Linkuri accesibilitate

Toboșarul neobosit al Epocii de Aur


După 1989, puținii care au îndrăznit să reamintească cine a fost Adrian Păunescu (1943–2010) au fost taxați drept „străini de neam” și chiar „lipsiți de respect pentru morți”. Dar cam la fel s-a vorbit și când s-au dus pe cealaltă lume un Mihai Ungheanu ori un Paul Niculescu-Mizil. Cu discrete excepții, și din rațiuni care se cer examinate atent, a părut să domnească un doliu universal care interzice echilibrul evaluativ și abolește referințele la rolul său politic. Contribuția lui Păunescu la reproducerea regimului comunist în România nu a fost câtuși de puțin neglijabilă, așa cum foarte clar a demonstrat Raportul Final al Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România. Ceea ce se întâmpla în urmă cu opt ani cu idolatrizarea lui Păunescu a fost un nou exemplu din seria acelora care l-au făcut cândva pe Paul Goma să scrie, cu obidă și disperare, cartea Amnezia la români.

Despre Adrian Păunescu sunt multe de spus. A intrat triumfal în literatură, a beneficiat de laude din partea unor critici redutabili. Ani de zile însă, Păunescu a acompaniat și a justificat prin versurile sale ideologia oficială a regimului comunist. A fost un sacerdot entuziast al religiei politice a ceaușismului (spre a relua formularea profesorului Eugen Negrici). A exprimat nu doar paseismul tribalist al regimului, pretențiile neo-feudale, dar a contribuit cu sârg la plăsmuirea vulgatei sale xenofobe.

A părut așadar cât se poate de normal să-l regrete toți foștii politruci și securiști, membrii profitocrației regimului totalitar și urmașii lor, toți cei care s-au obstinat (unii încă o fac) să creadă că Nicolae Ceaușescu, omul care a înfometat și a ofensat un popor întreg, a fost un veritabil patriot. Lui Păunescu nu i-a fost suficient cât l-a cântat pe Ceaușescu, cât a venerat-o rimat-o pe Elena. La moartea lui Nicu Ceaușescu a produs un poem interminabil menit să-l imortalizeze pe „prințișor”. Sfânta Treime a comunismului dinastic și-a aflat în Adrian Păunescu trâmbițașul privilegiat. În 1978, după ce generalul Ion Mihai Pacepa a rămas în Occident, Păunescu a publicat în Flacăra (feuda sa culturală) un poem de o rară vehemență intitulat Blestem trădătorului de țară.

Adrian Păunescu a fost toboșarul neobosit al „Epocii de Aur”. Un talent real s-a înecat în abisul servituții voluntare. Iată un fragment din Raportul Final direct legat de rolul lui Adrian Păunescu în anii dezonoarei, spaimei și infamiei:

„Cenaclul Flacăra a început în curând să semene, prin rânduială și gestică, cu săvârșirea unui ritual: modelul religios pare a fi indispensabil propagandei totalitare când vrea să aibă succes. Poetul nu uita, însă, niciodată să amintească tuturor celor încântați de ce văd și de ce simt că datorează Conducătorului suprem—care vorbește prin gura lui—supunere și iubire, căci numai El le poate asigura, în vremurile acelea tulburi și în colțul acesta de lume, liniștea și stabilitatea. Nimeni nu a făcut un mai mare serviciu propagandei și regimului lui Ceaușescu. Nu putem uita că a atras într-o cursă propagandistică sufletele candide ale adolescenților, izbutind să deverseze energiile lor explozive în numele supraviețuirii unui regim odios”.

Adrian Păunescu s-a cățărat febril și entuziast pe scara puterii, a obținut un statut unic în România mizeră a acelor ani. El a învăluit o realitate sordidă și umilitoare în veșmintele imaginilor inițial seducătoare, ulterior gongorice și pompierești. Talentul i s-a stins pentru că și l-a abandonat. În locul disidenței, a ales să-l slăvească pe Nicolae Ceaușescu în metafore pe cât de grandilocvente, pe atât de buimăcitoare. Păunescu nu a avut limite în dorința de a fi trubadurul „Epocii de Aur”. Arhitect impenitent al utopiei ceaușiste, a fost el însuși o instituție a acestei dictaturi.

Opinia dvs.

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG