Linkuri accesibilitate

Gordana Knezevic

miercuri 23 august 2017

Calendar
2017
ianuarie februarie martie aprilie mai iunie iulie august septembrie octombrie noiembrie decembrie

În războiul din 1992-1995, la Mostar, linia frontului mergea în lungul râului Neretva: pe un mal croații, pe celălalt musulmanii. Astăzi, nici un semn, nici o plăcuță nu indică vizitatorilor pe care mal se află dar linia de ruptură persistă în mințile și inimile oamenilor.

Linia frontului trecea și în imediata apropiere a celui mai mare liceu din oraș. Imediat după război, a primit un nume croat și era numai pentru elevi croați. Ca urmare a presiunilor internaționale, în 2003, a avut loc „reintegrarea” școlilor care nu a dus decât la o nouă formă de apartheid, de găsit astăzi în aproape toate școlile din Bosnia: elevii de diferite etnii folosesc aceeași clădire, dar au manuale diferite, programe diferite, conduceri diferite. „Două școli sub un acoperiș”.

Cel puțin, clădirea liceului a fost renovată, punând din nou în valoare o bijuterie a arhitecturii neo-maure.

Liceul, apreciază Azra Hromadzic, profesoară la Universitatea Syracuse din Statele Unite, nu este altceva decânt a reflecție a societății bosniace, profund divizată în lungul liniilor etnice. Hromadzic a fost recent la Mostar pentru lansarea cărții sale „Cetățenii unui stat fără miez”, care analizează modul cum funcționează liceul din oraș, pentru a extrapola concluziile la o mare parte din societatea bosniacă.

[...] Viața în Bosnia post-Dayton urmează ideea Constituției: două națiuni care conviețuiesc fără a intra în contact. O idee în totală contradicție cu tradiția pluralismului etnic al Bosniei.

„Nu diviziunile etnice au provocat războiul, ele sunt rezultatul războiului. Iar faptul că societatea rămâne divizată se datorează modului în care diferențele sunt exploatate” este de părere Azra Hromadzic. Ea reamintește că nu există locuri publice unde diferitele etnii se pot intâlni. Și aduce din nou exemplul liceului din Mostar: „Elevii de diferite etnii au un singur loc unde se întâlnesc, la toalete. Acolo se ascund să fumeze. Am descoperit fenomenul în timpul certetării mele, dar nu există nici un model sociologic pentru a studia comunitatea dintr-o toaletă”, spune Azra Hromadzic.

Nu numai la Mostar, peste tot în Bosnia, locurile publice sunt segregate. După școală, fiecare elev merge pe malul său al Neretvei, un ritual care se repetă în toată Bosnia. Iar din școală ies tineri care nu se mai identifică drept bosniaci, ci numai cu grupul lor etnic.

Acum doi ani, un elev al liceului a apărut într-o emisiune produsă de Europa Liberă, în care mărturisea: „Vechiul pod din Mostar este cunoscut în lumea întreagă, dar eu, care sunt născut la Mostar, nu am fost niciodată pe el. Mi-e frică”.

Ante, numele luat de tânărul licean pentru a rămâne anonim, este ilustrația perfectă a observației făcută de Azra Hromadzic: toaleta școlii este singurul loc unde se mai întâlnesc tineri de diferite etnii. Într-o țară în care democrația continuă să fie subminată de etnocrații. Întrebarea este: pentru cât timp?

Războaiele din Balcani de la începutul anilor ‘90 ai secolului trecut au dus la nașterea a șapte state independente, pe ruinele fostei Iugoslavii. Cu toate acesta, un recent sondaj Gallup arată că „iugo-nostalgia” este în floare, mai ales în Serbia și Bosnia. Dar ce le lipsește și sunt aceleași lucruri?

O sticlă de „Cockta”, varianta iugoslavă a Coca-Cola, bomboane „Kiki” , o pereche ieftină de șlapi „Iugoplastica” și un bilet de tren pentru coasta adriatică sunt lucrurile după care tânjesc și astăzi mulți bosniaci. „Cred că nostalgia după Iugoslavia reflectă mai degrabă problemele de astăzi, decât o reală identificare cu ideea de Iugoslavie”, crede istoricul croat Vjeran Pavlakovic, care a studiat procesul de creare a națiunilor.

Istoricul de artă Branislav Dimitrijevic de la Belgrad a publicat o carte despre „socialismul expirat” în care demontează două mituri persistente despre fosta Iugoslavie: că ar fi fost „o țară prosperă și sigură” și că ar fi fost „închisoarea națiunilor”. „Predau la o școală de artă din Belgrad, iar tinerii sunt din ce în ce mai interesați de fosta Iugoslavie, despre care aproape că nu învață la școală. Așa că ce știu, știu de la părinți și sunt povești de multe ori contradictorii”, a declarat Dimitrijevic, într-un interviu pentru Europa Liberă. Este ce arată și un sondaj efectuat între tineri la Belgrad. Vuk Panic, de 19 ani, crede că Iugoslavia a fost o țară plăcută, „cu un pașaport iugoslav puteai călători oriunde”. Prietenul lui Milos Mihailov, de 22 de ani, nu vede nimic bun în fosta Iugoslavie pentru că „nu poți construi o țară cu croații”.

Cu toate acestea, majoritatea sârbilor percep dispariția Iugoslaviei drept un fenomen negativ. Numai 4% cred că Serbia a avut ceva de câștigat, devenind un stat independent. Iugoslavia este cel mai puțin regretată în Croația și Kosovo.

De ce regretă bosniacii dispariția Iugoslaviei? Într-un interviu telefonic, Besim Spahic spune că tânjește după armonia și stabilitatea relațiilor interetnice. „Bosnia a fost cea mai iugoslavă republică, cu cel mai mare număr de căsătorii interetnice” susține Spahic. După 25 ani, numai 4% din căsătorii sunt între parteneri de etnii diferite.

Bustul ultimul președinte iugoslav Slobodan Milosevic, pe mormântul său, în orașul Pozarevac
Bustul ultimul președinte iugoslav Slobodan Milosevic, pe mormântul său, în orașul Pozarevac

„Sloganul Iugoslaviei socialiste, frăție și unitate, este astăzi mult mai atractiv”, remarcă și Robin Williams de la openDemocracy.

Situația tensionată și precară din Serbia și Bosnia de astăzi fac desigur „iugo-nostalgia” mai puternică decât în alte țări fost iugoslave, cum ar fi Croația și Kosovo, pentru care independența reprezintă un câștig, real sau perceput ca atare.

„Croația este astăzi o țară relativ prosperă”, remarcă istoricul croat Vjeran Pavlakovic, „bine ancorată geostrategic, ceea ce îi face pe croați să se simtă câștigătorii procesului de dezmembrare a Iugoslaviei. Același lucru, același sentiment prevalează în Kosovo”, spune Pavlakovic. Dar potrivit lui Skender Lutfiu, de la Institutul kosovar pentru Istorie, albanezii din Kosovo nu sunt nostalgici după Iugoslavia pentru că nu au nici un motiv să tânjească după timpurile lui Tito. Oricum, atunci, admirau mul mai mult Albania comunistă la lui Enver Hoxha.

Josip Broz Tito (1892-1980)
Josip Broz Tito (1892-1980)

În contextul „iugo-nostaligiei”, cel mai paradoxal caz este Serbia. Majoritatea istoricilor sunt de acord că Serbia lui Slobodan Milosevic este responsabilă, în cea mai mare parte, pentru dispariția Iugoslaviei în urma războaielor interetnice.

„Iugoslavia nu a căzut: a fost împinsă. Nu a murit: a fost omorâtă”, scria istoricul Tony Judt în cunoscuta sa carte despre Europa post-belică. Tot Serbia de astăzi este cea care a început o campanie susținută de reabilitare a politicienilor responsabili pentru provocarea conflictelor ce au dus la destrămarea Iugoslaviei. Serbia este însă și țara cu cel mai mare procent de „iugo-nostalgici”. Paradoxul se explică prin faptul că ambele tendințe se bazează pe o memorie istorică selectivă și, prin consecință, incorectă.

Încarcă mai mult

XS
SM
MD
LG