Linkuri accesibilitate

Un punct de vedere săptămânal la Europa Liberă.


Sfârșitul lunii august în Republica Moldova e supraîncărcat de simbolism și monumentalitate (și asta într-o țară părăsită în fiecare zi de 106 de persoane, conform statisticilor oficiale), doar că fiecare segment al populației se gândește la altceva.

Stataliștii concentrați în jurul majorității parlamentare și cei angrenați în administrația centrală și locală, ineficientă și inflaționară, consideră Ziua Independenței o achiziție exclusivă. Refrenul lor obsesiv este: „să ne mobilizăm”, „să demonstrăm”, „să creștem Moldova”, mai ales că avem un coordonator și un partid care și-au asumat curajos (sacrificial chiar!) actul de guvernare.

Inițiativa de combatere a propagandei rusești, replicile neobișnuit de acide date Moscovei, declararea unui înalt demnitar rus persona non grata, încercarea liderilor PD de a obține mai multă îngăduință din partea Occidentului prin evocarea și agitarea pericolului rusesc se înscriu, toate, pe linia de cimentare a independenței, așa cum o înțelege actuala putere. „Suntem o țară mică, dar avem demnitatea noastră!”, spunea spicherul Parlamentului moldovean în siajul scandalului produs de afirmațiile injurioase ale lui Rogozin la adresa Republicii Moldova. Și parcă vedeai vibrând la spatele lui Andrian Candu marile noastre Adunări Naționale de la începutul anilor ’90, cu pădurea lor de steaguri tricolore, și parcă auzeai poeziile lui Grigore Vieru cântate de Doina și Ion Aldea Teodorovici. Vom revedea în curând aceste imagini-simbol ale independenței la televiziunea publică, secvențe pe care le-au preluat, ritualic, toate guvernare de după 1991, dornice de o legitimare imagologică.

Numai că „demnitatea” se regăsește doar în declarații, nu și în fapte. Propaganda rusă continuă să fie retransmisă masiv în Moldova, la câteva luni după ce „greii” politicii de pe Bâc, tot ei și profitorii financiari ai propagandei moscovite, anunțau intenția de combatere a posturilor TV rusești. Unele emisiuni de la Moscova, cine știe?, ar putea fi suspendate mai aproape de viitoarele alegeri parlamentare, pentru a trezi indignarea privitorilor de „Pole ciudes” (faimosul program distractiv rusesc) și, respectiv, pentru a spori șansele electorale ale PSRM, întrucât azi PD-ul a devenit principalul sponsor politic al socialiștilor.

Poate că membrii de rând ai Partidului Democrat și cei din administrația locală ar trebui să-și pună mai multe întrebări legate de concubinajul politic al șefilor lor cu Dodon. Bun, ți-ai abandonat formațiunea pe listele căreia ai fost ales, te-ai încolonat în rândurile PD, că, vorba ceea, care moldovean nu vrea să-și schimbe vechiul Opel Astra c-un Lexus de ultimă generație, ori să-și mai adauge un etaj cu turnuleț la vilă, dar chiar să pui umărul la instaurarea unui regim pro-rusesc în Moldova? N-ar fi prea mult, nu ți s-ar răsuci în mormânt părinții deportați în Siberia?...

Dodon este și el un fel de statalist și-un aprig luptător pentru independența Republicii Moldova… până la dispariția ei completă în beneficiul Federației Ruse. Postura sa nu e deloc paradoxală, capitularea în fața Moscovei a avut mereu o măsură de extensie nelimitată pentru clasa noastră politică, avidă de voturi, averi și privilegii; Dodon reprezintă doar încununarea, „expresia sublimată” a acestei cohorte de specimene politice. Moldova are trupe de ocupație rusești pe teritoriul său, în Transnistria, însă Dodon luptă vehement cu invazia NATO, pe care o visează în toate nopțile nenumăratelor sale vacanțe și pelerinaje spășite.

Să observăm că acesta apare ca un personaj unic în peisajul politic european, întrucât n-am auzit să mai existe un demnitar care să lupte cu atâta consecvență, devotament și c-un entuziasm mereu reînnoit pentru dezmembrarea statului în fruntea căruia a ajuns

Dodon face clipuri triumfaliste despre independența și „geneza” Moldovei, care în viziunea sa începe și se termină cu Sfântul Ștefan cel Mare, și tot el, fără a sesiza vreo contradicție, felicită Comratul cu proclamarea „Republicii Găgăuze” separatiste de la 1990, asigurându-i pe găgăuzi că va lupta, împreună cu ei, împotriva unionismului și a „subordonării” Republicii Moldova față de americani și europeni. „Cei mai apropiați prieteni ai Găgăuziei și ai Republicii Moldova sunt Rusia și Turcia!” – acest panseu, rostit de Dodon la festivitățile din 19 august curent de la Comrat, va intra cu siguranță în cartea de înțelepciune a poporului moldovenesc. Nu ne-a recomandat și Ștefan cel Mare, cu limbă de moarte, să închinăm țara turcilor, că Rusia, mă rog, era pe atunci încă prea departe… Acum îi văd pe cei doi aliați, Igor Dodon și bașcanul Irina Vlah, săpând de zor câte un tunel pe sub Marea Neagră, către neo-sultanatul lui Erdogan, și pe sub Ucraina, spre neo-gulagul lui Putin, pentru a-i ferici pe găgăuzi și pe moldoveni deopotrivă.

Tot Dodon are grijă să-l flateze cu orice prilej pe liderul separatist Krasnoselski, asigurându-l de sprijin în eforturile sale de sfidare a legislației Republicii Moldova. Să așteptăm următoarea descindere a lui Dodon pe 2 septembrie la Tiraspol, unde regimul separatist își va sărbători la rândul său independența față de Republica Moldova? Ar fi un gest perfect compatibil cu logica de conduită de până acum a socialistului.

Rezumând tema independenței în interpretarea lui Dodon, să observăm că acesta apare ca un personaj unic în peisajul politic european, întrucât n-am auzit să mai existe un demnitar care să lupte cu atâta consecvență, devotament și c-un entuziasm mereu reînnoit pentru dezmembrarea statului în fruntea căruia a ajuns. După cum la fel de originală este și lipsa de dorință a instituțiilor moldovene de a-l trage la răspundere pe socialist pentru activitate anticonstituțională. În cazul guvernării de la Chișinău e și greu să ia o asemenea decizie, după ce l-a ajutat să ajungă la președinție. Azi, interesul politic al garniturii Plahotniuc spune că Dodon nu trebuie deranjat, ci doar mobilizat poporul împotriva prestației scandaloase a președintelui ales cu cântec, prestație care ar putea atinge paroxismul în preajma alegerilor din 2018.

„Pericolul Dodon” ne oferă, nu-i așa?, o arzătoare temă de discuție, ajutându-ne să uităm de subiecte atât de neplăcute, precum miliardul furat, exodul populației, sărăcia, medicamentele scumpe, mortalitatea crescută… Nobila cauză a contracarării lui Dodon este servită de o armată de analiști și bloggeri de pe ambele maluri ale Prutului care din miopie, inerție sau cu bună știință preferă să împartă combatanții din Republica Moldova în „pro-ruși” și „pro-români”, fără să observe imensa zonă gri-murdar, transpartinică și trans-identitară, a politicii basarabene.

Mai e posibilă o altă versiune a independenței?... Mă gândesc la cei care mai cred că lucrurile pot fi schimbate în Republica Moldova, că merită să rămâi aici, pentru că dacă pleci, dacă emigrezi, acoperit cu oricâte justificări de ordin personal – se vede limpede acum! –, nu contezi din punct de vedere politic și electoral. Mă gândesc la cei care sunt convinși că merită să spui adevărul în orice împrejurare, la cei care cred că e timpul ca Declarația de independență, adoptată la 27 august 1991, să fie luată în serios, că legile inspirate de Europa civilizată trebuie puse în practică, nu doar bifate mecanic în Parlament, că un DNA ce luptă cu balaurii corupției de la vârful puterii ar putea funcționa și la Chișinău nu doar la București, că avem și noi tineri procurori competenți și curajoși, cărora superiorii lor le dau peste mâini și le spun să nu se bage.

Independența este o efigie sau un blazon căruia minciuna, manipularea, antiromânismul și antiumanismul i-au denaturat înțelesul, l-au făcut de nerecunoscut. Mai sunt dispuși moldovenii să înlăture aceste straturi groase de cocleală? Câți dintre ei și cu ce energii?

Opinia dvs.

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG