Linkuri accesibilitate

Vladimir Tismăneanu

joi 25 mai 2017

Calendar
2017 2016 2015
ianuarie februarie martie aprilie mai iunie iulie august septembrie octombrie noiembrie decembrie


Nu știu cum se face, dar azi mi-am amintit de Leonte Răutu (1910—1993) şi de Perfectul acrobat, cartea despre acest personaj pe care am scris-o împreună cu Cristian Vasile. Comuniștii români au știut să dejoace prin eschivă, escamotare şi ipocrizie planurile reformiste ale lui Hrușciov, au participat cu fervoare la acțiunile împotriva revizionismului iugoslav şi l-au blamat pe Imre Nagy pentru „complot contrarevoluționar”. Parte din problemă este tributară fragilității tradițiilor stângii democratice, marxistă sau nu, în România. Ceea ce nu înseamnă că nu au existat personalități remarcabile în zona stângii, între care cercul din jurul revistei Viața Românească.

După 1956, şi mai ales după completa eliminare a lui Miron Constantinescu din conducerea P.M.R., orice tentativă revizionist-marxistă era practic condamnată din start. Nu exista niciun membru al conducerii P.M.R. care să susțină un asemenea demers, ba dimpotrivă. Formula ideologică a echipei Dej era una monolitică şi rudimentară din perspectivă teoretică. Gânditori marxiști gen Henri Wald ori Athanasie Joja preferau să se facă ecoul liniei oficiale, decât să facă prospecțiuni în teritorii primejdioase. Acelaşi lucru se poate spune despre critici literari şi esteticieni precum Ov. S. Crohmălniceanu, Paul Georgescu, M. Petroveanu, N. Tertulian şi, ceva mai târziu, Ion Ianoși.

Între istorici, unul dintre puținii la curent cu dezbaterile din cadrul stângii marxiste internaționale de după moartea lui Stalin era Gh. Haupt, însă acesta a preferat să plece din țară şi să devină un important istoric francez al socialismului ne-leninist. L-aș menționa şi pe Tudor Bugnariu, ginerele lui Lucian Blaga, autentic militant antifascist şi unul dintre foarte puținii intelectuali marxiști români care au traversat deceniile comuniste fără să facă mari abdicări (dar şi fără să facă gesturi de sfidare explicită și publică).

La polul opus, trebuie amintit rolul nefast al satrapului ideologic Leonte Răutu, a cărui influență asupra lui Dej i-a permis să fie, vreme de aproape două decenii, tartorul culturii române. Expert în arta supraviețuirii cameleonice, Malvolio Leonte (cum l-a numit Petru Dumitriu în romanele sale scrise în exil) a știut să joace rolul de „liberalizator” după 1962—1963. Jdanov-ul român se pretindea la ceasul Declarației din aprilie 1964 apărătorul valorilor culturii românești amenințate de rusificare în anii ’50.

vladimir-tismaneanu-blog-2016

Hugh Thomas (1931—2017), care a încetat din viață luna aceasta la vârsta de 85 de ani, a fost un cărturar admirabil, un model de probitate, acuratețe și dedicație în folosul adevărului. Aveam 20 de ani când i-am citit monumentala capodoperă The Spanish Civil War. După mai multe decenii și în pofida, sau mai degrabă datorită tuturor acelor noi detalii, volumul justifică ceea ce scria Cyrill Connolly în Sunday Times la momentul publicării sale în 1961: „Aproape că niciun aspect al Războiului Civil nu-i scapă în această splendidă carte, oricât de dureros sau nepopular ar fi el”. Ediția revăzută și adăugită a apărut la Harper&Row în 1977 și încă mai este disponibilă. O am aici, lângă mine, în timp ce scriu acest succint omagiu. Are 1.115 pagini.

Iată doar un pasaj din Epilog, în mod anume relevant pentru cartea pe care o scriu împreună cu Marius Stan (Two Sisters):

„Dintre comuniștii străini care au luptat în Spania, magneticul Kléber a fost executat în Rusia înainte de 1939, Gal și Copić curând după aceea. La sfârșitul anilor 1940, toți comuniștii din Europa de Est care luptaseră în Spania au intrat pe radarul de suspiciuni al lui Stalin. Ministrul de Externe al Ungariei de atunci, László Rajk, comisar al Batalionului Rákosi în a Treisprezecea Brigadă Internațională, „a mărturisit”, la procesul lui din 1949, că a mers în Spania în numele poliției Amiralului Horthy. ...După execuția lui Rajk, mulți veterani ai Războiului Civil Spaniol au fost arestați și unii dintre ei împușcați”. (p. 953)

Epigraful acestui atât de onest epilog este preluat din cartea lui Gerald Brenan, South from Granada (1957): „În războaiele de clasă, tabăra câștigătoare este cea care ucide cel mai mult”. Iar ultimele cuvinte ale concluziei la această capodoperă sunt totodată și un înțelept, deși deprimant, avertisment: „Războiul civil a avut momente de glorie. Dar a fost în chip esențial o teribilă tragedie și o cezură în viața unui popor european—singurul mare popor european, trebuie amintit, care înainte de 1936 era prea sărac pentru a avea o industrie de armament modernă”. (p. 946) Generații de cercetători ai principalelor bătălii intelectuale și politice ale secolului XX, incluzând aici și Războiul Rece, îi vor fi pe veci recunoscătoare acestui mare istoric. Odihnească-se în pace...

În urmă cu 26 de ani, în campusul Universității din Chicago, a fost comisă o crimă abominabilă. „Toute l’eau de la mer ne suffirait pas à laver une tâche de sang intellectuelle”, scria Lautréamont. Cel ucis, profesorul Ioan Petru Culianu (1950—1991), a fost un spirit eminamente democratic, un erudit de geniu, urmaș al uneia dintre marile familii intelectuale ale românilor, cosmopolit în sensul cel mai nobil al acestui cuvânt, sprijinitor statornic al pluralismului și adversar al totalitarismului, al național-securismului fascistoid.

A fost un cărturar din stirpea lui Hașdeu, Pârvan, Iorga și Mircea Eliade. Nici astăzi nu știm cine l-a lichidat pe Culianu. În ceea ce mă privește, știu un lucru, că la întrebarea cui prodest răspunsul nu poate fi decât unul: celor care urăsc toleranța, adevărul și încrederea între oameni.

În eseul intitulat „Ku-Klux-Klan ortodox”, cred că ultimul articol românesc al marelui istoric al religiilor, Culianu analiza legionarismul/ortodoxismul ca eșafodaj ideologic al salvării prin înlăturarea elementului „străin” din religie; alungarea elementului „străin” („alogen”) din țară și fondarea „Omului Nou”, ideal pe care „vestitorii” extremei drepte, spre a relua termenul lui Dinu Pillat, îl împărtășeau cu cei ai bolșevismului: „Ortodoxiștii produc la vremea respectivă o enormă maculatură, care azi apare cu totul descreierată. Garda de Fier pleacă de la această ideologie, în care introduce elemente mistice și de societate secretă”.

„Pericolul fundamentalismului în sânul ortodoxiei nu s-a stins. Dimpotrivă, azi pare mai puternic ca oricând”. (Meridian, mai—iunie 1991). Ce nu anticipa Culianu, altminteri un gânditor cu capacități premonitorii absolut uluitoare (povestirea sa despre „Jormania liberă” rămâne o capodoperă a literaturii politice), era resurecția radicalismului stângist, alianță greu imaginabilă ce avea să se formeze între toți cei care detestă valorile liberalismului democratic, ceea ce eu numesc barocul stalino-fascist. De fapt, cum am mai spus-o, ideea de a scrie o carte despre fantasmele salvării, despre universul mitologic al politicului în post-comunism, s-a născut în lungile conversații purtate cu profesorul de la Chicago, prieten de idei și de valori.

Dacă cineva mi-ar cere să numesc un intelectual critic român, un om care s-a aventurat în spațiul ideilor, dar şi al politicului, în polemici de o mistuitoare şi periculoasă intensitate, şi care a apărat public valorile democratice, plătind cu viața pentru angajamentul său, l-aș numi pe Ioan Petru Culianu. Binecuvântată să-i fie amintirea!

Pentru filosoful polonez Leszek Kołakowski (1927—2009), bolșevismul și fascismul au reprezentat două încarnări ale prezenței funeste a diavolului în istorie: „Diavolul... a plăsmuit state ideologice, cu alte cuvinte, state a căror legitimitate este legată de faptul că stăpânii lor sunt stăpâni ai adevărului. Dacă te opui unui asemenea stat sau sistemului său, ești un inamic al adevărului” (vezi Leszek Kołakowski, Modernity on Endless Trial, Chicago: University of Chicago Press, 1990, p. 189).

Ambele mișcări au pretins să purifice umanitatea de agenții corupției, decadenței și disoluției, și să redea o presupus pierdută unitate a umanității (excluzându-i, desigur, pe cei percepuți ca subumani, inamici sociali și de rasă). Pentru comuniști, demonul era reprezentat de proprietatea privată, burghezie, preoți, culaci. Naziștii au identificat ca surse ale tuturor calamităților, „plaga” evreiască, „iudeo-bolșevismul”, „iudeo-plutocrația” și marxismul. Fascismul (și varianta lui radicală, nazismul) a fost ferm anti-comunist. În anii 1930, stalinismul a transformat antifascismul într-un pilon al propagandei sale, seducând intelectualii și galvanizând mișcările de rezistență de pretutindeni. Într-adevăr, în absența retoricii antifasciste, este greu de imaginat stalinismul devenind un asemenea magnet extraordinar pentru atât de mulți indivizi, altfel inteligenți și rezonabili. Acești oameni erau convinși că prin sprijinirea fronturilor populare, în special în timpul Războiului Civil Spaniol, se opuneau barbariei naziste. Mașina de propagandă a Internaționalei comuniste apăra drepturile omului împotriva atrocităților abominabile comise de naziști, mascând faptul că, până în 1939, cele mai multe crime în masă din Europa fuseseră de fapt comise de către staliniști, în URSS.

Potrivit lui Timothy Snyder (Bloodlands), au existat trei faze ale crimelor în masă comise de regimurile sovietic și nazist: „În prima (1933—1938), Uniunea Sovietică a executat aproape toate crimele în masă; în a doua, alianța germano-sovietică (1939—1941), masacrul a fost simetric. Între 1941 și 1945, germanii au fost responsabili pentru aproape toate crimele politice”.

Ambele partide-mișcări revoluționare au detestat și denunțat liberalismul, democrația și parlamentarismul ca forme de degradare a adevăratei politici, cea care ar transcende în fapt toate clivajele prin consacrarea unor comunități perfecte (caracterizate de absența claselor și unificarea raselor). Fundamental ateiste, atât comunismul, cât și fascismul, și-au amenajat obiectivele politice prin discursuri străbătute de o pretinsă emancipare, acționând ca religii politice menite să elibereze individul de obligațiile moralei și legalității tradiționale. Pentru a apela la terminologia gânditorului politic italian, Emilio Gentile, ambele au fost forme ale sacralizării politicului, ale unei trăsături unice și integraliste care respingea „coexistența cu alte ideologii și mișcări politice”, nega „autonomia individului cu privire la grup”, prescria „respectarea obligatorie a preceptelor [lor] și participarea la cultul [lor] politic” și consfințea „violența ca armă legitimă a luptei împotriva dușmanilor și instrument de regenerare”. (vezi Emilio Gentile, „Political Religion: A Concept and Its Critics—A Critical Survey,” in Totalitarian Movements and Political Religions 6, no. 1, June 2005: 19–32).

Gentile furnizează și următoarea definiție a „sacralizării politicului”: „Acest proces are loc atunci când o mișcare politică, mai mult sau mai puțin elaborată și dogmatică, conferă un statut sacru unei entități mundane (națiunea, patria, statul, umanitate, societate, rasă, proletariat, istorie, libertate sau revoluție) și îi atribuie un principiu absolut al existenței colective, îl socotește ca principala sursă de valori pentru comportamentul individual și de masă, și îl preamărește ca fiind preceptul etic suprem al vieții publice”. (vezi Emilio Gentile, Robert Mallett, „The Sacralisation of Politics: Definitions, Interpretations and Reflections on the Question of Secular Religion and Totalitarianism,” in Totalitarian Movements and Political Religions 1, no. 1, 2000: 18–55).

În universul acestor mișcări politice, răul a purtat numele acelor care au refuzat, respins sau nu s-au calificat pentru iluminarea furnizată de doctrinele infailibile de partid. În privința totalitarismului de stânga, istoricul Igal Halfin furnizează o excelentă formulare: „Glorificarea istoriei comuniste — umanitatea ținându-se de mână și mărșăluind către un paradis fără clase — nu poate fi așadar disociată de încercarea sistematică a lui Stalin de a-i elimina pe cei care au ajuns cu bine la izvorul marxist, dar au refuzat să se adape din el”. Sau, spre a ne întoarce la nazism, evreii au încarnat răul, în accepțiunea lui Hitler, prin simplul fapt că, pentru el, s-au încadrat sub limita umanității. Aceștia erau concomitent lași și omnipotenți, capitaliști și comuniști, ostentativi și insidioși, și așa mai departe. După vizionarea alături de Goebbels a pretinsului documentar Eternul evreu (Der ewige Jude), un exemplu de oribilă propagandă brută, dictatorul german a stabilit că „aceștia nu mai sunt ființe umane. Sunt animale. Prin urmare nu este o misiune umanitară, ci una chirurgicală. Altminteri Europa va pieri de boala iudaică”.

Încarcă mai mult

XS
SM
MD
LG