Linkuri accesibilitate

Vladimir Tismăneanu

Odată cu acest volum cu adevărat monumental, istoricul de la Berkeley, Yuri Slezkine, a reușit să ofere o analiză comprehensivă a cosmosului politic, psihologic și intelectual stalinist în anii 1930. Scrisă superb și copleșitor de minuțioasă (justificabil, de vreme ce, în acest caz, „Diavolul chiar stă în detalii”), cu un ochi atent la relația dintre literatură și politică, avem în fața noastră o ilustrare splendidă a ceea ce numim în aceste zile istorie totală.

Casa de pe chei era cea mai mare clădire de apartamente din Europa și probabil din lume, concepută de arhitectul Boris Iofan și echipa sa la ordinele Politburo-ului, în fapt un stat în stat, cu ale sale rețele de comunicare, moravuri, amintiri, administrație, isprăvi culturale, cărți, filme și cântece favorite, ori chiar un teatru. A fost auto-centrată și auto-închisă într-un mod suprarealist. Între 1932-1941, Casa (imortalizată în literatură de scriitorul Iuri Trifonov (1925--1981), fiu al unui proeminent bolșevic care trăise cu familia sa într-un apartament al acestui gigantic complex) a servit drept adăpost protector pentru membrii elitei de top sovietice și familiile acesteia. Așa cum foarte bine arată Slezkine, etosul egalitar al ideologiei bolșevice, în fapt o pretenție ipocrită, nu a fost deloc transpus în standardele de viață luxoasă (după standarde sovietice și nu numai) ale micilor și marilor magnați. Aceștia s-au bucurat de spațiu privat (limitat, să fim onești) într-o țară unde apartamentele comunale constituiau regula.

Slezkine își începe captivanta poveste - și are dreptate s-o numească saga - cu timpurile pre-revoluționare și nașterea religiei seculare numită leninism, care pretindea să ofere răspunsurile definitive la marile dileme morale ale omenirii. Aceasta a fost într-adevăr o viziune chiliastică, iar Slezkine o explorează în mod convingător ca pe o formă a milenarismului sectar. Fanatismul s-a amestecat cu viziunile apocaliptice în această adevărată biblie revoluționară.

Unii din chiriașii Casei erau vechi bolșevici cu merite formidabile în slujba cauzei încă de pe vremea luptei anti-țariste. Alții, precum Aleksandr Arosev, Valerian Osinski și Aleksandr Voronski, îl cunoscuseră pe Lenin personal și doreau să furnizeze trainice mărturii despre această experiență privilegiată. Și totuși, pentru Iosif Stalin, apostolul succesor al lui Lenin, aceasta era o inițiativă periculoasă și, prin urmare, deloc bine primită. Până la urmă, mulți dintre veterani luaseră parte la luptele fratricide ale anilor 1920 ca susținători reali ori pretinși ai rivalilor lui Stalin. Iar alții, precum Osip Piatnițki, arestat și executat în timpul Marii Terori, erau exponenții unui internaționalism pe care Stalin și clica sa îl priveau drept nesăbuit și anacronic.

Loialitatea însemna la Stalin renunțarea completă la convingerile personale, dacă acestea nu erau impregnate de o adorație masochistă față de despotul omniscient. Slezkine oferă o interpretare convingătoare a căderii lui Nikolai Buharin și a cauzelor confuziei sale privind atitudinea necruțătoare a lui Stalin față de el. Vechiul lui prieten Koba dispăruse, prin urmare nu era nevoie de concesii sentimentale când chestiunea ardentă era supraviețuirea statului sovietic însuși. Pentru Stalin, acest lucru însemna supraviețuirea și consolidarea puterii sale nelimitate. În mintea lui, societatea fără clase putea fi atinsă prin ascuțirea luptei de clasă.

Casa era un păienjeniș al intrigilor politice, dar și un loc în care se legau prietenii adânci și atașamente. Într-un cuvânt, peste 600 de apartamente și mii de indivizi (copii, adolescenți, maturi și bătrâni, soți, soții, foste soții, dădace) care populau acest spațiu retras. De la mobilă, la medicamente și mâncare, totul era furnizat de stat, deci controlat de stat. Gusturile personale nu erau încurajate. Intimitatea devenea suspectă și sedițioasă. Atmosfera din Casă exprima crescânda înregimentare a societății sovietice în anii stalinismului dezlănțuit. Viața socială era, desigur, atent supravegheată, chiriașii se fereau de vizitele de familie, cu excepția sărbătorilor oficiale. Existau și prietenii autentice, dar loialitatea cuiva era hărăzită Partidului, acea entitate mistică creată de Lenin și vegheată de Stalin. Acești rezidenți reprezentau aristocrația sovietică (sau burghezia roșie) iar ei o știau.

Slezkine alege o serie de indivizi drept personaje ale poveștii sale și le urmărește destinul prin toate tribulațiile anilor 1930, de la entuziasmul legat de primul plan cincinal și Congresul Învingătorilor din ianuarie-februarie 1934, prin șocul produs de asasinarea lui Kirov pe 1 decembrie 1934, la Marea Teroare cu sutele de mii de victime și impunerea terorii universale. Creierul din spatele acestei povești tragice a fost, desigur, Stalin, secondat de echipa sa (Viaceslav Molotov, Lazar Kaganovici, Genrikh Iagoda, Nikolai Ejov, Andrei Jdanov, Lev Mekhlis și ceilalți executanți ai ordinelor criminale ale vozhd-ului). Doi dintre cei mai înflăcărați susținători ai lui Stalin în Politburo, Pavel Postișev și Robert Eikhe, au fost epurați și executați. Unul din cele mai fascinante personaje a fost revoluționarul rus de origine evreu polonez Karl Radek. Supraviețuitor cinic, el i-a servit lui Stalin în condamnarea lui Buharin, dar avea să fie ucis el însuși în Gulag. O persoană nu mai puțin interesantă era Mihail Kolțov, jurnalistul favorit al lui Stalin care joacă un rol crucial în narațiunea romanescă a lui Slezkine. Kolțov a fost cel care a inițiat glorificarea literară și politică a lui Nikolai Ostrovski și a romanului său proletar Așa s-a călit oțelul. Stalin îi admira lui Kolțov stilul febril și, pentru o vreme, a părut că are încredere în el. În calitate de corespondent al Pravdei în teatrul de operațiuni al Războiului Civil din Spania, acesta a produs reportaje extrem de populare, iar Ernest Hemingway l-a transformat în personaj (Kotov) în romanul său clasic Pentru cine bat clopotele. După această misiune, s-a întors la Moscova și la Casa de pe dig, a devenit membru al Sovietului Suprem, dar a fost arestat la sfârșitul anului 1938 și împușcat în 1941. Fosta sa parteneră, jurnalista comunistă germană Maria Osten, a avut aceeași soartă tragică precum Kolțov. Mirajele politice, pasiunile ideologice și proiecțiile utopice au fost fundamentul pe care s-a bazat dezastrul abisal ce i-a cuprins pe cândva orgolioșii revoluționari și proiectul lor mesianic, în timpul uneia din cele mai sângeroase perioade din istoria unui secol în sine de o paroxistică violență.

Potrivit lui Stalin, solidaritatea necondiționată cu URSS reprezenta „piatra de încercare a internaționalismului proletar”. Pentru a asigura această subordonare completă față de centrul moscovit, a fost luată decizia înființării Cominformului (Biroul Informativ al Partidelor comuniste și muncitorești), în cadrul unei întâlniri secrete din Polonia, pe data de 5 octombrie 1947.

Spre deosebire de predecesorul său, Cominternul, noua structură nu avea acoperire globală și conținea doar un număr preselectat de partide comuniste europene. Prima reuniune a acestei organizații a fost dominată de principalul ideolog sovietic Andrei Jdanov, care se afla în corespondență permanentă cu Stalin. Tot el a pronunțat un celebru discurs prin care descria lumea drept un câmp de luptă între două „lagăre”: cel „progresist”, condus de URSS, și cel „imperialist”, dominată de Statele Unite. „Organul” Cominformului era săptămânalul Pentru trainică, pentru democrație populară. Numele fusese ales de însuși vozhd-ul sovietic. Tertipul era ca media occidentale să ofere cu fiecare mențiune a numelui și o repetare (involuntară) a sloganurilor comuniste.

Inițial, Cominformul și gazeta lui au avut sediul la Belgrad. După ruptura cu Iugoslavia și excomunicarea lui Tito, s-au mutat la București. Prima Rezoluție anti-iugoslavă a fost adoptată în 1948 în capitala română. Un an mai târziu, în cadrul unei întruniri la Budapesta, Partidul Comunist Iugoslav a fost catalogat drept „o bandă de asasini și spioni”. Primul redactor-șef al gazetei a fost Pavel Iudin, unul din cei mai de încredere cerberi ideologi ai lui Stalin. Era membru al CC al PCUS, la fel ca succesorul său, Mark Mitin. Tot el a fost unul din autorii micului tratat hagiografic cu pretenții de „Scurtă biografie” a lui Stalin.

După moartea lui Koba în martie 1953, Cominformul și-a pierdut relevanța și a fost desființat oficial în 1956. În Iugoslavia, susținătorii celor două rezoluții împotriva lui Tito au fost arestați și deportați în sinistrul lagăr de la Goli Otok. Erau corect denumiți „cominformiștii”, iar Tito și camarila sa i-a tratat de o manieră necruțător stalinistă. Istoricul Ivo Banac a scris un excelent volum pe acest subiect, cu titlul With Stalin Against Tito. Cominformist Splits in Yugoslav Communism (Cornell University Press, 1988). În fapt, a fost tocmai această luptă împotriva cominformiștilor cea care a dat formă și substanță viziunii socialiste alternative a lui Tito. Privind în urmă, Cominformul a reprezentat o importantă instituției propagandistică sovietică pe parcursul primului deceniu al Războiului Rece, o portavoce a obiectivelor sovietice, dar nu a atins vreodată autoritatea, nivelul de impact și influența Cominternului. În epoca „coexistenței pașnice” și a reapropierii sovieto-iugoslave, Cominformul devenise o relicvă stânjenitoare...

PS: Tatăl meu, la acea vreme director-adjunct al Editurii Politice și șef al catedrei de socialism științific la Universitatea din București, era responsabil pentru ediția în limba română a săptămânalului Pentru pace trainică. Reprezentantul PMR în conducerea gazetei era Stela Moghioroș, veterană a partidului, căsătorită cu secretarul CC și membru al Biroului Politic, Alexandru Moghioroș. La începutul anului 1958, tatăl meu a fost numit, pentru o scurtă perioadă, reprezentant al PMR în redacția nou-înființatei reviste internaționale Probleme ale păcii și socialismului, cu sediul la Praga. În septembrie 1958, a fost rechemat la București și, ca urmare a unei anchete de partid, a fost exclus din PMR pentru „activități fracționiste”. Redactorul-șef revistei pragheze era Alexei Rumianțev. Printre cei care au mai lucrat acolo s-au numărat mulți din cei ce aveau să devină principalii promotori ai glasnost-ului, nume precum Ivan Frolov, Fiodor Burlațki și Gheorghi Șahnazarov. Reprezentantul Partidului Comunist Francez și prieten apropiat al tatălui meu era fostul stalinist inflexibil Jean Kanapa, mai târziu membru al Biroului Politic și înflăcărat eurocomunist. Pentru o scurtă perioadă de timp, reprezentantul Partidului Comunist din Cehoslovacia a fost un tânăr absolvent al Școlii Superioare a PCUS din Moscova pe nume Alexander Dubček...

Încarcă mai mult

XS
SM
MD
LG