Linkuri accesibilitate

Vladimir Tismăneanu

duminică 24 septembrie 2017

Fundamentalismul și cinismul nu sunt mutual exclusive. Ambele își au originea în nihilism—să ne gândim fie și la personajul Piotr Verhovenski din Demonii lui Dostoievski. Respingerea tuturor valorilor oferă un confort extatic nu doar pentru militanții activi care comit în mod direct crimele, ci și pentru cetățenii de rând care îi susțin pe liderii ce justifică aceste crime. Nihilismul a debutat cu teroriștii ruși din ultimele decenii ale secolului al XIX-lea. Nu aveau nici cea mai vagă idee despre ceea ce vor să întreprindă. Toate ideile despre viitor erau atât de vagi pentru că ei credeau într-adevăr că Utopia se poate înfăptui dacă făceau ce trebuie făcut aici și acum. Iar acea cale se baza pe dinamită făcută de mână. În viziunea lor, odată ce omorau, lichidau, asasinau destui oameni, Revoluția ar surveni pe dată, iar omenirea ar fi pe loc fericită. Apocalipsul ar avea loc aici, în această vale a plângerii printr-o cataclismică purificare. Sclavii ar deveni stapânii universului.

Mânați în luptă de violență și furie în numele Fericirii pentru toți (toți, adică cei care mai stau în picioare după ce va fi trecut frenezia lor genocidară, deoarece, așa cum le plăcea unor nihiliști să admită, ar fi fost poate nevoie ca nouă din zece oameni să moară pentru atingerea scopului lor final), ei au devenit pur și simplu adepții fanatici ai unui cult al bombei. Fetișul violenței însemna că oameni fără orgoliu erau în fapt oameni fără inimă. Asta este ceea ce face ideologia: ia bunele intenții și îi determină pe partizanii ei să performeze la noi cote ale răului.

Lumea (jurnaliști, comentatori, politicieni) vorbește încontinuu despre „post-adevăr” („post-truth”). Este încă un exemplu despre cât de neputincioși suntem în fața furiei brute. Nu trăim într-un stat post-evidență—ce înseamnă până la urmă acest concept, dacă e să ne gândim serios? Este totul o minciună. Minciunile sunt acum puternice, la fel ca înainte. Stupiditatea, idioțenia, inclusiv cea morală, este din nou în vogă, așa că suntem amenințați cu toții. Studierea istoriei marxismului devine vitală dacă vrem să ajutăm victimele acestui nou val, oricare ar fi ele. Dacă este să ne recunoaștem umanitatea și să rezistăm unor astfel de minciuni, atunci istoria marxismului, această imensă fantezie a salvării, este esențial a fi înțeleasă. În secolul XXI, ea ne poate învăța încă ce trebuie să facem, ce trebuie să nu facem și la ce consecințe trebuie să ne așteptăm în urma acțiunii sau inacțiunii noastre. Succesor al marxismului secolului XX, născut din aceiasi matrice a deznădejdii convertită in așteptare mesianică, noul radicalism utopic este un mit salvaționist, o himeră, o Fata Morgana.

Dolores Ibárruri a locuit un timp, în anii 1950, la București (în acel castel de pe B-dul Aviatorilor unde avea să fie primul sediu al FSN). Secretara sa și cea mai apropiată colaboratoare era Irene Falcón, văduva comunistului ceh Bedřich Geminder, spânzurat la Praga în urma procesului Slánský (octombrie 1952). Se cunoscuseră la Moscova, în anii războiului. Tot in URSS a murit José Díaz, predecesorul lui Dolores Ibárruri în fruntea PC Spaniol (s-a vorbit de o sinucidere). Plenara CC al PC din Spania la care Dolores Ibárruri a fost practic neutralizată politic prin alegerea lui Carrillo în funcția de secretar general activ a avut loc în 1956 la București. A continuat să vegeteze la vârf, ca președintă a partidului. Ar trebui tradusă cartea lui Jorge Semprún Autobiografia lui Federico Sánchez, o anatomie excepțională a avatarurilor comunismului spaniol în epoca lui Franco. Semprún, al cărui nom de guerre era Federico Sánchez, a fost eliminat din Biroul Politic în 1964, împreună cu Fernando Claudín, sub acuzația de fracționism. În realitate, cei doi puseseră sub semnul întrebării strategia perdantă a grupului condus de Carrillo. Întotdeauna în partidele comuniste lupta dintre diversele aripi rivale se încheie cu declararea facțiunii victorioase drept exponenta „liniei generale de neclintit”, iar a învinșilor drept „oportuniști, lichidatoriști, fracționiști”. Ulterior, Semprún a scris, între altele, scenariul filmului lui Alain Resnais La guerre est finie, cu Yves Montand în rolul principal.

Ștefan Andrei ar fi avut multe de spus pe aceste subiecte cât trăia. A lucrat ani de zile în Secția Internațională împreună cu temuta cadristă Ghizela Vass, a ajuns în anii ’70 secretar al CC al PCR însărcinat cu relațiile din mișcarea comunistă. Ceaușescu a întreținut raporturi speciale de amiciție cu Santiago Carrillo, ceea ce a și provocat o reacție extrem de critică la adresa liderului comunist spaniol din partea dramaturgului Arrabal. Era limpede că una predica S. Carrillo în volumul său El eurocomunismo y el estado și alta practica atunci când îl sprijinea pe tiranul paranoic de la București. Formula mentală a lui Carrillo era una intolerantă, chiar dacă era mult mai cultivat decât Ceaușescu. Amândoi se formaseră în universul asfixiant al sectarismului stalinist. Este interesant că lucrarea lui Carrillo a fost tradusă în românește „pentru uz intern” și a circulat între activiștii de partid. Probabil că, atunci când intervenea direct în conflictele din PC din Grecia (KKE) susținând pe cei ce se pretindeau adversari ai dogmatismului brejnevist (Mitsos Partasalidis, Zisis Zografos, Panayotis Dimitriu, Haralambos Drakopoulos, Leonidas Kyrkos, Antonis Brillakis), Nicolae Ceaușescu se imagina un campion al eurocomunismului balcanic.

Un personaj care a mijlocit relațiile dintre PCR și PC Spaniol a fost Valter Roman, ex-ofițer în Brigăzile Internaționale din timpul Războiului Civil (1936—1939), ex-responsabil al postului de radio „România Liberă” al Cominternului (care emitea de la Moscova), ex. Ministru al Telecomunicațiilor, membru al CC al PCR și director al Editurii Politice. Interesant este că 1969 (ori poate 1970) la funeraliile lui Zisis Zografos (mort înecat în Lacul Snagov... mereu și mereu Snagov!) a participat Gh. Stoica, veteran cominternist, fost comisar politic în Brigăzile Internaționale, membru al Comitetului Executiv al CC al PCR.

Originară din Țara Bascilor, Dolores Ibárruri aparținea primei etape a comunismului spaniol, fusese implicată în marile reglări de conturi din această sectă stalinistă. În timpul Războiului Civil a ținut discursuri fulminante împotriva „fățarnicilor”, „sabotorilor”, „trădătorilor” și „renegaților troțkiști”. Machiavelicul Carrillo, în fond creația ei, a reușit să o marginalizeze după 1956, menținând-o pe legendara La Pasionaria ca președinte onorific al partidului. Cât a fost în viață, Carrillo (1915—2012) și-a apărat cu îndârjire trecutul, a ținut conferințe și a publicat nenumărate articole și cărți. La peste 90 de ani, omul care a organizat represalii sângeroase la Madrid în 1936, rămăsese un dinozaur leninist, un supraviețuitor al catacombelor cominterniste. A mimat o vagă deschidere politică, dar eurocomunismul a fost un mit cu o durată de viață minimă. S-a stins înainte de a genera vreun real entuziasm. Nu există de fapt vreo moștenire durabilă a eurocomunismului.

Ceaușescu a proclamat mereu un internaționalism ostentativ, vociferant și de paradă. S-a pretins un corifeu al „marxismului creator”. În realitate, ceea ce urmărea el era să-și afle sprijinitori în mișcarea comunistă mondială, tot așa cum în Lumea a Treia era gata să se alieze cu oricine îl adula (adeseori pentru sume considerabile oferite prin Secția Internațională a CC al PCR). Considerentele ideologice nu-l împiedicau să devină amic cu un Juan Domingo Perón dacă acest lucru servea imaginii sale. În cartea mea Stalinism pentru eternitate poate fi găsită o fotografie cu Ceaușescu în vizită la Pol Pot. Ar fi interesant de știut care erau contribuțiile financiare ale PCR la bugetul PC din Spania ori PC din Grecia (de fapt două partide, după 1968, cel pro-sovietic condus de Kostas Kolyannis, apoi de Harilaos Florakis, iar până în 2013 de Aleka Papariga, și cel „interior”, condus de Haralambos Drakopoulos, dispărut ulterior prin varii fuziuni). De la București au emis ani de zile posturile de radio ale comuniștilor greci și spanioli („Vocea adevărului” și „Pirenaica”). Sediul se afla într-o clădire controlată de Securitate de pe B-dul 1 Mai, foarte aproape de fostul Muzeu de Istorie al PCR, actualul Muzeu al Țăranului Român. Există un film documentar din 2009 al televiziunii culturale spaniole despre Radio Pirenaica, adică postul de radio España Independiente al PC din Spania (filmul îl are drept consilier pe fostul director, Ramón Mendezona, apar în el Carrillo, Mendezona, Irene Falcón, Dolores Ibárruri, Rafael Alberti, deci personaje cheie ale comunismului spaniol; motto-ul este din Manuel Vázquez Montalbán, autorul unei cărți oneste și demistificatoare despre Ibárruri, Pasionaria y los siete enanitos).

În februarie 1968, a avut loc acolo o confruntare violentă între adepții lui Kolyannis (prosovieticii) și cei ai liniei autonomiste (era imediat după Plenara a XII-a a CC al PC din Grecia care s-a ținut la Budapesta). Ar fi fost extrem de interesante amintirile lui Pavel Câmpeanu despre aceste teme pe care le cunoștea ca nimeni altul (a fost instructor, apoi șef de sector în anii ’50 în cadrul Secției de Relații Externe, responsabil cu chestiunile emigranților greci și iugoslavi, susținători ai Cominformului). Din păcate, nu știu să le fi scris. Chiar și după ieșirea sa din aparatul CC, P. Câmpeanu, devenit sociolog specializat în studiul comunicațiilor de masă, a urmărit atent evoluțiile din aceste partide și își propunea, cum mi-a spus-o într-o discuție purtată la București cu puțin timp înaintea stingerii din viață, să scrie un articol pe care să-l propună revistei East European Politics and Societies (eram pe atunci editorul revistei, publicasem articolul său despre aparatul ideologic al PCR în anii ’50). Alte persoane care se ocupau de acești emigranți erau ilegaliștii Lidia Lăzărescu (adjunctă de șef de secție până la mijlocul anilor 1960) și Zoltan Benedek (instructor la Secția Gospodăriei de Partid). Plenara a VI-a a CC al PC din Grecia la care a fost excomunicat micul Stalin al Eladei, Nikos Zahariadis, a avut loc la Snagov în martie 1956 și a fost condusă, din însărcinarea Moscovei, de Gh. Gheorghiu-Dej personal. Principala interpretă de limbă greacă la întâlnirile conducerilor de partid română și grecească era Amalia Zambeti.

Ar merita publicată cartea lui Dominique Eudes despre destinul tragic al partizanilor greci care nu au acceptat fără murmur dictatul lui Stalin (Les Kapetanios, apărută prin 1970, cu prefața politologului neo-marxist Nikos Poulantzas). De fapt, cartea a circulat în românește, într-o traducere destinată strictissim aparatului de partid. Asemeni filmului L’Aveu care a fost proiectat, în 1970 sau 1971, chiar în sala specială de lângă CC al PCR. La București au fost arestați, la începutul anilor 1950, de către Securitatea română, la cererea lui Zahariadis, figuri importante ale PC din Grecia sub acuzații halucinante, similare celor din procesele-spectacol oficiale. După unele informații, fostul membru al Biroului Politic, Kostas Karagheorghis, a fost ținut ostatic și a murit în subsolul locuinței lui Zahariadis din Cartierul Primăverii din București (din câte am aflat, era pe strada Grădina Bordei, azi Jean Monnet). Locuiau pe acea stradă figuri importante din Securitate, dar și poetul Mihai Beniuc împreună cu soția sa, Ema…

În februarie 1920, Felix Dzerjinski îl interoga pe marele filosof Nikolai Berdiaev care avea să-și amintească de acel lugubru episod în autobiografia sa publicată în exil. „Avea ochii cenușii, înnourați și melancolici”, nota autorul Noului Ev Mediu. La interogatoriu a participat și Lev Borisovici Kamenev, membru al Biroului Politic, cumnatul lui Troțki, precum și Viaceslav Menjinski, cel care avea să preia conducerea Cekăi după moartea lui Dzerjinski în 1926. Acuzat de complot, Berdiaev a oferit o serie de explicații pentru opoziția sa, morală, religioasă și filosofică în raport cu bolșevismul. Ce-l va fi salvat pe filosof rămâne un mister. Se prea poate ca Felix de Fier să-și fi amintit de propriul său zel religios de-odinioară. Oricum, portretul făcut de Berdiaev merită reținut: „Dzerjinski dădea impresia unei persoane complet sinceră și convinsă. Era un fanatic. Era ceva îngrozitor în el… În trecut, voise să devină călugăr catolic, și-a transferat apoi credința înspre comunism”. În finalul discuției cu Berdiaev, șeful Cekăi a murmurat: „Poți fi materialist în teorie și idealist în viață ori, invers, poți fi idealist în teorie și materialist în viață”. În acest timp, Lenin dădea ordinul de distrugere a clerului „reacționar”. Urmarea a fost moartea a 2.700 de preoți și a 5.000 de călugări și călugărițe. Filosoful Vasili Rozanov a scris în 1919, an în care a și murit, Apocalipsul vremurilor noastre.

Ultima cuvântare a lui Dzerjinski, în 1926, a fost un rechizitoriu turbat împotriva opoziției conduse de Lev Troțki, Grigori Zinoviev, Lev Kamenev, Iuri Piatakov și Karl Radek. Nici urmă de compasiune, de solidaritate umană. Oricine slăbea „unitatea de granit” era obiectiv un inamic al revoluției. Pentru Felix de Fier, Ceka reprezenta „sabia și scutul revoluției”, fiecare comunist avea datoria să fie un cekist. Urmașii lui Dzerjinski în fruntea poliției secrete, cu ale sale succesive denumiri (GPU, OGPU, NKVD, MGB, KGB), Viaceslav Menjinski, Genrih Iagoda, Nikolai Ejov, Lavrenti Beria, Viktor Abakumov, Nikolai Ignatiev, Aleksandr Şelepin (Şurik de Fier), Iuri Andropov, spre a-i numi doar pe aceștia, au fost fideli imperativelor dictate de fondatorul acestei monstruoase instituții. Idolatrizarea lui Dzerjinski face parte din codul genetic al KGB-ului și al instituției succesoare, FSB.

Adorat de familie, Dzerjinski nu a suferit de complexe similare celor ale lui Stalin. Avea o natură dedublată, putea fi simultan însetat de sânge și de o caldă tandrețe. Se ocupa de copiii vagabonzi și ordona asasinate în masă. N-a văzut decât un film în viața sa: cel comandat chiar de el, al funeraliilor lui Lenin. În aprilie 1919, în timp ce subordonații săi lichidau zeci și zeci de mii de oameni, Felix Edmundovici îi scria sorei sale mai mari: „Îți pot spune adevărul: am rămas același. Simt că nu poți înțelege cum pot fi eu acesta și că, știindu-mă, nu poți pricepe. Iubire. Astăzi, ca și acum atâția ani, aud și simt un imn pentru ea. Imnul cere război, voință de nezdruncinat, muncă fără preget”. Într-o scrisoare adresată lui Stalin și lui Sergo Ordjonikidze, Dzerjinski mărturisea: „Nu sunt un teoretician și nu urmez orbește felurite persoane. În viață, n-am iubit decât doi revoluționari și conducători: pe Rosa Luxemburg și pe Lenin. Pe nimeni altcineva”. (vezi Donald Rayfield, Stalin and His Hangmen: The Tyrant and Those Who Killed for Him, Random House, 2004, p. 102). Scrie Rayfield: „Like Trotsky, Dzerzhinsky was prone to hysterical crises which led to breakdowns”/„Asemeni lui Troțki, Dzerjinski era înclinat spre crize de isterie care duceau la căderi nervoase”. (p. 88) Sprijinit psihologic de soția sa, Zofia, de o soră, o cumnată și două nepoate, Felix de Fier își găsea resursele pentru a nu se opri din a sa misiune distructivă. Zofia a lucrat în Comisariatul pentru Educație, apoi a fost propagandistă a partidului.

Două observații la acest citat: faptul că Rosa Luxemburg apare înaintea lui Lenin este elocvent pentru ierarhia secretă a iubirilor lui Dzerjinski. Este greu de imaginat cum putea reconcilia el cele două atașamente, știute fiind rezervele cruciale ale revoluționarei germane în raport cu terorismul politic bolșevic. Va fi citit Dzerjinski ultima și cea mai semnificativă și durabilă contribuție a Rosei Luxemburg (dixit Hannah Arendt), Critica Revoluției Ruse? Ce va fi înțeles el din acea celebră formulare: „Libertatea este întotdeauna libertatea celor care gândesc altfel”? Nu a denunțat Stalin „luxemburgismul” drept o gravă deviere în mișcarea comunistă? N-a scris Ruth Fischer (Elfriede Eisler), pe vremea când îl servea pe Stalin în conducerea PC din Germania (KPD), înainte de ruptura din 1925, că moștenirea Rosei Luxemburg era asemeni unui „bacil sifilitic”? Recomand aici eseul Hannei Arendt despre Rosa Luxemburg din volumul Men in Dark Times. Apoi, să faci parte din cercul intim și să nu-i declari dragoste lui Iosif Vissarionovici era un gest cel puțin imprudent.

Ce s-ar fi întâmplat cu Dzerjinski dacă apuca Marea Teroare? Probabil că ar fi pierit și el, asemeni atâtor vechi bolșevici, victime și călăi, jertfiți pe altarul a ceea ce Hegel numea viclenia Rațiunii, striviți sub șenilele tancului triumfător al Revoluției, arși de soarele acelei fantasme pe care o iubiseră cu pasiune de adolescent depresiv, neurastenic și suicidar.

Încarcă mai mult

XS
SM
MD
LG