Linkuri accesibilitate

Emilian Galaicu-Păun

joi 20 iulie 2017

Sărbătorită cu mai puţin fast, cea de-a 110-a aniversare a naşteri lui Mircea Eliade (28.II.1907 – 22.IV.1986) a prilejuit şi câteva ediţii în limbi străine a operei literare eliadeşti, printre acestea numărându-se şi cea a volumului Tutto il teatro. 1939-1970, Ed. Bietti, 2016, lansat recent la Târgul de Carte de la Torino. În cele ce urmează, voi cita dintr-un amplu interviu acordat de Sorin Alexandrescu, autor al celebrului studiu Privind înapoi, modernitatea (1999), şi nepot după soră a lui Mircea Eliade, prezent la evenimentul din Torino (a se vedea „Eliade vorbeşte mereu în numele unei generaţii”, din: Observator cultural, nr. 878 (620), 29 iunie – 5 iulie 2017).

* * * * * * *

În privinţa teatrului scris de Mircea Eliade, cum sunt văzute azi teoriile sale referitoare la originea mitică şi ritualică a acestuia? Omul postmodern mai este sensibil la o asemenea dimensiune, situată în afara celei estetice şi celei politice?

Teatrul lui, ca şi proza lui, de altfel, vorbeşte despre anumite întâlniri între oameni, despre atitudini care nu se pot explica prin logica raţională şi care se explică fie prin intuiţie, fie prin întâmplări care, aparent, nu au nicio logică. Asta se vede foarte bine în povestiri. Acum teatrul lui nu am impresia că merge neapărat pe această linie. În primul rând, este scris în diverse epoci, în timp ce povestirile sunt scrise după plecarea din Portugalia, unde a scris prima povestire ciudată, cu omul acela care creşte ca un uriaş (Un om mare). După aceea, toate povestirile lui au acel aspect straniu, inexplicabil, ceea ce se potrivește foarte bine cu teoriile lui, cu mitul îngropat, cu sacrul. În teatru nu ştiu dacă are aşa ceva, nu am impresia asta. Cred că teatrul ar trebui studiat mai mult. De fapt, singurul volum complet de teatru este cel italian (subl. mea, Em. G.-P.), vechea ediţia în limba română nu este completă, iar în alte limbi nu a apărut nimic, din câte ştiu eu.

Ifigenia, prima piesă, nu am impresia că se referă la ceva mitic, ba este chiar interesant că desface explicaţia mitică a marelui preot Kalchas. După mine, explicaţia acestuia este în mare măsură atacată de Ahile şi urmată vrând-nevrând de oamenii politici, mai ales lui Menalau fiindu-i, evident, frică să-l contrazică, nefiind, în mod clar, de acord cu el – mai curând îl foloseşte, adică ambiţia politică de a ajunge în Asia Mică este slujită de această proorocire. Bun, Agamemnon e contra, Ulise o scaldă şi Ahile o atacă. În privinţa Ifigeniei, ea trece prin mai multe atitudini şi, până la urmă, intră într-un fel de extaz atunci când urcă spre locul unde va fi jertfită şi chiar îl cheamă pe Ahile, care refuză să vină, după cum ea refuză să se întoarcă, aşa cum îi cere Ahile. Cu alte cuvinte, am impresia că, în ciuda unor declaraţii false, influenţate de Kalchas, care se dovedeşte un demagog absolut, de altfel, ca şi a unei înflăcărări de moment a Ifigeniei, explicaţiile de natură religioasă sunt foarte slabe, cele politice fiind mult mai puternice. Spun asta şi pentru că piesa s-a jucat foarte curând după moartea lui Codreanu, iar unii au considerat-o ca pe un cult al jertfei şi ca pe o răscumpărare a acestuia. În primul rând, Codreanu a fost asasinat într-un mod mârşav, nu s-a dus de bună voie. În al doilea rând, nu s-a pus în niciun fel problema că, dacă el moare, nu ştiu ce miracol se întâmplă cu România; istoric vorbind, nu s-a pus problema aşa. Era o răzbunare evidentă a lui Carol al II-lea, nimic altceva. Mai bine zis, o măsură de prevedere, îi era teamă că Hitler îl foloseşte pe Codreanu contra lui şi atunci el îl împuşcă primul şi primejdia dispare. Deci nu ştiu ce ar putea fi văzut acolo ca un eroism, ca o jertfă eroică, aşa cum, hai să zicem, poate fi văzut la Ifigenia. Nu am impresia asta deloc. Până la urmă, Carol s-a înţeles cu Sima, un tip absolut amoral, iar Legiunea a vrut să-l dea jos pe rege în septembrie, când a venit Antonescu.

Cei care au „văzut” o aluzia a lui Eliade la aceste evenimente erau pur şi simplu sub impresia momentului. De altfel, piesa le este dedicată lui Mihail Sebastian şi lui Haig Acterian, primul fiind evreu şi al doilea armean. Să fi fost acesta din urmă un român fanatic cum se prefăcea a fi un grec fanatic Kalkhas (Calcante), marele preot, dar, în fond, un intrigant fără scrupule? Nu, Acterian este trimis de Antonescu pe front şi moare în primele momente. Mi se pare evident că Eliade a dedicat piesa unor oameni care nu aveau nicio legătură de acţiune politică directă cu legionarismul. Acterian fusese legionar, deşi scrierile lui despre teatru, de exemplu, nu aveau nicio legătură cu asta, dar a fost trimis la moarte fără scrupule – într-un fel, ca şi Ifigenia. Victima nevinovată este în centrul piesei lui Eliade, nu o victimă eroină mitică!

* * * * * * *

Mă opresc aici, deşi sunt atâtea alte lucruri memorabile pe care le spune distinsul eseist, nu înainte de a aminti că astăzi, 20 iulie 2017, se împlinesc 90 de ani de la urcarea pe tronul României a Regelui Mihai. Ultima Majestate în viaţă, dintre capetele încoronate în interbelic.

Emilian-Galaicu-Paun-blog-2016

O săptămână perfectă pentru noul – şi foarte tânărul (era cât pe ce să scriu: monarh) – preşedinte al Franţei, Emmanuel Macron: Comitetul Olimpic a decis că Paris va găzdui Jocurile Olimpice de Vară din 2024 sau 2028 (urmând să facă rocada cu Los Angeles); cel mai puternic lider mondial, americanul Donald Trump tocmai a descins în Oraşul-Lumină pentru a participa, în calitate de invitat de onoare, la parada militară de pe Champs Elysées; nu în ultimul rând, un prim 14 Juillet sărbătorit de la tribuna oficială, în calitate de şef al statului şi conducător suprem, marcând astfel turnanta în raport cu predecesorii săi (dintre care, patru sunt încă în viaţă).

* * * * * * *

Chiar dacă i se mai spune Cvadrilater, „la planète France” (Noir Desir) are pentru mine conturul neregulat al unei roţi de caşcaval – ceea ce mă duce cu gândul la replica lui Luca Piţu: „Pentru francezi, Dumnezeu s-a înfromajat în istorie”. Substituirea întrupării prin înfromajare mi se pare cel mai frumos omagiu adus neamului care a dat lumii nu doar Mari Revoluţii, de la 1789, 1848, 1968, ci şi… Roquefort-ul & Camembert-ul (cum ar veni haute couture & prêt-à-porter ale bucătăriei franceze!), ca să citez doar două feluri, din cele peste 700, de brânză (de bună seamă, „cum să guvernezi un popor care produce 700 de feluri de brânză?!” – vorba lui Charles de Gaulle).

În francofilia mea nedezminţită în timp, ajunsesem să cred, împotriva tuturor evidenţelor, că fromajul este o invenţie pur franceză, când recitind pentru a suta oară Cartea lui Iov, am dat peste acest pasaj ce mi-a luat literalmente piuitul:

10.9. Adu-Ţi aminte că Tu m-ai lucrat ca lutul;

şi vrei din nou să mă prefaci în ţărână?

10.10. Nu m-ai muls ca laptele?

Nu m-ai închegat ca brânza?”

Aproape că-ţi vine să alergi la frigider, să iei o gură de brânză, fie şi de burduf, într-atât de convingător se lamentează Iov!… Dincolo de anecdotic, gust una dintre cele mai complexe metafore, mai puţin uzitată decât cea a „ţărânii ce se întoarce în pământ”, ce se datorează unui popor de păstori, şi care consună oarecum cu versurile Mioriţei noastre: „Feţişoara lui/ spuma laptelui”. Nu-i mai puţin adevărat că noi avem expresia: „mare brânză!”, ce vrea să însemne un lucru de nimic, pe când francezii exclamă: „la vache!” pentru a exprima o gamă foarte largă de sentimente (cartezieni cum sunt, aceştia merg direct la sursă!).

* * * * * * *

Conferinţa ministrului Tineretului şi Sportului din Republica Moldova mă readuce cu picioarele pe pământ: după retragerea singurei medalii olimpice moldoveneşti (şi aia, de bronz), obţinută de Serghei Tarnovski la Jocurile Olimpice din Brazilia, înaltul funcţionar recunoaşte că statul a investit peste un milion de lei (!!!) în sportivul ucrainean, naturalizat moldovean, astfel că lovitura de imagine e însoţită acum şi de o pierdere financiară. Dar că, dat fiind descalificarea sportivului, statul va economisi alte 4 milioane de lei din prima ce i s-ar fi cuvenit acestuia, dacă nu era depistat că se dopează. Fără comentarii. (Îngăduie-mi-se să mă întreb în paranteză câte mii – nu milioane! – de lei a investit Republica Moldova în ultimii ani în traducerea unor opere ale autorilor noştri în principalele limbi de circulaţie? Despre investiţii în crearea acestor opere nici nu îndrăznesc să deschid gura. Ce valori culturale fundamentale a promovat, pe piaţa europeană şi nu numai?)

Acum o săptămână-două, toate televiziunile de la noi transmiteau un reportaj de la Orhei, unde se inaugura un lac, într-o zonă de agrement – stau şi mă întreb, ce-ar fi ca atât de popularul primar Ilan Şor să lanseze candidatura oraşului pentru organizarea Jocurilor Olimpice din 2032, să zicem? Mai ales că două din cele cinci cercuri olimpice se conţin deja în denumirea localităţii (Orhei) şi în numele primarului (şOr)!...

Încarcă mai mult

XS
SM
MD
LG