Linkuri accesibilitate

Vladimir Tismăneanu

Citesc cu admirativă uimire textele lui B. Fundoianu (născut pe 14 noiembrie 1898 la Iași, România, mort gazat pe 2 octombrie 1944 la Auschwitz), publicate acum pe blogul Fondane. Mi se par de o dogoritoare actualitate, intelectuală, morală, politică. Nu vreau să sun exagerat de pesimist, dar am impresia că trăim într-un univers în care vorbele au tot mai puțină noimă, valorile reale sunt sistematic maculate, iar simțul istoric agonizează. Despre acela moral, mai bine să nu discutăm. Este un simptom pe care l-aș numi voluptatea ticăloșiei. Ori, altfel spus, ubicuitatea mișeliei. Când politicieni de trei parale se joacă iresponsabil cu demnitatea victimelor totalitarismului, când se organizează sindrofii ale torționarilor, când se practică manipulări ieftine pentru a excita pofta de senzațional a unui public prea puțin informat şi sistematic dezinformat, nu ai cum să nu împărtășești temerile lui Andrei Pleşu legate de ofensiva obscenității.

Textele românești ale tânărului Fundoianu (viitorul eseist, filosof și poet francez Benjamin Fondane, discipolul lui Șestov, prietenul lui Cioran, arestat ca evreu în timpul ocupației naziste, deportat și gazat la Auschwitz) sunt mai actuale ca atâtea alte efemeride, pe cât de banale, pe atât de stridente, ce ocupă paginile ziarelor fără a lumina în vreun fel lumea în care trăim. Ba chiar dimpotrivă. Rețineți că acest articol a fost scris cu peste două decenii înainte de Ferma animalelor a lui George Orwell. Fundoianu (Fondane) și Orwell aveau ceva esențial în comun: disprețul pentru ceea ce scriitorul britanic numea „smelly little orthodoxies which are contending for our souls”.

„Mocirla, cartoful, excrementul şi fericirea”, în această fetidă sinteză vedea Fundoianu rețeta perfectă pentru perpetuarea porcilor…

PORCUL

de B. Fundoianu (1921)

Din dicționarul meu domestic.

Porcul meu nu e vacă, nici cal şi nici asin: e porc. El știe lucrul ăsta şi nu se supără. Câteodată e mai puțin modest cât un afiș. I se citește bucuria în ochi. Porcul meu e fericit că-i porc. Dacă ar fi încă prea nerod să jongleze cu metafizica (acest obicei exclusiv al altora), e cert că s-ar ruga în toată ziua: „mulțumesc, o, Doamne, că m-ai făcut porc şi nu vacă, [sau] cal, sau altfel de asin“. Dar porcul meu nu-şi ascunde orgoliul cum ai pune un inel într-o cutiuță de catifea. E prea cinic.

Porcul n-are multe idei – ca şi oamenii. Şi-mi pare bine. Nu-mi place să mă regăsesc în toată lumea. Dar are câteva idei esențiale: ideea-mocirlă, ideea-varză, ideea-fericire, ideea-excrement. Porcul iubește realitatea. Realitatea e mocirla, varza, fericirea, excrementul. De aceea nu prea e pornit pe dificile abstracții. El cunoaște planta: legumă. Şi nici nu există. Porcul meu e un Dumnezeu pe mici raporturi.

Viața, aici lângă ferma unde au înfrunzit broaștele, se reduce la două fenomene: plăcerea şi neplăcerea. Pentru porcul meu, plăcerea e virtutea. Or, porcul meu ține să aibă virtuți, cum un pom ține să aibă fructe. Dar dacă ar trebui să umble după virtuți – adică după plăceri –, adio, fericirea! Fiindcă fericirea stă în nemișcare. Porcul meu e mai inteligent. El știe că simțurile mint şi că fericirea nu stă în lucru, ci în conștiința lucrului. Se oprește la prima băltoacă, la primul cartof, la prima râmă. O declară în prealabil plăcere. Şi plăcerea-i gata. De altfel, porcul știe că plăcerea nu e în lucru, ci în funcțiune. A mânca e o virtute. Nu importă ce. A dormi e o virtute. Nu importă cum. A trăi e suprema virtute.

Dar porcul e un degenerat. Născut dintr-o rasă de feudali, a ajuns slugă. Plecat dintr-o rasă de elită, a ajuns un mediocru. Păros şi cu robinete de piele pe burtă, are mai mulți puieți de câți îngăduie eticheta. Porcul meu e scroafă. Dar imediat după întâia tinerețe trântită într-un noroi, ca într-un peisaj, revine la ereditatea confuză. Trecutul e un catalog de bălării şi de ruini. Scroafa mea e bătrână. Dinții se surpă şi mărarul încetează din plăceri. Dar poți avea, cu dinții stricați, amintiri! Atunci scroafa îşi amintește de viața din păduri.

*

Scroafa crede în metempsihoză. Se pipăie la bot şi se miră că nu-şi găsește colții. Ar vrea să se repeadă la câine, dar n-are cu ce să-l spargă. Ar vrea să umble în cuirasă şi să fie mândră, dar e domestică. Asia din largi platouri o ispitește: florile de lotus se mănâncă? Ar iubi singurătatea. Ar iubi viața, cum iubești o agonie. Dar scroafa mea e prea scroafă ca să iubească viața pentru ceea ce nu-i poate da. Simțul istoric e o aberație de-o clipă. Bunul-simț îl leapădă la locul lui: dincolo de memorie. Şi revin iar în plan mocirla, cartoful, excrementul şi fericirea.

Geneza protocronismului este direct legată de efortul disperat al conducerii PMR/PCR de a-și descoperi o legitimitate în condițiile refuzului destalinizării și ale consolidării modelului intern stalinist. Sub Dej, chiar și după Declarația din aprilie 1964, a existat o anumită rezistență la resuscitarea mitologiilor extremei drepte interbelice. Pentru Ceaușescu însă, cu al său model voievodal-etnocentric al socialismului, aceste fantasme aveau valoare de adevăr axiomatic. De-aici amiciția cu tracomanul Iosif Constantin Drăgan și încurajarea celor mai anti-europene direcții din viața culturală. Un intelectual odinioară onorabil precum Edgar Papu a devenit, nu fără o voluntară participare, vârful de lance al unui jdanovism sui generis, patronat direct de politrucii regimului (Paul Niculescu-Mizil, Dumitru Popescu, Eugen Florescu, Mihai Dulea, etc). Sunt încurajați veleitari și poltroni, maniaci xenofobi și oportuniști veroși, personaje dispuse să devină noii Calibani (Eugen Barbu, Paul Anghel, Ion Dodu Bălan, Dinu Săraru, Adrian Păunescu, Corneliu Vadim Tudor, Dan Zamfirescu, Mihai Ungheanu, Artur Silvestri-Târnăcop, C. Sorescu, Ilie Purcaru, Ilie Bădescu, Pompiliu Marcea și Hajdu Győző, care, asemeni lui Șepilov, li s-a alăturat).

Oficial, Luceafărul era condus de culturnicul utecist Nicolae Dan Fruntelată. Evident, liderul era fanaticul Mihai Ungheanu. După 1974, conflictul dintre sincroniști și protocroniști se radicalizează. Partidul se situează limpede de partea „partidei naționale”. Sincroniștii sunt denunțați drept oamenii Europei Libere. În aceste jocuri, Dan Hăulică joacă la două capete. Titus Popovici, internaționalist acasă și în vizită la prietenul său, ilegalistul de origine maghiară Alexandru Sencovici, dacoman la CC, ar avea nevoie de un studiu de sine stătător. La fel, ar trebui scris despre sordidele jocuri de culise ale lui Nicolae Breban. Dovada implicării conducerii PCR în această luptă ideologică o găsim, între altele, în transformarea Institutului de Studii Istorice și Social Politice de pe lângă CC al PCR într-o citadelă șovin protocronistă. Vechilul Eugen Florescu, protejatul Elenei Ceaușescu, spunea adevărul atunci când afirma că protocronismul nu este o teorie estetică între atâtea altele, ci reprezintă direct gândirea secretarului general. Teza la care mă gândesc este că protocronismul a avut ca finalitate sustragerea României din logica sistemului imperial de tip leninist. Firește, nu într-o direcție democratică, ci într-una a unei tiranii tiermondiste.

În locul unui despotism ideocratic tradițional (precum în Bulgaria, Cehoslovacia, RDG, Polonia, Ungaria), la București s-a experimentat național-stalinismul cu ale sale trăsături grotești de autarhism paroxistic, primordialism atavist, izolaționism, anti-europenism și neo-tribalism. Pe scurt, un narcisism exacerbat, cu desăvârșire rupt de realitate. Excepționalismul românesc, exaltat de regim, însemna două lucruri: 1. Prioritățile românești n-au fost niciodată recunoscute; 2. ele au fost apropriate, fraudulos, de către alții. Cum dictaturile comuniste au fost partocrații ideocratice (vezi Martin Malia), acest episod este definitoriu pentru relația dintre partid și ideologie în România lui Nicolae Ceaușescu. Povestea nu se încheie în decembrie 1989 și continuă să marcheze polarizările și controversele din deceniile tranziției, până în ziua de azi...

PS: Acest text este rezultatul discuțiilor purtate cu prietenul meu Mircea Mihăieş.

Încarcă mai mult

XS
SM
MD
LG