Linkuri accesibilitate

Vladimir Tismăneanu

joi 21 septembrie 2017

Dolores Ibárruri a locuit un timp, în anii 1950, la București (în acel castel de pe B-dul Aviatorilor unde avea să fie primul sediu al FSN). Secretara sa și cea mai apropiată colaboratoare era Irene Falcón, văduva comunistului ceh Bedřich Geminder, spânzurat la Praga în urma procesului Slánský (octombrie 1952). Se cunoscuseră la Moscova, în anii războiului. Tot in URSS a murit José Díaz, predecesorul lui Dolores Ibárruri în fruntea PC Spaniol (s-a vorbit de o sinucidere). Plenara CC al PC din Spania la care Dolores Ibárruri a fost practic neutralizată politic prin alegerea lui Carrillo în funcția de secretar general activ a avut loc în 1956 la București. A continuat să vegeteze la vârf, ca președintă a partidului. Ar trebui tradusă cartea lui Jorge Semprún Autobiografia lui Federico Sánchez, o anatomie excepțională a avatarurilor comunismului spaniol în epoca lui Franco. Semprún, al cărui nom de guerre era Federico Sánchez, a fost eliminat din Biroul Politic în 1964, împreună cu Fernando Claudín, sub acuzația de fracționism. În realitate, cei doi puseseră sub semnul întrebării strategia perdantă a grupului condus de Carrillo. Întotdeauna în partidele comuniste lupta dintre diversele aripi rivale se încheie cu declararea facțiunii victorioase drept exponenta „liniei generale de neclintit”, iar a învinșilor drept „oportuniști, lichidatoriști, fracționiști”. Ulterior, Semprún a scris, între altele, scenariul filmului lui Alain Resnais La guerre est finie, cu Yves Montand în rolul principal.

Ștefan Andrei ar fi avut multe de spus pe aceste subiecte cât trăia. A lucrat ani de zile în Secția Internațională împreună cu temuta cadristă Ghizela Vass, a ajuns în anii ’70 secretar al CC al PCR însărcinat cu relațiile din mișcarea comunistă. Ceaușescu a întreținut raporturi speciale de amiciție cu Santiago Carrillo, ceea ce a și provocat o reacție extrem de critică la adresa liderului comunist spaniol din partea dramaturgului Arrabal. Era limpede că una predica S. Carrillo în volumul său El eurocomunismo y el estado și alta practica atunci când îl sprijinea pe tiranul paranoic de la București. Formula mentală a lui Carrillo era una intolerantă, chiar dacă era mult mai cultivat decât Ceaușescu. Amândoi se formaseră în universul asfixiant al sectarismului stalinist. Este interesant că lucrarea lui Carrillo a fost tradusă în românește „pentru uz intern” și a circulat între activiștii de partid. Probabil că, atunci când intervenea direct în conflictele din PC din Grecia (KKE) susținând pe cei ce se pretindeau adversari ai dogmatismului brejnevist (Mitsos Partasalidis, Zisis Zografos, Panayotis Dimitriu, Haralambos Drakopoulos, Leonidas Kyrkos, Antonis Brillakis), Nicolae Ceaușescu se imagina un campion al eurocomunismului balcanic.

Un personaj care a mijlocit relațiile dintre PCR și PC Spaniol a fost Valter Roman, ex-ofițer în Brigăzile Internaționale din timpul Războiului Civil (1936—1939), ex-responsabil al postului de radio „România Liberă” al Cominternului (care emitea de la Moscova), ex. Ministru al Telecomunicațiilor, membru al CC al PCR și director al Editurii Politice. Interesant este că 1969 (ori poate 1970) la funeraliile lui Zisis Zografos (mort înecat în Lacul Snagov... mereu și mereu Snagov!) a participat Gh. Stoica, veteran cominternist, fost comisar politic în Brigăzile Internaționale, membru al Comitetului Executiv al CC al PCR.

Originară din Țara Bascilor, Dolores Ibárruri aparținea primei etape a comunismului spaniol, fusese implicată în marile reglări de conturi din această sectă stalinistă. În timpul Războiului Civil a ținut discursuri fulminante împotriva „fățarnicilor”, „sabotorilor”, „trădătorilor” și „renegaților troțkiști”. Machiavelicul Carrillo, în fond creația ei, a reușit să o marginalizeze după 1956, menținând-o pe legendara La Pasionaria ca președinte onorific al partidului. Cât a fost în viață, Carrillo (1915—2012) și-a apărat cu îndârjire trecutul, a ținut conferințe și a publicat nenumărate articole și cărți. La peste 90 de ani, omul care a organizat represalii sângeroase la Madrid în 1936, rămăsese un dinozaur leninist, un supraviețuitor al catacombelor cominterniste. A mimat o vagă deschidere politică, dar eurocomunismul a fost un mit cu o durată de viață minimă. S-a stins înainte de a genera vreun real entuziasm. Nu există de fapt vreo moștenire durabilă a eurocomunismului.

Ceaușescu a proclamat mereu un internaționalism ostentativ, vociferant și de paradă. S-a pretins un corifeu al „marxismului creator”. În realitate, ceea ce urmărea el era să-și afle sprijinitori în mișcarea comunistă mondială, tot așa cum în Lumea a Treia era gata să se alieze cu oricine îl adula (adeseori pentru sume considerabile oferite prin Secția Internațională a CC al PCR). Considerentele ideologice nu-l împiedicau să devină amic cu un Juan Domingo Perón dacă acest lucru servea imaginii sale. În cartea mea Stalinism pentru eternitate poate fi găsită o fotografie cu Ceaușescu în vizită la Pol Pot. Ar fi interesant de știut care erau contribuțiile financiare ale PCR la bugetul PC din Spania ori PC din Grecia (de fapt două partide, după 1968, cel pro-sovietic condus de Kostas Kolyannis, apoi de Harilaos Florakis, iar până în 2013 de Aleka Papariga, și cel „interior”, condus de Haralambos Drakopoulos, dispărut ulterior prin varii fuziuni). De la București au emis ani de zile posturile de radio ale comuniștilor greci și spanioli („Vocea adevărului” și „Pirenaica”). Sediul se afla într-o clădire controlată de Securitate de pe B-dul 1 Mai, foarte aproape de fostul Muzeu de Istorie al PCR, actualul Muzeu al Țăranului Român. Există un film documentar din 2009 al televiziunii culturale spaniole despre Radio Pirenaica, adică postul de radio España Independiente al PC din Spania (filmul îl are drept consilier pe fostul director, Ramón Mendezona, apar în el Carrillo, Mendezona, Irene Falcón, Dolores Ibárruri, Rafael Alberti, deci personaje cheie ale comunismului spaniol; motto-ul este din Manuel Vázquez Montalbán, autorul unei cărți oneste și demistificatoare despre Ibárruri, Pasionaria y los siete enanitos).

În februarie 1968, a avut loc acolo o confruntare violentă între adepții lui Kolyannis (prosovieticii) și cei ai liniei autonomiste (era imediat după Plenara a XII-a a CC al PC din Grecia care s-a ținut la Budapesta). Ar fi fost extrem de interesante amintirile lui Pavel Câmpeanu despre aceste teme pe care le cunoștea ca nimeni altul (a fost instructor, apoi șef de sector în anii ’50 în cadrul Secției de Relații Externe, responsabil cu chestiunile emigranților greci și iugoslavi, susținători ai Cominformului). Din păcate, nu știu să le fi scris. Chiar și după ieșirea sa din aparatul CC, P. Câmpeanu, devenit sociolog specializat în studiul comunicațiilor de masă, a urmărit atent evoluțiile din aceste partide și își propunea, cum mi-a spus-o într-o discuție purtată la București cu puțin timp înaintea stingerii din viață, să scrie un articol pe care să-l propună revistei East European Politics and Societies (eram pe atunci editorul revistei, publicasem articolul său despre aparatul ideologic al PCR în anii ’50). Alte persoane care se ocupau de acești emigranți erau ilegaliștii Lidia Lăzărescu (adjunctă de șef de secție până la mijlocul anilor 1960) și Zoltan Benedek (instructor la Secția Gospodăriei de Partid). Plenara a VI-a a CC al PC din Grecia la care a fost excomunicat micul Stalin al Eladei, Nikos Zahariadis, a avut loc la Snagov în martie 1956 și a fost condusă, din însărcinarea Moscovei, de Gh. Gheorghiu-Dej personal. Principala interpretă de limbă greacă la întâlnirile conducerilor de partid română și grecească era Amalia Zambeti.

Ar merita publicată cartea lui Dominique Eudes despre destinul tragic al partizanilor greci care nu au acceptat fără murmur dictatul lui Stalin (Les Kapetanios, apărută prin 1970, cu prefața politologului neo-marxist Nikos Poulantzas). De fapt, cartea a circulat în românește, într-o traducere destinată strictissim aparatului de partid. Asemeni filmului L’Aveu care a fost proiectat, în 1970 sau 1971, chiar în sala specială de lângă CC al PCR. La București au fost arestați, la începutul anilor 1950, de către Securitatea română, la cererea lui Zahariadis, figuri importante ale PC din Grecia sub acuzații halucinante, similare celor din procesele-spectacol oficiale. După unele informații, fostul membru al Biroului Politic, Kostas Karagheorghis, a fost ținut ostatic și a murit în subsolul locuinței lui Zahariadis din Cartierul Primăverii din București (din câte am aflat, era pe strada Grădina Bordei, azi Jean Monnet). Locuiau pe acea stradă figuri importante din Securitate, dar și poetul Mihai Beniuc împreună cu soția sa, Ema…

Încarcă mai mult

XS
SM
MD
LG