Linkuri accesibilitate

UE în 2018: Brexit, refugiați și proiectul unei armate europene


Drapele UE în fața Comisiei Europene de la Bruxelles.

În primul rând, 2018 este anul în care Uniunea Europeană va trebui să ajungă aproape de finalul negocierilor Brexit, care trebuie încheiate în martie 2019, în timpul președinției române a UE.

În acest an, președinția UE este deținută succesiv, vreme de șase luni, de Bulgaria și Austria, țări cu regimuri autoritare, de dreapta, care nu au o politică favorabilă imigrației, dar care vor avea de mediat în negocierile în vederea găsirii unei politici comune a azilului.

La fel, vor fi discutate planurile creării unei armate europene. Proiectul unei armate europene este foarte vechi, el urcă până la relația strânsă dintre François Mitterrand și Helmut Kohl și a început printr-o brigadă comună franco-germană.

Proiectul a fost blocat politic, de-a lungul anilor, mai ales în urma opoziției NATO, mai precis a Washingtonului și Londrei care se temeau că o structură militară a Uniunii Europene ar duce la slăbirea Alianței Nord Atlantice - NATO.

Acum, însă, după Brexit și victoria lui Donald Trump în SUA, situația s-a modificat cu totul. Reticențele Angliei, care va ieși din UE, nu mai contează, iar Donald Trump însuși le-a cerut europenilor să facă mai mult pentru propria lor apărare.

În decembrie, miniștrii de externe ai 25 de țări din cele 28 ale UE au semnat un protocol prin care se angajează să pună pe picioare o Cooperare Structurată Permanentă (PESCO), un instrument menţionat în Tratatul Uniunii Europene. În afară de Marea Britanie, doar Danemarca și Malta nu participă la asta.

21 de țări din cele 25 fac parte și din NATO, cu excepția Austriei, Ciprului, Finlandei și Suediei.

Migrația rămâne apoi o temă centrală, iar în 2018 UE va căuta să se doteze cu o politică reformată a azilului pe care liderii ar trebui s-o adopte prin consens în primăvară.

Negocierile nu se arată ușoare și e posibil ca acest consens să nu fie găsit la timp și să se ajungă la un vot în luna iunie.

Apoi rămâne chestiunea Poloniei: în 20 decembrie, Comisia Europeană a activat articolul 7 împotriva Varșoviei, un gest fără precedent în cei 60 de ani de construcție comunitară.

Polonia va fi probabil convocată în 2018 de miniștrii europeni pentru a se explica si a-și pleda cauza privind distrugerea statului de drept și încălcarea gravă si persistentă a valorilor UE.

Un vot prin unanimitate a șefilor de stat si de guverne, probabil în noiembrie 2018, ar putea duce la suspendarea unor fonduri europene și chiar a dreptului de vot al Poloniei. Există însă posibilitatea ca Ungaria sa blocheze procedurile, dar se prea poate să fie scoasa din joc între timp dacă Articolul 7 este activat și în privința sa.

Cazul Poloniei, ca și cel al României din 2012, în momentul puciului parlamentar eșuat de atunci, arată această falie importantă în funcționarea instituțiilor europene: nu există mecanisme de excludere a unei țări din UE, ba chiar e greu să ieși din UE și atunci când vrei, după cum se vede în cazul Marii Britanii, care are ani grei de negocieri înainte.

În entuziasmul lor naiv de după al Doilea Război Mondial, părinții fondatori ai Europei nu se gândiseră că pe viitor o țară membră a Uniunii ar putea intra într-o derivă atât de antidemocratică încât cetățenii ei să trebuiască să fie protejați de propriul lor guvern sau că o țară o să trebuiască să fie dată afară din clubul european.

Rezultatele alegerilor locale și naționale din Belgia, Republica Cehă, Olanda, Finlanda, Ungaria, Irlanda, Italia și Suedia vor fi așa dar urmărite îndeaproape în 2018, pentru a vedea dacă populiștii și extremiștii vor continua să câștige teren.

XS
SM
MD
LG