filmul cu pricina), pregătit de orice crimă & abominație pentru a rămâne la putere.

Îi vom învinge. Tocmai fiindcă suntem solidari – tocmai fiindcă nu ne pot speria – tocmai fiindcă voința noastră de adevăr e mai puternică decât disperarea lor criminală & mincinoasă. Agresiunea din 10 august va trage și mai jos partidul acesta represiv – vor ajunge să viseze și la cele 28 de procente pe care le mai au acum. Peste câteva luni, cel mai probabil în primăvară, Liviu Dragnea va fi condamnat – va intra în închisoare – iar PSD va avea de decontat toate prostiile & abuzurile & ororile comise sub regimul acestui scelerat.

Să nu obosim, deci. Victoria e mult mai aproape decât credem. Legile justiției, în bună măsură, le-au pierdut; legile penale le vor pierde, de asemenea (vor intra în vigoare peste cel puțin 6-7 luni, mult atenuate față de forma de acum, ca și cele ale justiției); au scăzut electoral de la 46% la 28% – și vor scădea în continuare; iar pe Liviu Dragnea procesele l-au ajuns aproape definitiv din urmă.

Partidul acesta represiv își trăiește, de fapt, agonia ultimă. Din păcate, alege să iasă din scenă în cel mai oribil mod – cel violent. Dar, de ieșit, o va face curând. Cel mai târziu în primăvară, când Liviu Dragnea va fi condamnat definitiv.

Iar condamnarea lui va fi, de fapt, a întregului partid. Fiindcă așa a ales partidul însuși.”

Citindu-l, mi-am adus aminte de Decalogul tiranului, aşa cum îl deduce istoricul Mario Turchetti, în Tirania şi tiranicidul, Cartier, 2003, pornind de la Politica lui Aristotel; iată-l rezumat, spre neuitare:

  1. „Radeţi-i din corpul social pe oamenii superiori, adică suprimaţi marile spirite”, deoarece tiranul nu-i iubeşte pe oamenii „cu spirit nobil şi liber”;
  2. „Nu permiteţi nici un fel de mese în comun, nici asociaţii, nici educaţie, sau orice lucru de acest gen, dimpotrivă, fiţi atenţi la toţi cei care, de obicei, dau naştere acestor două sentimente: măreţia sufletului şi încredere”;
  3. „Ordonaţi să nu existe nici o societate savantă, nici alte asociaţii de învăţământ”;
  4. „Faceţi tot posibilul ca cetăţenii să se cunoască cât mai puţin (deoarece cunoaşterea reciprocă sporeşte încrederea reciprocă”;
  5. „Faceţi în aşa fel ca locuitorii să fie mereu sub ochii tiranului şi să-şi petreacă timpul la uşa acestuia (într-adevăr, anume astfel cea mai neînsemnată acţiune a lor nu va trece neobservată, iar graţie acestei sclavii permanente, supuşii se vor obişnui cu o stare de spirit meschină”);
  6. „Trebuie să depui tot efortul pentru a nu ignora nimic din ceea ce fiecare supus poate spune sau face, dar e nevoie şi de spioni”;
  7. „De asemenea, depuneţi tot efortul pentru a-i porni pe oameni unii împotriva altora, a băga zâzanie între prieteni, între popor şi notabili, precum şi între bogaţi, ei înde ei”;
  8. „Sărăcirea supuşilor este de asemenea un procedeu al tiraniei ce vizează ca cetăţenii să nu fie în stare a întreţine miliţie şi ca, prinşi în vârtejul sarcinilor lor cotidiene, să nu aibă răgaz a conspira”;
  9. „Se poate recurge şi la ridicarea impozitelor, ca la Siracuza, unde, în cinci ani, sub Dionysios, întreaga bogăţie a cetăţii a sfârşit prin a se pomeni în mâinile tiranului. Totodată, tiranul este un aţâţător de război, ceea ce face ca supuşii săi să nu aibă nici un răgaz şi să simtă nevoia unui ghid”;
  10. „O caracteristică a tiranului este faptul că nu are încredere în prieteni, sub pretextul că dacă toţi îi vor răul, mai ales prietenii sunt cei care i-l pot cauza.”

* * * * * * *

Bună parte perfect aplicabile situaţiei din Republica Moldova şi, în parte, din România, aceste „porunci tiranice” pot fi răsturnate, una câte una, prin efortul conjugat al cetăţenilor de a-şi regăsi demnitatea, care nu-i cu putinţă fără libertate. Fiţi liberi!

Hiroshima mon amour

Nu-i vorba de renumitul film turnat după un scenariu de Marguerite Duras, ci de o tristă aniversare – acum 73 de ani, pe 6 august 1945, SUA detonau prima bombă atomică deasupra oraşului nipon Hiroshima, ca peste alte trei zile, pe 9 august, o a două bombă atomică, ceva mai mică, să lovească Nagasaki, astfel forţându-se capitularea necondiţionată a Japoniei & sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial. (Mă întreb, într-o tristă paranteză încorporând sute de mii de victime, în ce măsură sintagma „pierderi colaterale” este aplicabilă unei conflagraţii de asemenea proporţii…)

După cum se ştie, Japonia a fascinat numeroşi intelectuali occidentali (cine nu-şi aduce aminte de Imperiul semnelor al lui Roland Barthes? – ca să dau un singur exemplu); la rându-i, a ştiut să asimileze, ca nici o altă ţară asiatică la vremea respectivă, cultura europeană, fără a-şi altera specificul naţional. Gându-mi se face arc-en-ciel, pentru a-i pune în ecuaţie pe Ryunosuke Akutagawa (1892 – 1927), primul scriitor nipon ce „se sincroniza” (un termen deosebit de prizat în RM, pe la începutul anilor ’90) cu proza occidentală de la începutul secolului XX, cu laureatul Nobel pentru Literatură 2017, britanicul de origine niponă Kazuo Ishiguro (n. 1954, Nagasaki), fără a-l uita pe cărturarul şi estetul Okakura Kakuzo (1862 – 1914), autorul celebrului studiu (de popularizare, în intenţie, dar devenind repede o lucrare-cult) Cartea ceaiului, scris în englezeşte şi publicată la New York în 1906. În cele ce urmează, nu voi „întoarce clepsidra” – nenumărate-s exemplele! – spre a arăta cum transferurile culturale dintre Ţara Soarelui Răsare şi Occident s-au potenţat reciproc, voi spune doar că, mai mult decât tehnologiile ultra-moderne, haiku şi tanka, două cele mai cunoscute forme fixe ale poeziei nipone, au pătruns în literaturile europene, unde au proliferat în fel şi chip. La rându-mi, m-am întrebat ce formă fixă a liricii europene ar fi, ca să zic aşa, „măsura-etalon”, şi m-am gândit desigur la sonet.

Şi atunci mi-a venit o idee – ce-ar fi să unesc cele două (nipone) + una (europeană) forme fixe printr-o „bandă a lui Moebius” textuală, ceea ce nu-i un lucru chiar atât de fantezist pe cât se pare. Zis şi făcut, în formă de tanka (31 silabe, după cum urmează: 5 – 7 – 5 – 7 – 7), amintind – dacă mai era nevoie – că haiku-ul are 17 silabe (5 – 7 – 5), iar sonetul 14 versuri (cel dantesc, fiind compus din 2 catrene şi 2 terţine, având rimă îmbrăţişată; iar cel shakespearian, din 14 versuri otova, cu rimă încrucişată, primele 12 versuri, şi împerecheată, ultimele două). Textul de mai jos este un modest omagiu adus geniului creator oriental & occidental, perfect convertibile, în ideea (pe care o puneau în practică John Lennon & Yoko Ono, un britanic şi o japoneză, pe sol american, cu a lor – publică – „scenă de pat”) de „Make love not war!

Tanka d’amour

Dacă scazi dintr-o

tanka un haiku, obţii

un sonet: dantesc?

shakespearian? – depinde

ce rimă fac el şi ea.

Încarcă mai mult

XS
SM
MD
LG