Cea mai rece iarnă a ultimilor cîteva zeci de ani a înlocuit „iarna neobişnuit de călduroasă” prezisă de meteorologii britanici sau mai bine zis de lobby-ul ecologist care a ajuns să decidă orientarea prognozele meteorologilor bitanici. Campania pro-ecologică a buletinelor meteo a fost deja sesizată şi ridiculizată de presă (în special de cotidianul Daily Telegraph). Asta după ce astă vară, temperaturile au refuzat să se conformeze dar mediile de informare au făcut eforturi disperate pentru a convinge publicul că trăieşte la marginea apocalipsului caloric.
Situaţia a devenit ridicolă. În timp ce literatura şi asaltul mediatic pe tema ”planeta în pericol” cresc, vremea are alte opinii. Nu e în nici un caz mai cald iar dacă s-a schimbat ceva, atunci e vorba de reapariţia iernilor clasice. Reportajele care anunţau acum doi-trei ani, viitoarea realitate agroclimatică a Angliei au dispărut fără urmă. Nimeni nu vrea să-şi mai aducă aminte că adepţii schimbării cliamtice anunţau în acele reportaje, viitoarele culturi de viţă şi citrice pe loturile agricole din sudul Angliei.
Interesant, după o „încălzire” propagandistică atroce care a obligat fiecare cetăţean occidental să înghită tone de emisie mediatică pe tema „la Copenhaga se joacă soarta umanităţii”, tema s-a topit. Complet. De la îndoctrinarea în masă, la nimic. În mai puţin de 2 luni. Prima explicaţie e, în acelaşi timp, evidentă şi prozaică. Super summit-ul climatic de la Copenhaga s-a soldat cu un super eşec. Un fiasco fără cusur care i-a surprins, însă, numai pe naivi şi pe convertiţi. Copenhaga a fost de la început, un exerciţiu conformist, fără cea mai mică şansă de concretizare. Întrunirea a avut loc pentru a bifa o agendă aberantă dar profund implantată în etosul occidental: tema naturii atacată de omul industrial.
Tema e veche şi n-a piedut nimic din forţa de seducţie pe care o exercită, periodic, milenarismele, romantismul naturist sau doctrinele religioase regresive. Nu era nimic de cîștigat la Copnehaga, pentru că fantasma de pe agendă presupunea o revoluţie anti-industrială şi anti-tehnologică. Odată încheiată poza de grup şi odată semnat acordul care stabilea că nu se poate face nimic dar se poate vorbi la infinit despre vina omului occidental, toată lumea s-a întors acasă şi s-a pus pe tăcut. Eroismul şi disperarea ultimativă care înconjurau tema au dispărut cu temă cu tot. O iarna europeană severă a făcut restul.
Desigur tema va fi scoasă la vedere şi va fi, din nou, purtată prin procesiuni media imediat ce se termină iarna. Însă decredibilizarea acestei farse e aproape încheiată. Ce se vede destul de bine, chiar şi pentru cei ce s-au înrolat cu bună credinţă, e iraţionalul promovat sistematic şi insistent, cu toată puterea camerelor de ecou media şi cu toată susţinerea oportunistă a guverneleor în căutare de voturi. Va mai trece timp pînă cînd această modă maniacală se va stinge dar un lucru e cert: poziţia celor ce au îndrăznit să facă deosebirea între respect faţă de natură şi asalt împotriva civlizaţiei e, acum, confirmată. Iar efortul remarcabil al celor ce s-au opus curentului şi au denunţat valul de fanatism drapat în utopie ecologică e, în sfîrşit scutit de acuzaţia de erezie.
Discuţia e mult mai lungă şi mai complicată. Febra ecologistă n-a apărut din senin. Aplecarea în masă spre o nouă doctrină a salvaţionismului naturist e rezultatul unui enorm gol spiritual. Această observaţie simplă ascunde eşecul unei aventuri teologice şi istorice de cel puţin 200 de ani: de la desacralizarea „iluministă” a lumii, la dispariţia sistemelor ideoloigice fixe ale secolului XX. E complicat dar, în acest moment, contează cu adevărat revenirea la condiţiile mimine ale dezbaterii: argumentele pro şi contra trebuie să aibă drept egal la cuvînt.
Situaţia a devenit ridicolă. În timp ce literatura şi asaltul mediatic pe tema ”planeta în pericol” cresc, vremea are alte opinii. Nu e în nici un caz mai cald iar dacă s-a schimbat ceva, atunci e vorba de reapariţia iernilor clasice. Reportajele care anunţau acum doi-trei ani, viitoarea realitate agroclimatică a Angliei au dispărut fără urmă. Nimeni nu vrea să-şi mai aducă aminte că adepţii schimbării cliamtice anunţau în acele reportaje, viitoarele culturi de viţă şi citrice pe loturile agricole din sudul Angliei.
Interesant, după o „încălzire” propagandistică atroce care a obligat fiecare cetăţean occidental să înghită tone de emisie mediatică pe tema „la Copenhaga se joacă soarta umanităţii”, tema s-a topit. Complet. De la îndoctrinarea în masă, la nimic. În mai puţin de 2 luni. Prima explicaţie e, în acelaşi timp, evidentă şi prozaică. Super summit-ul climatic de la Copenhaga s-a soldat cu un super eşec. Un fiasco fără cusur care i-a surprins, însă, numai pe naivi şi pe convertiţi. Copenhaga a fost de la început, un exerciţiu conformist, fără cea mai mică şansă de concretizare. Întrunirea a avut loc pentru a bifa o agendă aberantă dar profund implantată în etosul occidental: tema naturii atacată de omul industrial.
Tema e veche şi n-a piedut nimic din forţa de seducţie pe care o exercită, periodic, milenarismele, romantismul naturist sau doctrinele religioase regresive. Nu era nimic de cîștigat la Copnehaga, pentru că fantasma de pe agendă presupunea o revoluţie anti-industrială şi anti-tehnologică. Odată încheiată poza de grup şi odată semnat acordul care stabilea că nu se poate face nimic dar se poate vorbi la infinit despre vina omului occidental, toată lumea s-a întors acasă şi s-a pus pe tăcut. Eroismul şi disperarea ultimativă care înconjurau tema au dispărut cu temă cu tot. O iarna europeană severă a făcut restul.
Desigur tema va fi scoasă la vedere şi va fi, din nou, purtată prin procesiuni media imediat ce se termină iarna. Însă decredibilizarea acestei farse e aproape încheiată. Ce se vede destul de bine, chiar şi pentru cei ce s-au înrolat cu bună credinţă, e iraţionalul promovat sistematic şi insistent, cu toată puterea camerelor de ecou media şi cu toată susţinerea oportunistă a guverneleor în căutare de voturi. Va mai trece timp pînă cînd această modă maniacală se va stinge dar un lucru e cert: poziţia celor ce au îndrăznit să facă deosebirea între respect faţă de natură şi asalt împotriva civlizaţiei e, acum, confirmată. Iar efortul remarcabil al celor ce s-au opus curentului şi au denunţat valul de fanatism drapat în utopie ecologică e, în sfîrşit scutit de acuzaţia de erezie.
Discuţia e mult mai lungă şi mai complicată. Febra ecologistă n-a apărut din senin. Aplecarea în masă spre o nouă doctrină a salvaţionismului naturist e rezultatul unui enorm gol spiritual. Această observaţie simplă ascunde eşecul unei aventuri teologice şi istorice de cel puţin 200 de ani: de la desacralizarea „iluministă” a lumii, la dispariţia sistemelor ideoloigice fixe ale secolului XX. E complicat dar, în acest moment, contează cu adevărat revenirea la condiţiile mimine ale dezbaterii: argumentele pro şi contra trebuie să aibă drept egal la cuvînt.