Linkuri accesibilitate

Vladimir Tismăneanu

vineri 26 mai 2017

Calendar
2017 2016 2015
ianuarie februarie martie aprilie mai iunie iulie august septembrie octombrie noiembrie decembrie


Nu știu cum se face, dar azi mi-am amintit de Leonte Răutu (1910—1993) şi de Perfectul acrobat, cartea despre acest personaj pe care am scris-o împreună cu Cristian Vasile. Comuniștii români au știut să dejoace prin eschivă, escamotare şi ipocrizie planurile reformiste ale lui Hrușciov, au participat cu fervoare la acțiunile împotriva revizionismului iugoslav şi l-au blamat pe Imre Nagy pentru „complot contrarevoluționar”. Parte din problemă este tributară fragilității tradițiilor stângii democratice, marxistă sau nu, în România. Ceea ce nu înseamnă că nu au existat personalități remarcabile în zona stângii, între care cercul din jurul revistei Viața Românească.

După 1956, şi mai ales după completa eliminare a lui Miron Constantinescu din conducerea P.M.R., orice tentativă revizionist-marxistă era practic condamnată din start. Nu exista niciun membru al conducerii P.M.R. care să susțină un asemenea demers, ba dimpotrivă. Formula ideologică a echipei Dej era una monolitică şi rudimentară din perspectivă teoretică. Gânditori marxiști gen Henri Wald ori Athanasie Joja preferau să se facă ecoul liniei oficiale, decât să facă prospecțiuni în teritorii primejdioase. Acelaşi lucru se poate spune despre critici literari şi esteticieni precum Ov. S. Crohmălniceanu, Paul Georgescu, M. Petroveanu, N. Tertulian şi, ceva mai târziu, Ion Ianoși.

Între istorici, unul dintre puținii la curent cu dezbaterile din cadrul stângii marxiste internaționale de după moartea lui Stalin era Gh. Haupt, însă acesta a preferat să plece din țară şi să devină un important istoric francez al socialismului ne-leninist. L-aș menționa şi pe Tudor Bugnariu, ginerele lui Lucian Blaga, autentic militant antifascist şi unul dintre foarte puținii intelectuali marxiști români care au traversat deceniile comuniste fără să facă mari abdicări (dar şi fără să facă gesturi de sfidare explicită și publică).

La polul opus, trebuie amintit rolul nefast al satrapului ideologic Leonte Răutu, a cărui influență asupra lui Dej i-a permis să fie, vreme de aproape două decenii, tartorul culturii române. Expert în arta supraviețuirii cameleonice, Malvolio Leonte (cum l-a numit Petru Dumitriu în romanele sale scrise în exil) a știut să joace rolul de „liberalizator” după 1962—1963. Jdanov-ul român se pretindea la ceasul Declarației din aprilie 1964 apărătorul valorilor culturii românești amenințate de rusificare în anii ’50.

vladimir-tismaneanu-blog-2016

Hugh Thomas (1931—2017), care a încetat din viață luna aceasta la vârsta de 85 de ani, a fost un cărturar admirabil, un model de probitate, acuratețe și dedicație în folosul adevărului. Aveam 20 de ani când i-am citit monumentala capodoperă The Spanish Civil War. După mai multe decenii și în pofida, sau mai degrabă datorită tuturor acelor noi detalii, volumul justifică ceea ce scria Cyrill Connolly în Sunday Times la momentul publicării sale în 1961: „Aproape că niciun aspect al Războiului Civil nu-i scapă în această splendidă carte, oricât de dureros sau nepopular ar fi el”. Ediția revăzută și adăugită a apărut la Harper&Row în 1977 și încă mai este disponibilă. O am aici, lângă mine, în timp ce scriu acest succint omagiu. Are 1.115 pagini.

Iată doar un pasaj din Epilog, în mod anume relevant pentru cartea pe care o scriu împreună cu Marius Stan (Two Sisters):

„Dintre comuniștii străini care au luptat în Spania, magneticul Kléber a fost executat în Rusia înainte de 1939, Gal și Copić curând după aceea. La sfârșitul anilor 1940, toți comuniștii din Europa de Est care luptaseră în Spania au intrat pe radarul de suspiciuni al lui Stalin. Ministrul de Externe al Ungariei de atunci, László Rajk, comisar al Batalionului Rákosi în a Treisprezecea Brigadă Internațională, „a mărturisit”, la procesul lui din 1949, că a mers în Spania în numele poliției Amiralului Horthy. ...După execuția lui Rajk, mulți veterani ai Războiului Civil Spaniol au fost arestați și unii dintre ei împușcați”. (p. 953)

Epigraful acestui atât de onest epilog este preluat din cartea lui Gerald Brenan, South from Granada (1957): „În războaiele de clasă, tabăra câștigătoare este cea care ucide cel mai mult”. Iar ultimele cuvinte ale concluziei la această capodoperă sunt totodată și un înțelept, deși deprimant, avertisment: „Războiul civil a avut momente de glorie. Dar a fost în chip esențial o teribilă tragedie și o cezură în viața unui popor european—singurul mare popor european, trebuie amintit, care înainte de 1936 era prea sărac pentru a avea o industrie de armament modernă”. (p. 946) Generații de cercetători ai principalelor bătălii intelectuale și politice ale secolului XX, incluzând aici și Războiul Rece, îi vor fi pe veci recunoscătoare acestui mare istoric. Odihnească-se în pace...

Încarcă mai mult

XS
SM
MD
LG