Linkuri accesibilitate

Gordana Knezevic

luni 29 mai 2017

Acuzația a venit din senin. Maria Zaharova, purtătoarea de cuvânt a ministerului de externe rus, declara săptămâna trecută că Muntenegru ar „hrăni isteria antirusească” și îi avertiza pe rușii care merg în Muntenegru că riscă „provocări și chiar detenția”.

Ministerul de externe de la Podgorica a reacționat imediat și a atras atenția că nici un om de afaceri sau turist rus nu a fost șicanat în Muntenegru sau primit cu ostilitate.

Plaja Mogren din Budva
Plaja Mogren din Budva

„Așa că acuzațiile sunt numai o încercare de a manipula opinia publică, sunt continuarea unei campanii de denigrare a Muntenegrului, care se pregătește să adere la NATO”, a mai declarat Ministerul de externe de la Podgorica.

În presa rusească, Muntenegru este descris în ultimul timp drept țara „mafiei, corupției și plajelor murdare”.

Pe plaja de la Budva, Muntenegru
Pe plaja de la Budva, Muntenegru

O schimbare radicală de ton față de o țară descrisă ani în șir de autoritățile ruse drept un aliat și un loc perfect de sigur pentru vacanțe sau investiții. O schimbare care ar putea fi legată de aderarea Muntenegrului la NATO.

Negocierile de aderare s-au lovit mereu de opoziția internă dar și de criticile extreme. O tentativă de lovitură de stat, anul trecut în octombrie, a fost explicată de unii tot drept o încercare de a deraia negocierile de aderare la NATO. Deznodământul juridic este așteptat în septembrie, iar suspecții sunt muntenegreni, ruși și sârbi.

Sveti Stefan, pe malul Mării Adriatice
Sveti Stefan, pe malul Mării Adriatice

Acuzațiile ministerului rus de externe au venit nu numai din senin dar și într-un moment prost: la începutul sezonului turistic.Turismul este o sursă importată de venit pentru Muntenegru, iar turiștii ruși sunt unii din cei mai numeroși și loiali. Pentru moment.

Într-un interviu cu Europa Liberă, fostul ministru de externe Branko Lukovac declara că pentru moment turiștii ruși nu par influențati de propaganda din țară. Iar jurnalistul Gennadi Sisoiev, corespondentul ziarului „Kommersant” la Podgorita a declarat, tot Europei Libere, că cetățenii ruși sunt în deplină siguranță, iar el nu a auzit de nici un incident violent. „Dacă s-ar întâmpla ceva, s-ar scrie imediat pe rețele de socializare”, crede Sisoiev.

La Buljarica, un sat în regiunea Budva
La Buljarica, un sat în regiunea Budva

Mai mult, admiratorii Muntenegrului, fanii printer ruși au reacționat la campania de denigrare cu o campanie pe Facebook și Twitter #am fost și eu în Muntenegru (#ябылвчерногории), în care povestesc despre experiențele lor pozitive. O adevărată campanie de propagandă pentru Muntenegru.

La Podgorica, industria turismului nu este foarte îngrijorată, unul din cei mai activi operatori crede chiar că anul acesta va fi cel mai bun de la declararea independenței. Când vine vorba de turism.

Zarko Radulovic atrage atenți că „atâta timp cât își plătesc singuri vacanțele, rușii se vor întoarce în Muntenegru… Nu Putin le plătește vacanțele, așa că nici nu poate decide unde să meargă”.

Oricum, crede Radulovic, criticile din presa rusă nu contează atît de mult cât contează „propaganda orală” făcută de rușii care trăiesc în Muntenegru sau care vin aici în vancață. „Așa că eu mă bucur și de turiștii ruși și de cei din NATO” a declarat Radulovic într-un interviu cu Europa Liberă.

Nu o să uit niciodată ziua de 5 aprilie, 1992. Lucram la cotidianul „Oslobodjenje”și în ziua respectivă eram în centrul orașului, unde avea loc o demonstrație pentru pace. Deodată s-au auzit două focuri de armă. Instinctiv, toți am încercat să ne punem la adăpost. Două femei au fost ucise atunci la Sararej,o dar când m-am întors în redacție nu se știa decât despre una: Suada Dilberovic, o studentă din Dubrovnic. Fusese lovită de un glonț tras de pe hotelul Holiday Inn, unde își plasase Radovan Karadzic lunetiștii.

Mai târziu s-a aflat și de moartea Olgăi Sucic. Astăzi, podul peste râul Miljacka le poată numele iar trecătorii pun din când în când flori la placa lor comemorativă.

Pe 5 aprilie nu ne-a fost clar că era de fapt prima zi de război în Bosnia – pentru Suada și Olga, a fost și ultima. Iar pentru majoritatea locuitorilor din Sarajevo începeau aproape 1.500 de zile de asediu, cu nenumărate greutăți și umilințe. Zilnice. Ritmul vieții cotidiene a fost rupt. Munții din împrejurimi au devenit cei mai mari inamici ai orașului. Timp de trei ani și jumătate, Sarajevo a fost lovit fără încetare. Toate liniile telefonice au fost distruse, comunicarea cu lumea din afară a fost întreruptă.

Cu câțiva ani mai devreme, Sarajevo găzduise Jocurile Olimpice, în timpul asediului nu mai era vizitat decât de corespondenți de război, funcționari ONU și militari străini. În aceste condiții, venirea oricărui scriitor sau artist străin era pentru noi un cadou neprețuit iar cel mai valoros, pentru mulți, a venit de la Susan Sontag (1933 – 2004).

Primele dăți a venit cu „misiunea” de a se întâlni cu scriitorii din PEN-clubul local. Dar a revenit cu un plan mult mai ambițios: să pună în scenă o piesă de teatru, în orașul sub asediu, cu actori locali.

Prietenul ei cel mai apropiat , ghidul ei în Sarajevo era directorul de teatru Haris Pasovic, care în toți anii asediului a încercat să redea orașului un pic de normalitate, ținând teatrele în viață. Cam tot așa își înțelegea și Susan Sontag misiunea (...) „Nu mi-am făcut iluzii că voi fi de mare ajutor orașului punând o piesă în scenă, așa cum ar fi un medic sau un inginer. Dar era unul din singurele trei lucruri pe care știu să le fac, să scriu, să fac filme și să pun în scenă. Și singurul pe care îl puteam face numai pentru Sarajevo și locuitorii săi” explica Susan Sontag.

Piesa pe care a ales-o era perfectă pentru un oraș sub asediu: „În așteptarea lui Godot” de Samuel Beckett.(...) La fel ca Vladimir și Estragon în piesa lui Beckett, locuitorii din Sarajevo au așteptat intervenția Occidentului, un „Godot” care nu a venit.

Nu am publicat ziua și ora când urma să aibă loc premiera pentru că ziarele ajungeau și la forțele sârbilor, poziționate în munți, în jurul orașului. Era o măsură de securitate, o lecție pe care o învățasem în primele luni ale asediului. Atunci am publicat informații despre vernisajul unei expoziții de caricaturi politice. La cinci minute după deschiderea expoziției, a explodat prima bombă. Din fericire, nimeni nu a fost ucis.

Așa că invitațiile la premiera lui Susan Sontag s-au trimis din gură-n gură și am aflat de la un prieten că spectacolul era în 17 august, 1993 la ora două. M-am dus, luminile s-au stins și timp de două ore cât a durat spectacolul m-am „întors” în lumea civilizată. Nu mai eram singură și abandonată. La sfârșitul spectacolului, actorii au fost salutați cu ovații. Primarul din Sarajevo, Muhamed Kresevijakovic a chemat-o pe Susan Sontag pe scenă, a anunțat că va fi făcută cetățean de onoare al orașului și i-a făcut cadou un mic covor. Pentru că orice locuitor al orașului nu visează decât la un „covor fermecat” cu care să zboare din Sarajevo.

Astăzi, piața Teatrului Național din Sarajevo poartă numele lui Susan Sontag.

Joia trecută (30 martie) se lansa la Sarajevo o inițiativă lingvistică de „bun simț”, care ar urma să confirme faptul că sârbii, croații, bosniacii și muntenegrenii vorbesc toți dialecte ale aceleași limbi. Nimic controversat dacă ne reamintim că, până acum 20 de ani, toți trăiau și în aceeași țară.

Cu toate acestea, inițiativa a provocat o ploaie de critici și proteste vehemente: unii văd aici încercarea de a reânvia spiritul fostei Iugoslavii, a cărei limbă oficială era sârbo-croata, dar care astăzi are denumiri diferite în fiecare stat succesor.

De la destrămarea Iugoslaviei și războaiele inter-etnice care au urmat, problema identității joacă un rol major în toată regiunea. Iar „limba oficială” este un element cheie.

Ofensiva a fost lansată de Croația în 1990 care, într-un stil pur orwellian, a început să purifice limba de orice cuvinte de origine sârbă sau străină pentru a le înlocui cu cuvinte „pur croate”. Bosnia a mărit numărul cuvintele de origină turcă în timp ce Muntenegru a introdus chiar o nouă literă.

Politica de purificare a limbii a provocat reacția unor intelectuali: un grup de scriitori, lingviști, actori, regizori, artiști din regiune a început să dezbată relația dintre limba de stat sau oficială și naționalism.

Și totul a culminat cu așa-numita „Declarație de la Sarajevo” care nu face altceva decât să constate ceea ce toată lumea știe: sârbii, croații, bosniacii si muntenegrenii vorbesc variante ale aceleași limbi, se înțeleg fără traducător. Autorii „Declarației” nu promovează „sârbo-croata”, nu contestă faptul că variante ale aceleași limbi pot avea denumiri diferite în diferite țări. Numai că această constatare de bun simți este deja pentru unii o erezie, un act de trădare.

Unul din autorii „Declarației”, scriitorul sârb Vladimir Arsenijevic, declară că scopul întregii acțiuni este de a neutraliza „răul provocat de naționalismul identitar”. Cel mai dramatic exemplu este sistemul școlar din Bosnia „unde avem cel puțin două școli funcționând în paralel”, în care copii de etnii diferite învață în „limbi diferite” și istorii diferite. Acest „sistem segregat”, avertizează Arsenijevic, „nu poate produce decât vrajbă”.

Miro Lompar, profesor de literatură sârbă la universitatea din Belgrad se opune „Declarației de la Sarajevo”, argumentând că nu încearcă decât să anihileze sentimentul de apartenență la Serbia a sârbilor din Bosnia sau Muntenegru. „Părerea mea este că această inițiativă cvasi-iugoslavă nu este decât încă o încercare de deznaționalizare a sârbilor din Bosnia și Muntenegru” declară profesorul Lompar. În timp ce agenția rusă „Sputnik” din Serbia punea următorul titlu dramatic la interviul cu Lompar: „Esperanto balcanic menit să distrugă limba sârbă”.

[...] „Declarația de la Sarajevo” se vrea un protest, puternic, împotriva oricărei încercări de a folosi limba pentru a justifica o politică de segregare (cum este cazul școlilor din Bosnia) și împotriva manipulării politice sub pretextul „purității” lingvistice. De pe 1 aprilie, „Declarația de la Sarajevo” este oficial pe internet și deschisă semnăturilor de sprijin.

În Serbia, timpul politic are ritmul său. Bombardamentele NATO împotriva Serbiei au avut loc acum 18 ani, dar cine citeşte presa de la Belgrad ar putea să creadă că totul s-a întâmplat ieri. Aici, trecutul este prezent.

Iar majoritatea sârbilor crede şi astăzi că bombardamentele au fost nedrepte şi nejustificate, uitând că intervenţia a fost forţată de campania armatei şi poliţiei sârbe de epurare etnică în Kosovo, de o brutanlitate asemănătoare cu a celor conduse de fostul preşedinte iugoslav Slobodan Milosevic în Croaţia şi Bosnia.

„Occidentul nu ne vrea” este refrenul reluat insistent la Belgrad, iar acest mit este întărit de medii precum postul rus de radio „Sputnik”, care transmite în Serbia din 2015. S-ar spune că țelul acestui post de radio este să le reamintească mereu sârbilor cine este „adevărarul inamic”, prin extensie, cine este „adevăratul prieten”.

Între timp, Kosovo și-a câștigat independența în 2008 și este recunoscut de 114 țări, desigur nu de Serbia care încearcă să blocheze drumul noii națiuni unde și cum poate. Iar în Constituția Serbiei, Kosovo este o regiune a țării.

Venirea lui Donald Trump la Casa Albă a dat naștere speranței că Serbia va recupera Kosovo. Raționamentul naționaliștilor sîrbi este simplu: președintele Trump pare să dorească relații bune cu Rusia lui Putin, ceea ce ar putea fi în sprijinul agendei lor.

Unii sîrbi nu se feresc chiar să vadă în Trump un „ginere al Balcanilor” pentru că actuala soție a președintelui american, Melania, este orginară din Slovenia.

Așa că mulți au fost șocați să realizeze că politica americană în Balcani nu se schimbă. Prima dezamăgire a venit când noua administrație a decis să continue sancțiunile impuse lui Milorad Dodic, președintele entitătii sârbe din Bosnia, pentru încălcarea acordurilor de la Dayton, cele care au pus capăt războiului inter-etnic din Bosnia în anii '90 ai secolului trecut [...].

Presa din Serbia a fost alarmată și de declarația noului ministru american al apărării, James Mattis, în timpul audierilor de confirmare din Senat. Cu această ocazei, Mattis a declarat că reducerea prezenței militare americane în Kosovo va fi posibilă numai în momentul în care Kosovo se poate apăra singură, declarație interpretată la Belgrad drept un sprijin pentru crearea unei armate kosovare. [...]

S-a adăugat declarația ambsadoarei americane la ONU, Nikki Haley, care a afirmat că și Kosovo trebuie să fie un membru plin al Națiunilor Unite. [...]

În noiembrie anul trecut, încă, unii sperau că administrația Trump va reda Kosovo Serbiei. Speranță pripită, care însă se pare că a influențat și luarea unor decizii politice, cum ar fi înghețarea dialogului dintre Belgrad și Pristina, mediat de Uniunea Europeană.

Și a dat naștere unui video aparte, în seria umoristică europeană „America prima dar țara mea a doua?”, un video în care, plecând de la admirația Serbiei, dar și a noului președinte american pentru Vladimir Putin, Trump este îndemnat să pună „Rusia pe primul loc... și Serbia pe primul loc, după aceea”.

Sunt puține șanse ca aceste vise să devină realitate, dar mulți sîrbi cred în continuare că țara lor ar putea profita de pe urma unei „mari înțelegeri” între America lui Trump și Rusia lui Putin.

[Fragmente în traducerea și adaptarea Ilenei Giurchescu]

Încarcă mai mult

XS
SM
MD
LG