Supranumit şi „maestru al conciziei” (Der Spiegel), japonezul Yasushi Inoue (1907 – 1991) semnează prima sa capodoperă, Puşca de vânătoare, Humanitas, 2013, la 42 de ani, şi tot atunci (în 1949) primeşte Premiul Akutagawa, pentru Lupta de tauri. Punct ochit, punct lovit!
La solicitarea buletinului Prietenul vânătorului, naratorul publică un scurt poem în proză, Puşca de vânătoare, iar reacţia vine din cu totul altă parte decât s-ar fi aşteptat – chiar din partea vânătorului, pe nume Josuke Misugi, care se recunoaşte în „bărbatul înalt şi slab (…) zărit întâmplător, din spate, în satul de la poalele Muntelui Amagi” ce pare „năpădit de însingurare”. Plus que ça, acesta-i trimite şi trei scrisori, nu înainte de a-l ruga: „Nu-mi doresc decât să le citiţi ca să vedeţi cum arată aşa-zisa «albie pustie, albă-albă» în care a privit cândva un bărbat ca mine”. Acestea sunt de la Midori (soţia sa), Saiko (amanta sa, ce-şi pune capăt zilelor) şi Shoko (fiica de 20 de ani a acesteia din urmă), iar odată cu lectura acestora „proza delicată ca o petală de cireş” devine „o operă fantomatică ce alunecă deasupra aparenţelor lucrurilor spre a pătrunde mai bine misterul” (Lire). Nu voi spulbera vraja, încercând să redau aici complicatele raporturi ale triunghiului amoros; suficient să citez câte-o frază din fiecare epistolă, în ordinea intrării:
Shoko (fiica ce descoperă, citind jurnalul mamei, legătura acesteia cu „unchiul Josuke”): „Nu plângeam pentru că a murit mama, cu toată îndurerarea ce mă copleşea. (…) Aşadar, a trebuit (…) să vă tăinuiţi iubirea până-n ultima clipă. (…) Mi se părea imposibil să compar tristeţea adâncă a iubirii înălţându-se către cer cu mâhnirea provocată de moartea mamei – un pământean de rând.”
Midori: „Fiecare şi-a păstrat, neclintit, liniştea propriei fortăreţe (…) Dacă tot doborai fazani şi porumbei sălbatici, de ce nu ai ţintit puşca şi asupra mea, sfârtecându-mi inima? Dacă tot m-ai înşelat, de ce n-ai făcut-o mai temeinic şi mai brutal? Minciunile unui bărbat pot preface o femeie în zeiţă!”
În fine, cuvântul din urmă al bietei Saiko: „Căror femei le vor acorda oare zeii odihnă veşnică atunci când se vor întoarce, fără simţire, cu faţa spre zidul morţii: celor care au gustat fericirea de a fi iubite, sau celor care n-au cunoscut fericirea, dar pot afirma cu mâna pe inimă că au iubit?”
Acestea fiind spuse, cum să nu-ţi aminteşti de I. Negoiţescu, cel care afirma, în Straja dragonilor, că „…cineva îşi poate rata personalitatea, fiindcă nu a ştiut răspunde unei iubiri în adevăr mari”?!
13 august ’18
