Linkuri accesibilitate

Vladimir Tismăneanu

sâmbătă 21 aprilie 2018

Calendar
2018 2017 2016 2015
ianuarie februarie martie aprilie mai iunie iulie august septembrie octombrie noiembrie decembrie

Cine sunt dușmanii? De unde vin? Care sunt scopurile lor? Funcția Marii Terori, a proceselor spectacol, a fost exact aceea de a furniza răspunsuri la asemenea întrebări. Sarcinile trasate de către Stalin subordonaților săi în perioada valurilor de epurări au fost, în principal, acelea de menținere a vigilenței revoluționare și de întreținere a psihozei generalizate. Nu se acceptă nicio fisură în scutul bolșevic; nu sunt tolerate îndoieli sau remușcări, ele putând ascunde posibile planuri menite să submineze sistemul.

Blog Vladimir Timăneanu
Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:05:18 0:00
Link direct

Motivul fortăreței asediate era proferat obsesiv: „fiind înconjurați de dușmani, supraviețuirea noastră depinde de menținerea unității”. Disidența era percepută ca un atac împotriva avangardei revoluționare. Astfel, opoziția devenea păcat mortal, suspiciunea căpătând valoare de virtute absolută. Asumarea diferenței echivalează cu oprobriul ostracizării. Ea reprezintă însă și primul pas înspre emancipare, ceea ce Soljenițîn a numit „autonomia spiritului”. În consecință, sârma ghimpată a gulagului sovietic este simbolul noii frontiere dintre victimele absolute și complicii relativi ai răului în istorie.

Întreaga tragedie a comunismului este simbolizată de halucinanta pretenție a unei minorități de a întruchipa o elită a cărei scopuri utopice canonizează și cele mai barbare metode ale sale. Acesta este fundamentul pentru negarea dreptului la viață al celor definiți drept „paraziți”, „microbi” sau „pegra societății”. Concepția, inițial propusă de filosofii francezi, asupra omului ca mecanism și-a găsit un sinistru ecou în tehnologia ubicuă a crimei împotriva tuturor categoriilor sociale. Marea Teroare a reprezentat apogeul utopismului radical, momentul în care nimic nu a mai putut opri sau rezista în fața propagării perpetue a ticăloșiei. Igal Halfin descrie pertinent procesul prin care, odată cu ciclicele epurări din Uniunea Sovietică (care embrionar și programatic au început încă din 1920), escatologia marxistă s-a transpus într-o demonologie care și-a atins maturitatea discursiv-transformist-criminală odată cu ofensiva pentru realizarea socialismului într-o singură țară, sub Stalin.

În acești ani, discursul public a fost saturat cu teribile spectre precum cele ale fracționistului, oportunistului, spionului, sabotorului, agentului imperialismului și alte ipostaze discursiv-simbolice ale „mârșăviei” anti-bolșevice. Fondator al celebrei reviste „Partisan Review”, Philip Rahv oferă, intr-un eseu din anii '40 o utilă interpretare a resorturilor care au avut ca finalitate Marea Teroare: „acestea sunt procese asupra minții și spiritului uman... În Uniunea Sovietică, pentru prima oară în istorie, individul a fost privat de orice mijloc de rezistență. Autoritatea este monolitică: atribuțiile și politica sunt nediferențiate (property and politics are one). În aceste condiții, devine imposibilă sfidarea partidului. Nu poate fi eludat. Nu numai întreaga viață este absorbită de acesta, el caută să șabloneze chipurile morții.” O adevărată fenomenologie a trădării ia naștere în procesul de justificare a masacrului societății, fiind, din păcate, generos reprodusă nu de puțini intelectuali care au acceptat acest morbid scenariu. Nostalgia sau speranța pentru amăgitoare firimituri de moralitate în utopia comunistă, combinată cu exploatarea machiavelică a antifascismului au dus la constantul eșec al multor intelectuali în a accepta sau recunoaște caracterul criminal al experimentului sovietic.

Problema fundamentală a leninismului a fost (așa cum au semnalat încă din 1918 Karl Kautsky și Rosa Luxemburg) divinizarea de tip iacobin a scopului final, ceea ce a avut drept consecință apariția unui univers amoral în care cele mai abjecte crime au fost justificate prin prisma unui asimptotic viitor luminos. Iar în practică, punctul terminus a apărut drept eliminarea totală a politicii prin intermediul unui Partid care devenea „întruparea” unei exterministe voințe generale. Profitând de medierea mitului Partidului ca recipient al rațiunii în Istorie, leninismul a reușit mai bine decât orice altă ideologie modernă să transforme un cult de factură gnostică într-un extraordinar instrument de auto-hipnoză politică. Militanții leniniști din întreaga lume au crezut în mitul „partidului de tip nou” cu o ardoare comparabilă doar cu cea a fanaticilor religiilor milenariste. Cheia atracției leninismului se află în complexul ideo-politic al partidului ca locus al rațiunii și cunoașterii istorice.

Întreaga moștenire a scepticismului raționalist vestic a fost respinsă de leninism în favoarea luminii ideologice emanate de la Kremlin. Epoca rațiunii avea să culmineze astfel cu înghețatul univers al terorii raționalizate. Ființa umană - total ignorată la nivelul discursului filosofic - a fost într-un final anihilată ca entitate în vortexul marilor epurări. Istoricul Jochen Hellbeck, în analizele sale asupra jurnalelor din perioada stalinistă, observa corect faptul că „ar fi fost de neconceput pentru individul care trăia în sistemul bolșevic să formuleze o noțiune de sine independent de programul promulgat de către statul bolșevic. Individul și sistemul politic în care trăia nu pot fi văzute drept entități separate”.

Blog Vladimir Tismăneanu
Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:04:43 0:00
Link direct

Aceste imagini sunt mai mult decât simple metafore, deoarece metaforele însele exprimă latura inefabilă a realității, iar ceea ce s-a întâmplat sub Stalin (și în perioada de emulație a acestuia din Europa de Est) a avut un caracter dureros de vizibil și imediat. Puțini pot nega astăzi faptul că stalinismul este antiteza moștenirii umaniste occidentale.

În același timp, François Furet și Pierre Hassner sunt perfect îndreptățiți să accentueze natura leninismului ca patologie a universalismului - o eșuată sau deraiată (devoyé) progenitură a Iluminismului. Însă în mod evident, ar fi greșit să ne limităm doar la o condamnare etică. Dar ar fi cel puțin la fel de condamnabil să ignorăm implicațiile morale ale stalinismului, ceea ce tânărul Lukács a numit „problema morală a bolșevismului”. Pentru înțelegerea marxismului în secolul XX este esențial să percepem ambivalența personalităților, înfruntarea dintre idealuri înalte și practicile palpabile, metodele pedagogiei diabolice a stalinismului. Evoluția intelectuală a marxismului este povestea răzbunării Istoriei împotriva propriilor habotnici.

Pedagogia diabolică și ilogica stalinismului își au originea în ceea ce sociologul Alvin Gouldner considera actul de „redefinire a compasiunii”, care a fost cauzat de „respingerea condiției umane în favoarea condiției istorice.” Astfel, individul este proclamat drept omnipotent, dar identificarea abstractă a omului cu ideea de putere se realizează prin intermediul ideologiei. Gândirea critică devine potențial subversivă (atât obiectiv, cât și subiectiv) deoarece se contrapune prin natura ei mitului omogenității atât de drag ortodoxismului stalinist clasic. Acest tip de șamanism politic, practicat de așa-ziși adversari ai oricărei forme de misticism, anihilează orice încercare de a rezista permanentului asalt al dogmei asupra minții. Marxism-leninismul, numele de cod, de fapt, pentru ideologia nomenclaturii, a urmărit să domine atât sfera publică, cât și pe cea privată. Omul, ca individ, dar și ca citoyen, trebuia masificat. Cultul violenței și sacralizarea infailibilei linii a partidului au produs supușii absoluți, cei pentru care nicio crimă ordonată de la nivel înalt nu era nejustificabilă în perspectiva „luminoaselor zile de mâine”. „Torționarii voluntari” ai lui Stalin, la fel ca și în cazul motivațiilor ideologice ale unui Eichmann, de exemplu, au acționat pe „fără judecată” (thoughtlessness).

Un climat de frică endemică este necesar pentru menținerea acestei „specii” de monolitism. Gândirea stalinistă conspiraționistă produce imaginea diabolică a trădătorului cu scopul de a cimenta o asemenea coeziune docilă. În cel mai propriu sens girardian, mecanismul țapului ispășitor hrănește utopia societății eliberate de exploatare, antagonism și de imperativul necesității. Punctul de plecare al acestei violențe colective, etatist încadrată, este maniheismul lui Lenin, voluntarist, sectar, combatant și intransigent, esențializat în hipnotica formulare Kto kogo (Care pe care).

Încarcă mai mult

XS
SM
MD
LG