Linkuri accesibilitate

Vladimir Tismăneanu

luni 29 mai 2017

În memoria lui Vaclav Havel, Ralf Dahrendorf și Leszek Kołakowski, mari spirite care au prevăzut multe din cele ce aveau să vină.

Scriind în 1992, gânditorul polonez Leszek Kołakowski (adesea numit filosoful Solidarității) considera peisajul postcomunist ca fiind unul marcat de durabile moșteniri leniniste. A numit aceste reziduuri „ruine mișcătoare”, referindu-se la avatarurile vechilor elite și persistența relicvelor ideologice și culturale ale vechiului regim. Din punct de vedere instituțional, arăta Kołakowski, comunismul a murit. Moral însă, patologiile sale continuă să bântuie lumea postcomunistă. Cu înțelepciune și clarviziune, Kołakowski a avertizat împotriva unui triumfalism deșănțat și a diagnosticat noile pericole: „Euforia este mereu scurtă, indiferent de ce o cauzează. Euforia ‚postcomunistă’ s-a terminat și premonițiile unor pericole iminente se adună. Monstrul moare în felul său monstruos. Să vedem un alt monstru luându-i locul, o serie de lupte sângeroase între variile-i rămășițe? Câte noi state se vor naște din haos? […] Singurul lucru pe care îl știm cu siguranță: nimic nu este sigur; nimic nu este imposibil”. (Vezi Leszek Kołakowski, ”Amidst Moving Ruins,” in Vladimir Tismaneanu (ed.), The Revolutions of 1989, London and New York, Routledge, 1999, p. 51. Eseul lui Kołakowski a apărut inițial în numărul special al revistei Daedalus, intitulat „Exit from Communism”, Vol. 121, No. 2, Spring 1991, pp. 43-56)

Cu alte cuvinte, singura certitudine a fost sfârșitul vechii ordini, tot restul a fost fluid și impredictibil. Viitorul era împovărat de toate posibilitățile, inclusiv câteva scenarii dezagreabile. Câțiva gânditori (nu mulți) au îndrăznit să iasă din starea dominantă de celebrare și jubilație și au avertizat asupra pericolelor ce stau la pândă. Printre ei, Václav Havel, Ralf Dahrendorf, Ken Jowitt, George Konrad, Jacek Kuron, Leszek Kołakowski, Adam Michnik, Karol Modzelewski și Jacques Rupnik. O știm de fapt de la Arthur Koestler și George Orwell: Casandrele, profeții damnării, nu sunt niciodată bineveniți. Dar, cu toate acestea, ei pot avea, și adesea chiar au dreptate.

Protestele împotriva demagogiei și minciunilor pot rezulta în mișcări ale disperării. Falși profeți promițând recompense imediate și pedepse împotriva criminalilor cleptocrați pot specula revendicări justificate, mai ales când valorile liberale par a fi desubstanțializate sau chiar ipocrite. (vezi un articol al meu intitulat ”The Leninist Debris; or, Waiting for Peron”, in Arthur M. Meltzer, Jerry Weinberger, M. Richard Zinman, Politics at the Turn of the Century, Lanham, MD: Rowman and Littlefield, 2001, pp. 209-235).

Prăpastia crescândă dintre așteptări și realizări poate duce (și a dus într-adevăr) la demonstrații de stradă, de la Sofia la București, și de la Budapesta la Varșovia. A existat un sentiment din ce în ce mai acut că toți politicienii înșală iar clasa politică a trădat populația. Foști disidenți sunt adesea criticați aspru ca naivi și idealiști. Până la decesul său în decembrie 2011, când a fost subit ridicat în slăvi, cândva celebratul Václav Havel a fost desființat de mulți din Republica Cehă (inclusiv marele adversar Václav Klaus) ca un idealist incorigibil. Demoralizați și nefericiți, cei mai mulți foști disidenți s-au retras din politică. Intelectualii critici, cei mai consistenți avocați ai valorilor liberale, au fost supuși atacurilor extremei stângi și drepte deopotrivă. Mulți tineri intelectuali par mai interesați în tot felul de sloganuri anticapitaliste postmoderne și mai puțin în promovarea valorilor și instituțiilor liberale.

Kołakowski n-a fost singurul care a atras atenția asupra acestor pericole: concomitent promițătoare și îngrijorătoare, condiția postcomunistă este instabilă social și anxioasă psihologic. Scriind imediat după ceea ce Ioan Paul al II-lea a numit annus mirabilis 1989, sociologul Ralf Dahrendorf a anticipat ascensiunea mișcărilor clericale și militariste: „Povestea revoluției are o anumită logică internă. Vorbim mai ales de cazul în care un vechi regim care deține monopolul în politică, economie și în orice alte domeniu, este înlăturat. Situația post-revoluționară este una de cvasi-anomie, în care dezamăgirea este aproape inevitabilă. O asemenea aducere la realitate nu creează un climat foarte favorabil pentru stabilirea unor instituții democratice de durată. Este chiar mai probabil să încurajeze indivizi și minorități radicale să caute puterea în numele unor scopuri și cu mijloace care sunt orice numai democratice nu. Dar nimic din toate astea nu trebuie să se întâmple.” (vezi Ralf Dahrendorf, After 1989: Morals, Revolution, and Civil Society, New York: St Martin's Press, in association with St Antony's College, Oxford, 1997, p. 12. Recomand cu căldură volumul anterior al lui Dahrendorf, Reflections on the Revolution in Europe, New York: Random House, 1990). Dahrendorf a insistat prin urmare asupra nevoii de a crea un cadru legal care ar putea preveni căderea în noi forme de dictatură.

Cum ar fi fost dacă Elena Ceaușescu și-ar fi scris memoriile? Ne putem închipui ce-ar fi avut de spus despre „meritele eterne” ale lui Nicolae, despre diverșii complotiști, intriganți și trădători, despre „spionii” infiltrați în structurile supreme. N-a mai apucat să o facă, grație deciziei lui Ion Iliescu de a o lichida în urma ultimului proces stalinist din Europa de Est. În Albania, văduva lui Enver nu tace. Se răstește, acuză, vociferează, incriminează. A scăpat din arest la domiciliu, se răzbună acum rescriind, mistificând, măsluind cu tupeu bolșevic istoria. Fosta directoare a Institutului de Istorie a partidului este nu doar mitomană, ci și grafomană. Domnia soțului ei sociopat trebuie să apară ca o perioadă de înflorire a națiunii albaneze. Pentru Nexmije, victimele (zeci, sute de mii) erau criminali ce-și meritau soarta. Socialismul de tip bunker era calea spre paradis.

A trecut, din păcate, prea puțin comentată o carte excepțională apărută, în traducere românească, la Humanitas. Este vorba de Sinistra doamnă, de Fahri Balliu. Un autor (romancier, eseist, jurnalist) care merită deplinul nostru respect. Editor al săptămânalului de înaltă clasă 55. Ne ocupăm de lucruri perisabile, ne pierdem vremea cu polemici deșarte, dar trecem prea adeseori cu nepăsare pe lângă temele într-adevăr importante. Istoricul Andrei Pippidi a scris cândva un eseu excepțional despre enverism. Similitudinile dintre stalinismul național al lui Ceaușescu și cel al lui Hoxha se cer analizate în detaliu. Cred că merită să reluăm discuția din jurul conceptului lui Ken Jowitt legat de pariah socialism. Minuscule partide comuniste umilite de Comintern, lideri frustrați și ofensați de puterea hegemonică (URSS, Iugoslavia), complexe de inferioritate care aveau să explodeze în narcisista aroganță a național-stalinismului.

Fiul lui Mehmet Shehu, numărul doi al regimului Hoxha, este azi un scriitor cunoscut. Arestat și anchetat, Bashkim Shehu a supraviețuit epurării, a scăpat, a ajuns mai întâi la Budapesta, apoi la Barcelona. În 2001, m-a invitat la o conferință despre globalizare. A venit 11 septembrie, am anulat drumul. Am corespondat despre destinul revoluționarilor de profesie prinși în angrenajul infernal al stalinismului (arhitecți ai sistemului deveniți ei înșiși victime). Mehmet Shehu a luptat în Brigăzile Internaționale. A fost cel mai apropiat colaborator al lui Enver, a stat alături de acesta în conflictele cu Tito, Hrușciov, Mao. A venit apoi ruptura, tot mai paranoici (dar există oare grade de paranoia?), Enver și Nexmije l-au bănuit de conspirație. Rolul de succesor i-a revenit lui Ramiz Alia. Ismail Kadare a scris o carte zguduitoare despre sinuciderea (asasinarea?) lui Mehmet Shehu. E vorba de romanul Succesorul, apărut în românește la Polirom. În anii ’70, cu acordul (ori cu protecția lui Hoxha), Kadare scrisese o carte despre „iarna singurătății noastre” (trad. franceză Le grand hiver), în care era vorba de sfidarea lui Enver din 1960 la adresa lui Hrușciov, de izolarea Albaniei după ruptura cu Moscova, despre faimoasele ședințe când se explica membrilor de partid necesitatea afirmării tradițiilor naționale (ca și în cazul „prelucrărilor” Declarației din ’64). Ceaușismul (născut din dejism) și enverismul au fost ideologii similare, raționalizări ale eforturilor de a conserva stalinismul prin desovietizare. Prima se referea la precursorul Burebista, cealaltă la Skanderbeg.

Încarcă mai mult

XS
SM
MD
LG