Era in primavara anului 1943.
Dupa ce am trecut cu destula emotie prin padurea care lega oraselul Vitebsk de cantonamentul regimentului de tancuri - partizanii! -, camaradul meu Haidamac si cu mine, in cadrul programului de trimitere de elevi de scoala militara romani la scoli militare din Germania pentru perfectionare in tehnici militare, am ajuns cu bine la cantonament si urma sa ramanem acolo pe o perioada de 3 luni – prezenta pe front – ca si elevii din scolile militare din tara.
Ne-am prezentat comandantului companiei, dupa care care ne-am luat locul repartizat in compania respectiva. A doua zi, pe 20 aprilie, coincidenta a vrut ca in 1943, exact in acea zi sa cada Sfintele Paste… cat si ziua de nastere a lui Hitler! In toata Germania era sarbatoare, pe front era liber – desigur acolo unde unitatile nu erau angajate in lupta. Tot atunci erau scutiti si rusii de munca. La pranz am luat masa cu Haidamac si cu comandantul companiei, dupa care am trecut pe la subofiterul cu aprovizionarea care ne-a dat fiecaruia in gamela, portia care ni se cuvenea de coniac frantuzesc – dar de Paste al unei divizii germane de ocupatie in Franta!
Apoi ne-am dus cu camaradul meu la „dacha” noastra (casuta din lemn traditionala de pe vremea lui Petru cel Mare daruita reprezentantilor burgheziei ruse, apoi confiscate si transformate de sovietici in 1917) unde eram incartiruiti. Cand am intrat, ne-a izbit o lumina puternica, un miros de curatenie, ceva cu totul deosebit fata de impresia pe care o traisem dimineata cand ne-am cazat. Gazda noastra impreuna cu cei 2 copii (o fetita de 13 ani si un baietel de vreo 8 ani) ne-au primit cu „Cristos a inviat!” in limba rusa. Noi am raspuns bineinteles in limba romana si apoi Haidamac in limba rusa. Gospodina gazda, folosind cuvinte rusesti si cateva germane, ne-a spus ca, fiind Pastele lor si al nostru, a vrut ca locuinta sa fie curata.
Cu ajutorul lui Haidamac, care era originar din Bucovina de Nord si stia putin ruseste, am putut sa intelegem povestea icoanei Sfantului Gheorghe, asezata cu evlavie pe un stergar de pe peretele din camera. Gazda a povestit cum au ingropat-o, ea si sotul ei, in pamant sub casa, pentru ca le-a fost frica sa nu-i prinda comunistii cu icoana in casa. Sotul ei a fost luat de armata sovietica la inceputul celui de-al Doilea Razboi Mondial si nu mai stia nimic de el de atunci. ,,Icoana a ramas sub pamant pana la venirea voastra, am dezgropat-o acum inainte de sarbatori. Si voi sunteti pravoslavnici ca si noi”, a spus gazda.
Dupa ce ne-a povestit toate acestea, s-a dus in bucatarie, a adus in camera noastra doua oua si a spus cu tristete ca nu a avut cu ce sa le inroseasca. Le-am luat, i-am dat unul lui Haidamac si unul gazdei. Ei au ciocnit spunand pe ruseste si pe romaneste: „Cristos a inviat!” si „Adevarat a inviat!”, dupa care am dat ouale celor doi copii care nu mai mancasera probabil de multa vreme oua proaspete. Dupa aceea, gazda, impreuna cu copiii ei, ne-a parasit, insa a adaugat, si unii, si altii - suntem „pravoslavnici”.
Haidamac si cu mine am ramas singuri, el asezandu-se pe marginea patului, iar eu pe scaun, amandoi cu ochii la icoana de pe perete, singura pe care o puteam avea in acea zi de Paste. Ne-am spus si noi „Cristos a inviat!” si „Adevarat a inviat!”, iar bucovineanul meu a adaugat: „vezi, mana lui Dumnezeu!”. Apoi gandurile noastre s-au dus la mii de kilometri departare de tara, de ai nostri, fara sa stim daca si cand ne vom mai revedea cu ei. Am fi vrut sa fi fost acasa langa ei macar pentru cateva clipe, sa simtim miros de cozonac proaspat si de pasca sfintita de sarbatorile Pastilor, dar „vremurile nu sunt sub om, ci bietul om sub vrerea vremurilor”, cum spune cronicarul nostru moldovean. Trebuia sa ramanem acolo, unde ne cerea datoria si unde ne era locul in acele momente.
Mai mult ca oricand amandoi aveam in minte „Cristos a inviat din morti / Cu moartea prin moarte calcand…” Da, moartea era prin apropiere…
Maine-pomaine, i-am spus lui Haidamac, rupand tacerea, vor fi zile grele pentru noi aici. Unitatea va pleca din nou la lupta! „Dar, vom avea mana lui Dumnezeu deasupra capului nostru”, a adaugat camaradul meu cu piosenie. „Sunt convins ca Dumnezeu este cu noi oriunde vom fi si ne va ajuta mereu”, a continuat Haidamac.
Si chiar asa a fost! Am asteptat cu rabdare si credinta, si asa cum ne cerea datoria de militar, pana cand ne-am intors acasa vii si nevatamati dupa multi ani, atunci cand acest lucru a fost posibil, ca sa fim alaturi de cei dragi care ne asteptau.
Aceasta zi de Paste din 1943, gazda cu copiii ei, „dacha” mica si curata, departe la mii de kilometri de tara, o icoana si credinta, doua oua albe, speranta, datoria, dorul de cei dragi, un camarad - sunt amintiri pe care le revad cu emotie in fiecare an de sfinta sarbatoare a Invierii Domnului si mi le voi aminti pana la… urma: asa a fost de Paste pentru mine in 1943.
Mircea Carp
Aprilie 2020
