Scris după ce luase în 1993 Premiul Nobel pentru Literatură, romanul americancei Toni Morrison, Iubire, Art, 2015, confirmă, dacă mai era nevoie, forma excepţională a primei autoare de culoare distinsă cu râvnitul trofeu: „Morrison atinge aici culmea măiestriei. (…) Pur şi simplu îţi taie respiraţia” (The Daily Mail).
Rareori un incipit mai direct de roman: „Picioarele femeilor sunt desfăcute (…) Bărbaţii sunt din ce în ce mai nervoşi, dar ştiu că pentru ei se-ntâmplă”. Ceea ce urmează nu face decât să aprofundeze o temă eternă – Iubirea, „cel mai frecvent clişeu, [dar şi] cea mai puternică emoţie umană” – „pentru a-i reda întreaga complexitate”, întorcând-o pe toate feţele. Sau… fetele: May, Christine, Heed, Juniora, Vida şi I. (de la Iubire!), tot atâtea prezenţe feminine – prin ricoşeu, unele! – în viaţa lui Bill Cosey, bărbatul de culoare milionar ajuns patron de hotel. „Pe urmă, Bill Cosey a murit, iar aşa-numitele femei Cosey au început să se lupte lângă coşciugul lui.” Nu atât moştenirea lui imobiliară & pecuniară este aprig disputată de Christine, nepoata lui, şi Heed, cea de-a doua lui soţie, şi totodată cea mai bună prietenă a lui Christine, cât… locul fiecăreia dintre ele alături de cealaltă: „Puteam să ne trăim viaţa mână-n mână şi să nu-l mai tot căutăm peste tot pe Papà”. (Şi dacă tot n-au făcut-o, cel puţin moartea o găseşte pe Heed în braţele Christinei!...) Un magistral roman al dezlocuirii – „fiecare dintre ele îi luase locul celeilalte; fiecare dintre ele avea un drept unic asupra afecţiunii lui Cosey; fiecare dintre ele ori îl salvase pe Cosey din cine-ştie-ce nenorocire, ori îl scutise de una iminentă” –, de unde tocmai pentru a nu fi despărţite în veci fiecare dintre fete (de-o seamă, Heed măritându-se la doar 11 ani cu un bărbat de 52 de ani, bunicul Christinei) procedaseră aşa şi nu altfel. „Păcat. Erau nişte fetiţe şi-atât. (…) N-aveau ce căuta în toată povestea”, spune I.
Închei cu o frază ce m-a vrăjit, nu înainte de a spune că întreg romanul e un caleidoscop de imagini care mai de care mai vii: „Creioanele, pe care le ţinea strâns la piept, îi colorau visele. Atât de pestriţ îi era somnul…” Într-un cuvânt, citeşti şi visezi cu ochii deschişi!
9 iulie ’18