Linkuri accesibilitate

Vladimir Tismăneanu

luni 26 iunie 2017

Istoria a fost o obsesie pentru comuniști. Mă refer, mai presus de orice, la istoria proprie, văzută ca o materie plastică, aptă să fie scrisă și rescrisă la infinit, în funcție de cotiturile liniei partidului. „Cursul Scurt de Istorie al Partidului Comunist (bolșevic) al Uniunii Sovietice”, redactat și în parte scris de Stalin însuși, codifica perspectiva teleologic-apoteotică în care urmașul lui Lenin era de fapt Lenin-ul contemporan. Toți adversarii săi erau demonizați, prezentați ca renegați, trădători, spioni. În această gramatică a totalitarismului, cum am numit „Cursul Scurt”, se propunea chiar cosmologia politică a stalinismului. Nu degeaba Mao Zedong îi îndemna pe comuniștii chinezi, în 1941, să considere „Cursul Scurt” drept cartea lor de căpătâi în plan ideologic.

Acest text face parte din prefața pe care Felician Velimirovici m-a rugat să o scriu la volumul său, Istorie și istorici în România comunistă. 1948—1989 (Editura Mega, 2016).

Felician a scris o remarcabilă carte, bazată pe teza sa de doctorat, despre dinamica și funcțiile istoriografiei comuniste din România, de la debutul marcat de primitivele dogme ale stalinismului târziu la îmbrățișarea unei perspective populist-etnocentrice în care miturile extremei drepte interbelice se contopeau cu obsesiile unui leninism rezidual.

Am citit manuscrisul cu maxim interes și recomand cartea cu căldură tuturor celor care sunt interesați de motivațiile luptelor intestine din cadrul disciplinei istorice în anii României comunizate. Tezele autorului converg cu acelea ale unor alți istorici din tânăra generație precum Adrian Cioflâncă, Dorin Dobrincu, Bogdan C. Iacob, Andi Mihalache, Virgiliu Țârău (îmi cer scuze dacă am omis vreun nume, lista este strict ilustrativă și nu are pretenții de exhaustivitate).

Cel mai important lucru în abordarea, minuțioasă și captivantă, propusă de Felician Velimirovici, mi se pare respingerea a ceea ce numim vulgata național-stalinistă, construită în perioada de după Declarația PMR din aprilie 1964, și, cu crescândă intensitate, în timpul când în fruntea PCR s-a aflat Nicolae Ceaușescu (1965—1989). Chiar fratele dictatorului, Ilie Ceaușescu, avea veleități de istoric și a susținut direct gruparea cel mai agresiv-patriotardă din ceea ce se numea „frontul istoric”. Autorul respinge ideea că în disciplinele istorice din România comunistă ar fi avut loc o confruntare bazată, să spunem, pe crierii etnice (între o fictivă „partidă națională” și o la fel de fictivă „partidă cominternistă”) și insistă, pe drept cuvânt, că era vorba mai degrabă de tensiunea dintre istoricii marxiști sau convertiți la marxism din țară versus cei cu trecut moscovit. Liniile de forță ale câmpului simbolic discutat aici sunt întodeauna mai puțin precise decât apar la prima vedere. Unul dintre cei care l-au sfidat pe Mihail Roller a fost istoricul Gheorghe Haupt, educat în URSS.

Portretul lui Roller, artizanul bolșevizării istoriei României, este memorabil. Nu l-am cunoscut personal (aveam doar șapte ani când s-a sinucis), dar din ceea ce mi-au povestit oameni care au interacționat cu el, inclusiv tatăl meu, era un impulsiv, un coleric, un exaltat și un posedat ideologic. Dar Roller n-a domnit în istoriografia românească de capul lui. Lucra la CC al PMR ca adjunct de șef de secție, în directa subordine a lui Leonte Răutu. În mod cert, Gheorghiu-Dej și ceilalți potentați erau la curent cu istericalele fanaticului Roller, dar le tolerau și, probabil, chiar le încurajau. Roller a fost câinele de pază al stalinismului ideologic românesc în perioada sa paroxistică. Când maurul a devenit incomod, a fost marginalizat și umilit. A sfârșit punându-și capăt zilelor, în 1958.

Un alt personaj despre care Felician Velimirovici scrie cu pătrunzător simț psihologic a fost Solomon Știrbu, de profesie anticar, propulsat de Roller și Răutu drept șef al catedrei de istorie de la Școala Superioară de Științe Sociale care purta numele lui Andrei Jdanov. Cartea lui Știrbu despre dimensiunile internaționale ale răscoalei lui Tudor Valdimirescu era o fantasmagorie totală, așa cum a demonstrat istoricul Andrei Oțetea în momentul apariției ei. Solomon Știrbu nu era doar un impostor, dar și un zelot, un maniac al „partinității” dusă la ultimele ei consecințe. Este prezentă în carte și Florența Rusu, ani de zile instructor la Secția de Propagandă a CC al PMR, altă exponentă a celui mai deprimant dogmatism, decană la un moment dat, în anii ’50, a Facultății de Istorie a Universității din București. O galerie a stupidității, intoleranței, aroganței și sterilității — așa apare „frontul istoric” al anilor ’50.

Lucrurile s-au schimbat, oarecum, după moartea lui Stalin și mai ales după Congresul al XX-lea al PCUS; s-a mers pe linia a ceea ce discursul oficial numea „valorificarea critică a moștenirii culturale”. Au revenit în prim-plan vechii istorici, inclusiv C. C. Giurescu. După moartea lui Dej, a reapărut ca ideolog Miron Cosntantinescu. Istoria a rămas însă tributară dictatului ideologic al PCR. Cultul lui Ceaușescu trebuia justificat prin romantizarea, adeseori ridicolă, a unor figuri de domnitori din trecut. Unul dintre cei care au demascat mistificările legate de istoria politică a fost Vlad Georgescu. L-am cunoscut relativ bine pe vremea când el era directorul Departamentului Românesc al Europei Libere, iar eu eram colaborator permanent, cu o rubrică săptămânală pe teme istorico-politice. Era lucid, calm, ponderat, un om al echilibrului și al bunului-simț intelectual.

În fine, un cuvânt depre un alt personaj discutat în carte: Pavel Țugui. Analiza lui Felician Velimirovici a memoriilor acestui fost șef de secție în anii ’50, exclus din partid în 1960, revenit în învățământul superior, la Craiova, în anii lui Ceaușescu, se întâlnește cu aceea a istoricului Cristian Vasile pe linia demistificatoare. Altfel spus, Țugui nu a fost the closet patriot cum îi place să se autodescrie, ci un instrument docil și chiar un arhitect al liniei ideologice a PMR.

Informată, documentată și solidă teoretic, cartea lui Felician Velimirovici explorează cu obiectivitate manipulările și intrumentalizările disciplinelor istorice în numele principiului niciodată abandonat al partinității, al dreptului „forței politice conducătoare” de a trasa obiectivele „frontului istoric” în funcție de propriile sale obiective.

Spre deosebire de alți conducători comuniști și de atâția revoluționari de salon, Guevara și-a luat în serios convingerile, plătind în final cu prețul vieții pentru ele. Din acest punct de vedere, există o similitudine între destinul său și cel al Rosei Luxemburg. I-a detestat pe comuniștii pro-sovietici, care la rândul lor, nu au mișcat un deget să-l susțină în suicidara expediție boliviană. A fost în final trădat de țăranii din munții unde își făcuse baza, deci tocmai de cei pe care își propunea să-i elibereze, fără să-i pese dacă aceștia doreau acest gen de „dezrobire”. A fost pseudo-izbăvitorul abandonat și trădat de cei pe care credea că venise să-i mântuiască.

Tezele guevariste despre revoluția mondială erau impregnate de un voluntarism extrem și de romantism politic iresponsabil. În scrisoarea trimisă reuniunii Organizației Tricontinentale, Guevara proclama necesitatea de „a crea două, trei, multe Vietnamuri”. Întâlnirile din 1964 cu Tito și cu Mao l-au dezamăgit, ambii lideri părându-i insuficient de pasionați de pregătirea marelui incendiu revoluționar planetar. „Nu-l uitați pe acest mic condottiere al veacului al XX-lea”, le scria Guevara părinților săi în martie 1965, în momentul când pornea ultima și marea sa aventură în căutarea Fetei Morgana a unei revoluții imposibile.

A fost un mare inadaptat, unul dintre acei misfits pe care, dacă am fi hegelieni, am spune că Istoria Universală îi folosește atunci când își urmează secreta serpentină teleologică. Unul dintre poemele sale favorite era „Către Hristos” de León Felipe. Dar în faimosul „Mesaj către Organizația Tricontinentală” (în 1967, deci în anul morții sale, acum cinci decenii), Che nu exalta iubirea, ci ura „ca factor al luptei, care îl împinge pe om dincolo de limitele naturale ale condiției umane și îl convertește într-o mașină de ucis eficientă, selectivă și rece”. Acesta era drumul către Omul Nou: extazul crimei glaciale, al cruzimii de clasă, justificată ideologic. Scria cândva Aragon: „Ochii albaștri ai Revoluției strălucesc cu o cruzime necesară”.

Moartea lui Guevara în octombrie 1967 a marcat înfrângerea unei întregi paradigme revoluționare bazată pe focarul insurecțional drept imaginar catalizator al unei revoluții izbăvitoare. Pentru Che, trei erau condițiile succesului unui asemenea foco: mobilitatea constantă, vigilența constantă, neîncrederea constantă. Idealizarea țărănimii sărace drept subiect al unei revolte cataclismice, suspiciunea în raport cu ceea ce, pe urmele lui Lenin, Guevara disprețuia drept „cretinism parlamentar”, oroarea în raport cu „filistinismul burghez”, internaționalismul mistic, plăsmuirea unui umanism apocrif în care scopul final, presupus imaculat, justifica utilizarea celor mai crude mijloace (care puteau să-i displacă personal, dar pe care nu le-a reprobat niciodată, spre deosebire de Rosa Luxemburg), fetișizarea violenței ca instrument al unei purificări universale, iată care sunt liniile esențiale ale marxismului lui Guevara.

A fost cruciatul a ceea ce Octavio Paz a definit drept ateologia totalitaria. De ani de zile, fiica sa, Aleida, cutreiera lumea ținând prelegeri despre Che. La o asemenea manifestație în Italia, după ce a semnat tricouri cu poza lui Guevara, a aflat că tinerii participanți erau de fapt fasciști. „Ei nu știu nimic despre el”, a spus fiica lui Che. Ori poate că știu…

Încarcă mai mult

XS
SM
MD
LG