Linkuri accesibilitate

Vendete politice si suplicii psihologice: Cazul Mirel Costea (I)


Istoricul Robert Levy ne-a dăruit o frântură de portret al lui Mirel Costea - fost șef al Sectorului de verificări din cadrul Secției de Cadre a CC al PMR, fost apropiat al lui Emil Bodnăraș în cadrul formațiunilor paramilitare de după 23 august, căsătorit cu sora inginerului Calmanovici:

„Un idealist excepțional de amiabil și una din figurile mai populare din ierarhia partidului, Mirel Costea și-a câștigat simpatia multor activiști comuniști prin maniera afectuoasă în care, în calitate de membru de frunte al Comisiei de Cadre a Partidului, i-a ajutat pe cei care se întorceau din străinătate după război. După cum au relatat mai mulți colegi ai săi, era «extraordinar de uman». Adjunctul său, Jean Coler, a remarcat remușcările profunde ale lui Costea cu privire la modul în care erau tratați necomuniștii în timpul arestărilor arbitrare care au început în 1947 și în special mâhnirea lui profundă și persistentă față de modul în care membrii Partidului Național Țărănesc au fost păcăliți, cu false promisiuni de indulgență, să-și mărturisească vinovăția. Costea îi mărturisea mereu lui Coler, cu tristețe, că el nu se va putea debarasa niciodată de «tendințele mic burgheze» (adică de scrupulele lui) și că acestea îl vor bântui/ obseda pentru totdeauna” (Anuarul Institutului Român de Istorie Recentă, Vol. 1, 2002, pp. 274–275).

Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:08:38 0:00
Link direct


Din relatarea lui Coler, precum și din alte amintiri, Mirel Costea apare ca un fel de „copil favorit” al militanților din clandestinitate. Evident idealizantă, relatarea lui Jean Coler (fost interbrigadist, fost exilat politic în URSS, parașutat în 1944 în România, fost activist la Secția Cadre) nu spune nimic despre „scrupulele” lui Mirel Costea în martie 1945, când a fost impus guvernul-marionetă Petru Groza, ori în noiembrie 1946, când comuniștii au falsificat cu nerușinare alegerile. În 1949, în timpul teribilelor verificări ale membrilor PMR, Costea a colaborat cu Iosif Rangheț și echipa acestuia de inchizitori (în care se „evidenția” Ghizela Vass). Faptul că în momentul sinuciderii sale, în iunie 1951, el era șeful celui mai sensibil resort din cadrul Secției de Cadre spune mult despre influența sa extraordinară în aparat.

Și totuși, oricât de influent ar fi fost, Costea era cumnatul unui militant considerat „dușman al poporului” (inginerul Emil Calmanovici). În sinea sa, Mirel știa că era imposibil ca Emil Calmanovici să fi fost spion, trădător, agent al Siguranței. Se ciocneau în el logica „mic burgheză” (adică aceea normală, neviciată de patosul ideologic) cu aceea a Partidului, fidelitatea față de familie cu aceea față de comunitatea trans-individuală numită Partid. Era așadar o coliziune între „adevărul subiectiv” (ce știa el despre Calmanovici) și „adevărul obiectiv” (ce susținea Partidul). Pentru Mirel Costea, nu exista salvare în afara Partidului. Dar nici în afara adevărului despre un om pe care îl iubea și îl admira, de a cărui cinste nu se putea îndoi. Aceasta a fost tragedia sa și a altor militanți fanatizați. Intraseră într-un joc din care nu se putea ieși decât prin moarte politică ori chiar fizică.

Într-o lungă discuție din 1996 cu mama mea pe acest subiect (am păstrat unele note), ea mi-a spus că din câte se vorbea în epocă, ultimul om care a intrat în biroul lui Mirel la Comitetul Central (clădirea din Aleea Alexandru, actualul Minister de Externe) a fost adjunctul său, temutul, întunecatul Alexandru Rogojinschi. Cu greu puteau fi închipuiți doi oameni mai diferiți. Acest Rogojinschi era un militant basarabean de origine rusă, un stalinist din categoria cea mai dură, arestat în anii ’30 ca spion sovietic, membru al grupului cultivat de Gheorghiu-Dej în închisoare (ca și Pintilie Bodnarenko, zis Pantiușa, Vania Didenko, zis Vidrașcu, Semion Postanski, zis Posteucă, etc). Am scris despre acești agenți din anturajul lui Dej în volumul meu Arheologia terorii (ediția a III-a a apărut la Curtea Veche în 2008 cu o prefață de Cristian Vasile). După 1960, Rogojinschi a fost transferat de la CC la Consiliul de Miniștri, de unde s-a și pensionat prin anii ’70, având rangul de consilier de stat. Mirel Costea a fost incinerat pe data de 9 iunie 1951 la Crematoriul Cenușa. S-au depus coroane de flori din partea colegilor de la CC și a ilegaliștilor.

Securitatea a urmărit atent cine a mers la Crematoriu să-i aducă un ultim omagiu, s-au notat numele, ora sosirii și a plecării. Între cei prezenți, în acel iunie 1951, Nicolae Goldberger (în acel moment, adjunct al lui Răutu la Secția de Propagandă) și soția sa Fani (pe atunci, șefa Cancelariei CC al PMR), Ida Felix (șefa cadrelor în Ministerul de Externe), Petre Lupu și soția sa, Nesia, Gheorghe Gaston Marin și soția sa, Mihail Florescu, Tina Chivu (soția lui Chivu Stoica, pe atunci membru al Biroului Politic), Gheorghe Filip, alt cunoscut luptător din maquis, politrucul Gh. Gonda, Charlotta (Sari) Gruia, una din anchetatoarele de la Comisia Controlului de Partid, Leon Nas (Nas Littman, așa apare el în acel document), adjunct pe atunci la Gospodăria de Partid, Simion Zeiger (Țaigăr), extrem de apropiat de Dej, fost coleg de celulă cu acesta la Doftana, i se și spunea Zeiger-Dej, Lenuța Păsculescu (sora lui Teohari Georgescu, șefa de cabinet a Anei Pauker), colonelul Andrei (Bandi) Roman, cumnatul lui Petre Borilă.

Lista este lungă, merită analizată cu atenție. S-a notat prezența tatălui meu, Leonte Tismăneanu (pe atunci redactor șef al Editurii PMR), și a sorei mamei mele, Cristina Luca (directoare a Direcției Cultură din Ministerul de Externe). Observăm așadar prezența unui grup semnificativ de foști voluntari din Spania și din Rezistența franceză (Florescu, Gaston Marin, Cristina Luca, tatăl meu, Jean Coler, Gheorghe-Georges Filip, Sari Gruia, Andrei Roman). Încerc să-mi imaginez ce va fi fost în sufletele lor, la ce se gândeau. Era cu câteva săptămâni înainte să vin pe lume. Și ce lume… Probabil că absența mamei mele se explică prin faptul că era însărcinată în ultima lună.

După ani de zile, mătușa mea, Cristina Luca-Boico, mi-a spus că unul dintre colaboratorii lui Mirel Costea, Eugen Szabo, i-a povestit că a fost chemat de Gheorghiu-Dej, care l-a însărcinat să pregătească dosarele pentru un proces al celor care luptaseră în maquis, inclusiv al ei. El spunea că nu a dat curs acestei cereri. Se poate. Ulterior, a lucrat în conducerea Ministerului de Interne (membru în Colegiul ministerului), în DIE, apoi a fost și el debarcat, a fost transferat la Ministerul Agriculturii. A murit în 2009, în Israel. Georges Filip a deținut înalte funcții în ministerele economice, a fost printre primii care a plecat din România imediat după moartea lui Dej, cred că în 1967, împreună cu soția sa, franțuzoaică, Annie, și fiica lor Jacqueline (Jackie). Participase, ca și Gaston Marin și Florescu, la rezistența din zona Sud. Este stranie absența lui Gheorghe Vasilichi, fost lider FTP-MOI, membru al CC al PMR, precum și a soției sale originare din Franța, Betka.

Poate că Mirel Costea chiar îi apărase pe acești militanți în condițiile intensificării represiunilor împotriva „internaționaliștilor” în celelalte „democrații populare”, ba chiar și în PC Francez (cazul André Marty). Pe de alta parte, exact în acea perioadă, fostul voluntar din Brigăzile Internaționale și maquisard, Mihai Patriciu, era șeful Regiunii de Securitate Cluj (post deținut la un moment dat și de un alt interbrigadist, Wilhelm Einhorn, devenit ulterior unul din stâlpii DIE). Tot în MAI/Securitate lucrau foștii voluntari din Spania, generalul Grigore Naum, colonelul Gheorghe Adorian (ginerele fostului lider regional comunist din Ardealul de Nord, Hillel Kohn, supraviețuitor al lagărelor naziste ale morții) și colonelul Coloman Ambrus. Un timp a fost ministru adjunct generalul Aurel Stancu, fost interbrigadist. Nu mai vorbesc de rolul lui Petre Borilă, fost activist cominternist în Spania, în conducerea supremă, ca membru al Biroului Politic al CC al PMR.

XS
SM
MD
LG