Linkuri accesibilitate

Toni MORRISON. Iubire


Întreg romanul e un caleidoscop de imagini care mai de care mai vii...

Scris după ce luase în 1993 Premiul Nobel pentru Literatură, romanul americancei Toni Morrison, Iubire, Art, 2015, confirmă, dacă mai era nevoie, forma excepţională a primei autoare de culoare distinsă cu râvnitul trofeu: „Morrison atinge aici culmea măiestriei. (…) Pur şi simplu îţi taie respiraţia” (The Daily Mail).

Rareori un incipit mai direct de roman: „Picioarele femeilor sunt desfăcute (…) Bărbaţii sunt din ce în ce mai nervoşi, dar ştiu că pentru ei se-ntâmplă”. Ceea ce urmează nu face decât să aprofundeze o temă eternă – Iubirea, „cel mai frecvent clişeu, [dar şi] cea mai puternică emoţie umană” – „pentru a-i reda întreaga complexitate”, întorcând-o pe toate feţele. Sau… fetele: May, Christine, Heed, Juniora, Vida şi I. (de la Iubire!), tot atâtea prezenţe feminine – prin ricoşeu, unele! – în viaţa lui Bill Cosey, bărbatul de culoare milionar ajuns patron de hotel. „Pe urmă, Bill Cosey a murit, iar aşa-numitele femei Cosey au început să se lupte lângă coşciugul lui.” Nu atât moştenirea lui imobiliară & pecuniară este aprig disputată de Christine, nepoata lui, şi Heed, cea de-a doua lui soţie, şi totodată cea mai bună prietenă a lui Christine, cât… locul fiecăreia dintre ele alături de cealaltă: „Puteam să ne trăim viaţa mână-n mână şi să nu-l mai tot căutăm peste tot pe Papà”. (Şi dacă tot n-au făcut-o, cel puţin moartea o găseşte pe Heed în braţele Christinei!...) Un magistral roman al dezlocuirii – „fiecare dintre ele îi luase locul celeilalte; fiecare dintre ele avea un drept unic asupra afecţiunii lui Cosey; fiecare dintre ele ori îl salvase pe Cosey din cine-ştie-ce nenorocire, ori îl scutise de una iminentă” –, de unde tocmai pentru a nu fi despărţite în veci fiecare dintre fete (de-o seamă, Heed măritându-se la doar 11 ani cu un bărbat de 52 de ani, bunicul Christinei) procedaseră aşa şi nu altfel. „Păcat. Erau nişte fetiţe şi-atât. (…) N-aveau ce căuta în toată povestea”, spune I.

Închei cu o frază ce m-a vrăjit, nu înainte de a spune că întreg romanul e un caleidoscop de imagini care mai de care mai vii: „Creioanele, pe care le ţinea strâns la piept, îi colorau visele. Atât de pestriţ îi era somnul…” Într-un cuvânt, citeşti şi visezi cu ochii deschişi!

9 iulie ’18

XS
SM
MD
LG