Linkuri accesibilitate

„Timpul e cel mai prețios lucru pe care i-l putem oferi unei persoane”


Ioana Vatamanu-Mărgineanu

Jurnalul săptămânal cu Ioana Vatamanu-Mărgineanu.

Jurnalul săptămânal cu Ioana Vatamanu-Mărgineanu
Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:11:15 0:00
Link direct

S-a născut în 24 iunie 2000 la Chișinău, într-o familie de intelectuali, și a făcut studiile gimnaziale la Liceul Teoretic Mircea Eliade. Acum studiază în clasa a XI-a la Liceul Teoretic Republican Aristotel (fostul LAȘM), unde este Președintele Senatului. Pasionată de film, literatură, muzică, limbi moderne, Câștigătoare a olimpiadei republicane de limbă germană. Este lider de echipă și de trei ani participă la concursurile „Ce? Unde? Când?” organizate de CMJI. Are la activ mai multe premii obținute cu filmele realizate de ea. Visează să zboare în cosmos.

Luni

M-am sculat la 12:00 după spusele lui tata, care nu mai știa cum să-și trezească fetele. Era, de fapt, ora 8:50. Toți așteptau să ne trezim ca să mâncăm împreună. Ca în fiecare an, Paștele ne-a adunat în jurul mesei mamei Mărioara, în satul Costiceni. Străbunica mea de 98 de ani, care de un an este și răstrăbunică, s-a născut în România Mare, a trăit toată viața la sovietici și de mai bine de douazeci de ani, e în Ucraina.... ducându-și viața în aceeași casă, în același sat.

Pe noi ne aștepta cuminte, cu ouăle roșii vopsite de ea și cu scuzele că nu a reușit să coacă și pasca.

Pneumonia pe care a suportat-o acum 2 săptămâni a stors-o de vlagă. Dar mama Mărioara are o inimă atât de puternică, încât i-a pompat rugăciunile până la cer. Pe ecoul clopotelor bisericii din apropiere, ne-a spus că asta-i tot ce și-a dorit: să ajungă ziua de Paște alături de nepoții și strănepoții ei.

Mama Mărioara spune rugăciunea și ne așezăm la masă. Nu știu care-i secretul Lenuței, dar și azi a câștigat la campionatul de ciocnit ouă. De la o parte, privit de vreun extraterestru, obiceiul ăsta ar părea tare amuzant. La masă ni se alătură pe rând și două prietene de-ale mamei Mărioara, care vin mereu pe la ea. Ele sunt puntea de legătură cu lumea de dincolo de ograda ei, din care n-a mai ieșit demult. Mama Mărioara este cel mai vârstnic om din sat și cel mai lucid povățuitor.

După masă părinții au plecat la cimitir. Sâmbătă seara am fost și eu pe acolo și am văzut că numele străbunilor noștri de pe cruci s-a șters de la atâta ploaie și dor. Dacă e adevărat că pe mormintele oamenilor buni crește iarbă și flori, atunci am avut strămoși cu inimă mare.

Eu și Lenuța am rămas pe prag cu mama Mărioara și atunci s-a deschis fereastra către secolul trecut. Mama Mărioara a început să ne povestească - cum le zice ea: „pătărănii”. Pe unele le știm pe de rost, dar nu-i spunem că le-am mai auzit. De fiecare dată apar noi detalii. Ne-a zis că pe când avea 8 ani, niște moși i-au spus că peste un timp, în fiecare casă va răsuna muzica și ea nu credea. Acum putem purta muzica cu noi în buzunar. Mi-a povestit de șezători, de joc, de covorul pe care l-a țesut trei săptămâni ca să stea acum în cufărul meu de zestre. Chiar am de gând, în casa viitoarei mele familii, indiferent de țara în care voi trăi, să agăț pe perete covorul de la scumpa mea străbunică, așa, ca să-mi știe toți rădăcinile.

Ora 19 e ora la care află ce se întâmplă dincolo de vamă, tot în țara ei. Trebuie să „tăcem molcom” pe durata știrilor de la televizor, care e mai mult un radio, la cât de rău prinde antena undele televiziunii Moldovei aici. Și când te gândești că e abia al treilea sat de la graniță.

Eu m-am retras să termin „Memoriile a două tinere căsătorite”. Balzac e o altă fereastră, spre un alt secol. Pe timpul lui Balzac fetele răspundeau cu un buchet de camelii la o declarație de amor, pe vremea mamei Mărioara băieții purtau floare la pălărie, azi... Mă culc pe un ghem de gânduri... a fost o zi de luni ori o concentrație puternică a trei secole?

Marți

Dragă 10 aprilie, mai ai o ora de viață. Nu știu de ce-ți scriu o scrisoare, pentru că oricum nu îți știu adresa. Sper măcar că o să mă auzi la radio.

Puteai să mă lași să dorm un pic mai mult, căci e vacanță, dar da, la ora 10 trebuia să fim la Școala Generală Ion Vatamanu din satul Costiceni. În Ucraina nu-i vacanță. De când îmi doresc să merg la școala care-i poartă numele lui bunelu într-o zi obișnuită, când e plină de elevi, ca să-i simt pulsul! Azi avem o misiune onorifică. Mama a decis să doneze muzeului școlii o monedă comemorativă emisă recent de Banca Națională a Moldovei în memoria lui Ion Vatamanu. In curte niște copii o fac pe soldații „raz, dva, tri...”, iar pereții școlii sunt împânziți de albastru și galben. Ah, dacă ar vărsa cineva, din greșeală, și puțin roșu pe pereți... Observ că limba română e, practic, o umbră aici. Se simte un proces intens de ucrainizare a școlii, a satului. În câțiva ani vor trece la predarea tuturor materiilor în ucraineană. Am ajuns și la Muzeul Școlii. E bogat în exponate și e considerat cel mai frumos muzeu școlar din Ucraina. Există și un spațiu dedicat lui Ion Vatamanu. De azi, aici o să se regăsească și moneda cu chipul bunelului meu.

Ne-am întors la mama Mărioara ca să ne facem în grabă bagajele. Tata trebuia să ajungă până seara la Chișinău și cine știe ce coadă e la vamă? Totuși încercam cu toții să prelungim momentele despărțirii. Suntem conștienți că mama Mărioara o sa ne ducă dorul și o să plângă în singurătate. Dar degeaba am încercat de mai multe ori s-o convingem să vină cu noi la Chișinău. „ Cum să-mi las eu casa?”. Facem poze și ne îmbrățișăm. O asigurăm că ne revedem în vacanța mare. De fapt, noi vrem să auzim asta cu voce tare. Și mi s-a întipărit pe retina ochiului imaginea cu străbunica mea de 98 de ani, care a făcut pentru noi efortul să meargă până la poartă și care ne-a urmărit cu privirea până ne-am îndepărtat. Mama Mărioara ne vedem la vară! Iar lacrimile au încetat să curgă abia aproape de hotar.

Moldova ne întâmpină cu un mare banner pe care scrie „Tot mai bine e acasă”, iar la vamă, coada a părut mai scurtă datorită wifi-ului care ne-a lipsit câteva zile. Un vameș simpatic ne-a dat niște felicitări de Paște și ne-a urat drum bun. Vroiam și eu niște drum bun ca să citesc ceva, dar nu am prea avut.

Mergem la celălalt bunel, la Fundurii Vechi. Ajungem aici pe la 14, iar bunelul ne așteaptă cu o zeamă făcută de el și cu tare multă bucurie. Acum începe Paștele pentru el. Iar pentru noi continuă... vacanțele de vară, pe când trăia bunica și rămâneam aici cu săptămânile.

Cât de plăcut e să fii atât de aproape de pământ! Am stat restul zilei cu bunelul în grădina din spatele casei, strângând crenguțe în mână și strigând cuvinte în germană, (ca să fiu sigură că mă aude), depănând amintiri langă fântâna a cărei apă a scăzut și admirându-mi bunelul cu pălărie, pe care-l știu de-o viață și care mai are atâtea să-mi spună. De-ar exista un stick de memorie ori o modalitate de a salva informația dobândită de o persoană pe parcursul vieții...

Iată așa, dragă 10 aprilie 2018, ți-ai petrecut tu viața pe pământ, prin ochii mei. Acum trebuie să aștepti câteva milioane de ani, până la o reîncepere a vieții omenești, apoi înca 2018 ani după o reîncepere a numărătorii anilor, ca să fii iarași tu. Eu nu știu dacă voi mai fi atunci, dar știu că vei rămâne pe veci în filele acestui jurnal.

Miercuri

Gânduri de dimineață. Dac-ar fi posibil să primim hotspot din partea altei perechi de ochi și să vedem lumea din alt unghi? De ce niciun matematician nu a demonstrat teorema ce zice că zilele de vacanță trec mai repede ca cele de școală? Dar nu-i timp de zăbovit. Avem multă treabă azi. La bucătărie se ia deja micul-dejun. Dau drumul cu speranță la robinet...Apă tot nu este. Ah, și azi e rândul meu să spăl vasele...După masă, mama, Lenuța și bunelu pleacă în deal, la pus în pământ zarzavaturi. Eu, după ce termin cu vesela, mă conectez puțin cu lumea. Imediat după vacanță, noi, Senatul Liceului Academiei de Științe, de curând devenit Aristotel, organizăm un concert de talente și avem fel de fel de problemuțe de rezolvat.

Atât cu contactul cu societatea pe azi. Revenim la sfeclă, cartofi și morcovi. Bunelu’ face cuiburi, Lenuța pune semința, eu le astup cu pământ, iar mama aleargă încolo-n coace, că trebuie să aibă grijă și de zeamă. Ce zi simplă, dar deosebită! După ce m-am săturat de germană și ca să mai fac rost de o pauză, îl rog pe bunelu să mă învețe o poezie. Avem același poet preferat, George Coșbuc, ale cărui versuri se potrivesc atât de bine cu scenografia acestei zile. Bunelu începe să fredoneze și melodia poeziei „Pe lângă boi”, pe care bunica mi-o cânta adesea. Vara asta, iau caietul de romanțe și le învăț. Tata îmi poate arăta și câteva acorduri la pian. Sunt prea frumoase ca să fie uitate. Și-o să-i învăț și pe copii mei.. până devine o tradiție de zeci de generații și ajunge în patrimoniul UNESCO.

Mă descalț și simt energia solului. Un negru atât de adânc, care apoi se preshimbă într-un verde izbitor! Aș putea cita aici fragmente întregi din romanul „Ion” de Rebreanu, când e descris glasul pământului. În genere, satul îmi insuflă încredere. Garduri mici, trecere liberă de la un vecin la altul, porți larg deschise... Bunelu-mi zice să privesc zarzărul care a înflorit nestingherit de ceilalți pomi, încă amorțiți de frig. „Ioana, să fii și tu așa. Indiferent de ce fac alții, înflorește când vrei tu!”. Ce bunel scump și ce noroc că mai poate fi odată părinte prin nepoatele lui.

Seara putea fi una obișnuită, dacă nu vedeam deodată o cârtiță care-și făcea mușuroiul într-o parte a grădinii. A încercat bunelu s-o prindă cu niște capcane foarte avansate, dar instinctele ei sunt mult mai dezvoltate. Ce strategie și ce tuneluri își face cârtița în pământ, fără ca noi să știm. Iar noi pășim deaspura, crezând că pământul e numai al nostru.

Trebuie să pun punctul aici. Bunelu mă așteaptă nerabdător să-i explic cum funcționează telefonul touchscreen dăruit de noi. „ Fetelor, câte știți voi!”. Huh, am compensat faptul că nu știam cum se pune sfecla în pământ.

Joi

Mă mai aflu încă sub influența filmului privit azi „Istoria lui Benjamin Button”. Cum ar fi dacă ne-am naște bătrâni și am îmbătrâni devenind copii? Dacă clepsidra vieții s-ar scurge invers? Încerc să întorc și eu direcția timpului cum pot, măcar pe această pagină de jurnal.

E ora 21. În toată casa (probabil și mai departe) răsună știrile de la televizorul nostru. Bunelu le privește, iar asta înseamna că volumul e la maxim. Suntem toți frânți de oboseală și ne mirăm că vrem să ne culcăm la ora la care ar trebui să ne culcăm mereu, conform medicilor.

Am admirat apusul soarelui, într-o mână cu peria de var și în alta cu telefonul, ca să avem suficiente dovezi a hărniciei noastre. O fi adevărat că varul chiar ucide microorganismele din scoarță, cum mi-a explicat bunelu, sau nu, cert e că pomii arată mai bine în fustițele astea albe. Mai rău o duc fustițele noastre, care vor rămâne mereu cu pete albe. Pe la 17 a plecat domnul care a stat toată ziua singur în vie, ca s-o curețe. Să stai o zi întreagă în soare, fără să vorbești cu nimeni, lucrând și, la sfârșit, să mai ai puterea să răspunzi la un simplu „La revedere!” din partea noastră cu „O seară frumoasă. Să fiți sănănoase, fetelor!”, mi se pare un act de blândețe. La ora 14, în grabă, ca să nu se răcească zeama, am terminat de văruit copacii. Bunelu vine și ne pupă, cu o căldare plină de var în mână. „Să nu uitați și de copacii de după vie! Credeți că degeaba v-am pupat?”. Bunelu are 77 de ani, dar nu stă o clipă pe loc. Adică, atunci când vrea să ia o pauză, zice că se duce să pândească cârtița, pe care încă nu am prins-o. La ora 13 mi-a arătat cum se altoiesc copacii. Îmi zice că și în societate e așa. Unii oameni se desprind de neamul lor, pentru a rodi în altă parte. Zâmbesc. Îi spun că după universitate, pe care aș vrea să o fac peste hotare, mă voi întoarce în țară. Zâmbește șovăitor. La ora 11 bunelu făcea perii din pănușe ca să văruim pomii. Strămoșii noștri aveau bune aptitudini de reciclare. La 8:30, după un dejun sățios, îmi căutam cele mai rele haine din dulap, haine pe care trebuia să le sacrific pentru văruirea copacilor. Mi-am ales până la urmă un costum sportiv, de un oranj țipător, de care spuneam că-i bun să le faci semn rachetelor unde să aterizeze. Mă scol la 7 și e atâta liniște în jur. Nicio metropolă nu mi-ar fi putut oferi un răsărit atât de frumos. Soarele răzbate prin fereastră. Deschid ochii. Visez.

Vineri

Nicio superstiție despre vineri, 13, nu a putut alunga soarele de pe cer ori șterge vreo dungă de zâmbet de pe chipurile noastre. Tata a venit să ne ia de la Fundurii Vechi, pentru că fiecare din noi are planuri în Chișinău azi. Probabil revenim mâine, tot aici, într-o componență mai mare deja. Va veni și mătușa de la Iași, și unchiul de la București. Balzac are o frază care se potrivește de minune pentru Paștele Blajinilor. El spune: „Moartea pe cât ne desparte, pe atât ne apropie”.

Acum sunt pe drum. După o escapadă prin Bălți, unde ai nevoie de instincte ca ale păsărilor călătoare ca să te descurci, admir peisajele Moldovei. Observ fiecare copac văruit și mă gândesc la persoana care și-a dăruit timpul pentru asta. Da, timpul e cel mai prețios lucru pe care i-l putem oferi unei persoane. Grâul e deja mare, negrul pământului își pierde din dominație în favoarea negrului asfaltului cu cât ne apropiem mai tare de oraș. Chișinăul ne întâmpină cu literele mari de ciment, pe care le visez în vreo călătorie lungă. Am ajuns acasă și bunica ne așteaptă cuminte la ea în cameră. Bunica ține casa-n viață.

Seara, știu că-mi vin prietenele. Mâine, cine știe ce surprize-mi pregătește viața.

Jurnalul ăsta m-a prins într-o săptămână cu multe experiențe noi pentru mine, făcând lucruri deloc ieșite din comun, dar atât de memorabile. E o săptămână pe care mi-am petrecut-o în totalitate la țară, așa că sper să fi adus o briză de aer curat printre frecvențele radioului.

Opinia dvs.

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG