Linkuri accesibilitate

Leonid Litra

marți 17 octombrie 2017

Calendar
2017 2016
ianuarie februarie martie aprilie mai iunie iulie august septembrie octombrie noiembrie decembrie
octombrie 2017
L Ma Mi J V S D
25 26 27 28 29 30 1
2 3 4 5 6 7 8
9 10 11 12 13 14 15
16 17 18 19 20 21 22
23 24 25 26 27 28 29
30 31 1 2 3 4 5

La apus de carieră politică, Mihai Ghimpu şi încă cîţiva liberali au primit răspuns de la Curtea Constituţională referitor la neutralitatea militară a Republicii Moldova. Răspunsul Curţii, formulat timp de trei ani, este unul bine argumentat şi explică anumite nuanţe care deseori sunt trecute cu vederea şi pe care aş vrea să le explic din perspectiva mea.

Unul. Experienţa istorică demonstrează ineficienţa statutului neutru ca mijloc de evitare a agresiunii externe. Adoptarea statutului neutru de către ţări precum Belgia, Danemarca, Finlanda, Olanda şi Norvegia în timpul celui de-al doilea război mondial nu le-a ajutat să evite agresiunea. Cu toate acestea, chiar Suedia şi Elveţia au fost nevoite să-şi modifice politica externă în funcţie de interesele celui de-al Treilea Reich. Mai mult, odată cu încheierea războiului rece, multe state neutre din Europa s-au detaşat de la respectarea strictă a acestui statut şi şi-au intensificat cooperarea cu NATO (şi UE) pentru a face faţă noilor provocări de securitate. De exemplu, în urma agresiunii ruseşti împotriva Ucrainei, ţări precum Suedia şi Finlanda şi-au intensificat semnificativ cooperarea cu Alianţa Nord-Atlantică şi Statele Unite, inclusiv prin semnarea de noi acorduri de cooperare şi extinderea domeniilor de cooperare. În hotărîrea Curţii se spune clar că neutralitatea nu poate fi mai presus decât independenţa. Respectiv, dacă independenţa este subminată de statutul de neutralitate, atunci cea din urmă este secundară. Mai mult că atît, în aceste condiţii, statul trebuie să se adapteze la condiţiile regionale actuale pentru a-şi apăra independenţa.

Doi. Neutralitatea ca garanţie a neagresiunii funcţionează numai dacă statul neutru nu este în interesul unui stat revizionist – în cazul Moldovei, dacă nu este în interesul Rusiei. Această afirmaţie este confirmată de experienţă Suediei şi Elveţiei în timpul celui de-al doilea război mondial, precum şi de ţări precum Finlanda, Austria, Suedia şi Elveţia în timpul războiului rece. De fapt, Moldova nu poate rămâne neutră atunci cînd este o ţintă a agresiunii. Neutralitatea se răsfrînge doar asupra conflictelor dintre părţi terţe, nu şi atunci cînd ţara este atacată. Respectiv, Moldova trebuie să tragă concluzii şi să acţioneze diferit atunci cînd are trupe de ocupaţie ale Federaţiei Ruse pe teritoriul sau, pentru că de multe ori politicienii se comportă aşa de parcă n-am avea trupe ilegale în Transnistria.

Trei. Curtea îi obligă pe cei de la guvernare, inclusiv pe preşedinte, să ia măsuri pentru protecţia independenţei Republicii Moldova. Astfel, pot fi luate în calcul şi o cooperare, inclusiv participare, mai strînsă cu diferite sisteme de securitate colectivă dacă acestea vor ajuta la menţinerea independenţei RM. Aici trebuie să fim realişti şi să nu sărim cu titluri de genul „Moldova aderă la NATO”. Şi nu doar pentru că în Moldova nu există o astfel de dorinţa, dar şi din cauza că NATO nu prea are planuri pentru Moldova, decât să deschidă un oficiu de legătură amărât, pe care tot îl amână. Moldova trebuie să demonsteze că e serioasă faţă de riscurile de securitate pe care le are. Să treacă la standarte de inoperabilitate cu NATO şi să construiască un sistem integru în toate instituţiile statului, altfel, militarii nu vor apăra un sistem corupt. Toate aceste lucruri trebuie făcute cît mai repede, pentru că orice asigurare trebuie cumpărată înainte de accident. Altfel, nu există nici o garanţie că Moldovei i se va întinde o mâna de ajutor la nevoie, Doamne fereşte.

În acest an, scrutinul prezidenţial din Franţa este de zeci de ori mai important decît scrutinele precendente. Pînă acum, nu se întîmpla foarte des să fim cu ochi pe Franţa, care chiar dacă este foarte importantă, este, din păcate, oarecum departe de preocupările politicii noastre externe. Scrutinul care a avut loc este important mai ales pe fundalul anului 2016. Referendumul (Brexit) din Regatul Unit a făcut din 2016 un an trist pentru Uniunea Europeană. Pe lîngă Brexit, a mai fost şi referendumul din Olanda privind Acordul de Asociere UE-Ucraina care a pus în mare dificultate politica de vecinătate a UE.

Dar iată că în anul 2017 vocile sănătoase din interiorul UE prind contur. Acum o luna în urmă au avut loc alegerile parlamentare din Olanda, acolo unde partidul premierului Mark Rutte a obţinut o victorie sigură împotriva liderului de extremă dreaptă Geert Wilders. În Franţa, cu mare regret, avem partide poluliste de extremă şi pe dreapta şi pe stînga. Atît candidatul de extremă dreaptă Marine Le Pen, cât şi cel de extremă stîngă Jean-Luc Melenchon au optat pentru ieşirea din UE, reîntoarcerea controlului la graniţele naţionale, ieşirea din blocul militar al NATO şi bineînţeles o cooperare mai strînsă cu Rusia. Şi în Germania există astfel de forţe, fie este vorba despre Alternativa pentru Germania fie partidul de stînga.

Ceea ce uneşte aceste trei ţări este că în toate au loc alegeri în acest an şi care pot schimba radical felul în care poate arată Uniunea Europeană. La fel, aceste state fondatoare ale UE, de rând cu Italia, Austria, Grecia, Spania, etc, au partide populiste destul de puternice care reprezeinta un pericol eminent pentru proiectul Uniunii Europene – proiect care a reuşit să asigure pacea şi bunăstarea Europei de la mijlocul secolului trecut. Mai există o dimensiune care uneşte aceste partide: simpatia faţă de Kremlin – pentru că cine se aseamănă se adună. Mulţi dintre liderii partidelor de extremă nu s-au ruşinat să cocheteze deschis cu acţiunile subversive ale Rusiei în UE sau să aprecieze pozitiv anexarea ilegală a Crimeei. Mai mult că atît, unii, cum ar fi Frontul Naţional condus de Marine Le Pen, au “împrumutat” bani din Rusia pentru campanie.

Revenind la Franţa, putem trage cîteva concluzii după primul tur. Prima şi cea mai importantă este că Le Pen are foarte puţine şanse să cîştige în faţă centristului Emmanuel Macron. De fapt, Le Pen poate atinge un maxim de 40% în turul doi, chair dacă sondajele spun că al doilea tur se va sfîrşi cu 65% / 35% în favoarea lui Macron. Doi, societatea franceză este destul de polarizată, poate chair atît de polarizată cum a fost şi în Moldova în timpul scrutinului prezidenţial. Această polarizare a generat o prezenţă la vot destul de mare (76,21%) care este de altfel tipică pentru Franţa. Trei, sistemul de facto bipartisan care a existat în Franţa începînd cu anii ‘80 a căzut. Orice scrutin era o cursă între conservatori (republican) şi socialişti, iar în acest an nici unul dintre ei nu a ajuns în turul doi. Patru, preşedintele nu poate face prea mult dacă nu are sprijinul parlamentului. În iunie vor avea loc alegeri parlamentare care vor arată dacă viitorul preşedinte îşi va exercita atribuţiile pe deplin sau va exista un proces de coabitare (cohabitation).

Cel mai important însă, este faptul că probabila victorie a lui Macron ascunde în sertar chestiunea Frexitului şi întăreşte alinata franco-germană care este existenţială pentru proiectul Uniunii Europene dar şi pentru capacitatea UE da a face faţă unor presiuni din afară.

Vorbind pe înţelesul tuturor, cam 50 de mii de lei trebuie să dea fiecare cetăţean pentru a satisface pofta lui Igor Dodon de a plăti datoria regiunii transnistrene pentru gazul consumat. Bineînţeles, este un calcul primitiv, pentru că suma ar putea fi şi mai mare. Dar suma nu contează, pentru că aproape nimeni nu va fi de acord să plătească datoria unor companii care au tocat miliarde de dolari în toţi aceşti ani cînd s-a acumulat datoria.

Cvazi-majoritatea cetăţenilor din Moldova nu va fi de acord să plătească datoria lui Dodon. Poate Igor Dodon nu ştie, dar o bună parte din populaţia Moldovei nu a ţinut niciodată în mână o suma atît de mare. E ridicol să pui pe umerii oamenilor un miliard din banii furaţi din bănci şi încă șase miliarde aparţinînd altor entităţi. Pînă la urmă, de ce ar trebui să plătească oamenii o datorie odioasă? O datorie care a fost creată intenţionat pentru a submina şi mai mult independenţa Moldovei dar şi pentru a finanţa indirect regimul separatist de la Tiraspol.

Mai mult că atît, din cîte cunosc, majoritatea oamenilor din stînga Nistrului au plătit atît cît li s-a cerut, iar faptul că aceşti bani nu au ajuns pe contul Gazprom reprezintă o acţiune deliberată a Rusiei prin care a sponsorizat existenţa regimului de la Tiraspol. Şi la urma urmei, datoriile Moldovagaz (dintre care mai mult de 90% sunt ale Tiraspoltransgaz) care este deţinută în mare parte de Gazprom, sunt o datorie a unei subsidiare către compania mamă – să se lămurească ei între ei.

Din punct de vedere politic, Igor Dodon a primit a doua bilă neagră, după cea primită ca urmare a declaraţiilor de la Moscova. Dar de această dată, bila neagră este una mult mai grea, pentru că atentează, chiar dacă teoretic, la banii cetăţenilor, inclusiv a simpatizanţilor lui Igor Dodon. Imaginaţi-vă cîţi din membrii Partidului Socialist sunt gata să plătească datoria odioasă a Tiraspolului către Gazprom? Sau şi mai bine, să rămână membri de partid cei care sunt gata să plătească. Va pot spune sigur că rămâne partidul fără membri.

Dar nu e intenţia mea să mă preocup de soarta Partidului Socialist. Pe mine mă deranjează că un politcian care nu ştiu din ce cauza ocupă şi funcţia de preşedinte, îşi permite să vîndă ţară, şi încă cu aşa o viteză şi atît de deschis. Licitaţia încă nu a fost anunţată, dar el a început deja să vîndă. Iar asta înseamnă că dacă pînă acum ratingul lui şi al partidului creştea, după aceste declaraţii va începe să scadă.

Chiar dacă anul încă nu s-a terminat, putem spune cu voce tare că 2016 a fost unul plin de provocări şi şocuri politice. Un an care a demarat sezonul cu referendumul din Olanda privind Acordul de Asociere UE-Ucraina, urmat de Brexit-ul britanic şi, bineînţeles, de alegerile din SUA. În toate aceste trei evenimente politice de mare însemnătate există o legătură – în toate trei populismul a cîştigat în faţa raţiunii, vorbind mai simplu - „urechile au învins asupra creierului”, iertată să-mi fie generalizarea.

Dar între cele trei evenimente politice mai există o axă care pare a fi destul de importantă în contextul scrutinului care urmează să aibă loc duminică în Moldova. În Olanda, Regatul Unit şi SUA, în toate trei cazuri sondajele au arătat un alt rezultat decît cel real. În Olanda participarea era estimată sub 30% - respectiv referendumul era să fie invalidat. În Regatul Unit susţinătorii Brexit-ului pierdeau, conform sondajelor. Iar în SUA, Clinton era favorită. Staff-ul ei de campanie a pregătit chiar şi focuri de artificii pentru a sărbători victoria.

În toate cele trei cazuri de mai sus cifrele au arătat un alt rezultat pentru că există un grup de suporteri taciţi (silent supporters), care preferă să nu-şi declare opţiunea politică, dar să meargă la vot. Respectiv, experienţa acumulată în urma celor trei evenimente trebuie să motiveze susţinătorii Maiei Sandu să participe la vot, şi să nu se lase influenţaţi de estimările opiniei publice. Pînă la urmă, poţi să ai dreptate şi să pierzi, pentru că cîştigă acel care participa, nu neapărat acel care are dreptate.

În fine, atît alegerea lui Trump, referendumul din Olanda cît şi Brexit-ul au avut loc pentru că mulţi oameni nu credeau niciodată că ceea ce s-a întîmplat poate avea loc. Ei nu-şi puteau imagina că ceea ce pare absurd se poate întîmpla cu adevărat. Acum, mulţi regretă că n-au participat şi simt că ţara lor a avut de pierdut în urma neparticipării lor la vot. Cineva spunea că sunt două forţe care unesc oamenii – frica şi interesul. În cazul scrutinului de duminică avem interesul să participăm, altfel s-ar putea să ne fie frică de ceea ce ne rezervă viitorul.

Încarcă mai mult

XS
SM
MD
LG