Linkuri accesibilitate

„Tare mi-e teamă că ce a fost înainte se continuă prin urmașii celor care întocmeau dosare” (VIDEO)


Cornel Chiriac în studioul Europei Libere de la München.

Mesajul unei ascultătoare anchetată de securitatea comunistă din România pentru că a scris Europei Libere.

Dorina Datcu Diaconescu a aflat târziu amănunte în legătură cu eforturile Securității de a o supraveghea ca urmare a scrisorilor trimise la Radio Europa Liberă. După ani de așteptare, CNSAS i-a pus pe masă două dosare cu referate, procese-verbale și documente oficiale din care rezulta că, în perioada adolescenței, a fost urmărită cu insistență de instituțiile de represiune ale statului. Se întâmpla în 1970 și abia peste 40 de ani va afla mai amănunțit în ce a constat supravegherea.

Radio Europa Liberă: Doamnă Dorina Diaconescu, cum ați devenit „dușman al orânduirii socialiste”?

Dorina Datcu-Diaconescu
Dorina Datcu-Diaconescu

Dorina Diaconescu: „Apăruse filmul „Reconstituirea” al lui Lucian Pintilie, în '68 mi se pare, eu l-am văzut în '70. Pe vremea aceea ascultam Europa Liberă asta pentru că-l văzusem pe taică-meu, care, în ultimul an de viață, era cu urechea lipită de radio și țin minte că-i spunea mamei să nu facă gălăgie, să nu trântească vasele, să fie liniște ca să audă, că el ascultă știrile și comentariile politice.

Și mi-a rămas în minte, știam că e o chestiune serioasă, și am continuat și eu. Tata a murit în 1969, în noiembrie, iar eu am continuat să ascult emisiunile Europei Libere, în special emisiunile „Metronom” a lui Cornel Chiriac și „Tinerama” a lui Max Bănuș.

Și Max Bănuș, la un moment dat, a lansat o invitație ca cei care au văzut filmul Reconstituirea să transmită impresiile pe care le aveau despre film. Eu îl văzusem și mi-am zis: „Domnule, scriu ce părere am, mi-a plăcut filmul”, numai că scrisoarea asta, nu știam cum funcționează sistemul securist de la vremea respectivă, a fost interceptată, repusă în circulația poștală, a fost citită pe post și imediat au început băieții să mă caute.”

Dorina Datcu, 15 ani, „​dușman al poporului”​

Radio Europa Liberă: Ați mai scris, pare-se și altă scrisoare în care chiar v-ați dat adresa...

Dorina Diaconescu: „Bănuiesc, apare și în dosar. Probabil că a mai existat o scrisoare în care am scris și adresa de acasă unde primeam reviste Bravo pentru că-mi făcuse cineva, bănuiesc că Max Bănuș, abonament și adresa nu putea s-o aibă decât dacă i-am trimis-o eu. O scrisoare în care nu țin minte ce i-oi fi cerut, ce sfaturi, habar n-am... Ca să fie siguri că această scrisoare trimisă la Europa Liberă a fost scrisă de mine a fost nevoie să facă rost de probe grafologice. Pentru asta au fost nevoiți să meargă la școală... am în dosar o copie după un extemporal la gramatică, copie după declarația că am primit buletin de la secția de miliție de care aparțineam cu domiciliul. În fine, nu au mai avut dubii că eu eram persoana.

„Să fie convinși că nu i-am uitat”
Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:06:07 0:00
Link direct

Se întâmpla în 1970, aveam 15 ani, martie-aprilie. Mi s-a șters din memorie, eram un copil și poate de aceea am uitat următoarea întâmplare: m-au chemat la școală în cabinetul directorului. Nu m-a impresionat: erau doi ofițeri dintre care o tipă, am și descoperit-o, Frățilă o cheamă, mama, directoare, nu știu ce grad avea, cineva din biroul de conducere al partidului și se pare că am primit o muștruluială, dar care nu știu de ce nu m-a impresionat cu nimic, mi se părea atât de stupidă discuția asta și mi-am văzut în continuare de treabă, adică de corespondență. Scrisesem la Săptămâna Capitalei, o revistă de-atunci..”

Radio Europa Liberă: Da, o știu prea bine...

Dorina Diaconescu: „Și lansaseră o invitație ca cei care sunt interesați de muzică să-și dea adresa să corespondeze cu alții din țară. Bineînțeles că mi-am dat adresa și acolo. Mai primeam scrisori din străinătate, pentru că am scris la un club din Germania, Hermes, era la modă atunci, am trimis o fotografie și le-am spus ce hobby-uri aveam. Am primit scrisori de peste tot din Germania, din Europa occidentală, din Statele Unite.”

Radio Europa Liberă: Nu aveați idee că puteau fi monitorizate, interceptate...?

Dorina Diaconescu: „Nici nu mă gândeam...”

Radio Europa Liberă: La urma urmei, cine s-ar fi putut uita la niște copii care corespondează pe teme muzicale.

Dorina Diaconescu: „Da, ne scriam ce discuri am mai ascultat. Eram ahtiată la vremea respectivă după muzica lui Jimi Hendrix. Îmi doream din suflet să am măcar impresii de la concerte...”

Carnet al Dorinei Diaconescu
Carnet al Dorinei Diaconescu

Un concert de pomină

Radio Europa Liberă: Nu v-ați gândit că Jimi Hendrix, alături de Janis Joplin, (erați poreclită într-o vreme Janis) erau un simbol al tineretului, să zic așa, revoluționar, insurecțional, un simbol al libertății...

Dorina Diaconescu: Ba da, știam, dar asta era mișcarea, spiritul vremii... Și față de închistarea în care trăiam noi aici mi se părea raiul pe pământ faptul că poți să cânți, să spui tot ce-ți trece prin cap, că erau atâția tineri care simpatizau cu mișcarea asta...

Radio Europa Liberă: Cum era viața de școlar, ați simțit că veneau comenzi de sus cum să vă îmbrăcați, ce trebuie să gândiți?

În pod am descoperit multe lucruri interesante. Discuri vechi, un patefon, cărți vechi, printre care și o istorie a României de prin anii 30...

Dorina Diaconescu: Sigur, în școală uniforma era obligatorie, dar nu m-a deranjat prea mult asta, eram încă la vârsta în care eram bine înregimentată. Eu consider că m-am maturizat brusc după moartea tatălui meu, atunci parcă s-a dat toată lumea peste cap și vedeam cu alți ochi tot ce se întâmplă în jur. La școală învățam bine, eram pasionată de lectură, dar la modul nebunesc, adică citeam într-una, altceva nu mă mai interesa, nimic...

Radio Europa Liberă: Am văzut că citeați în ordine alfabetică...

Dorina Diaconescu: Da, o luasem așa inginerește, când am descoperit și bilbioteca publică din parc, eram în al noulea cer. A fost o întâmplare care m-a pus pe gânduri. Casa în care am locuit era casa bunicii din partea lui taică-meu, avea pod. Aveam o mâță care făcea pui de două trei ori pe an. Și la un moment dat am auzit miorlăituri în pod și m-am dus să văd ce se întâmpla acolo. Și am descoperit multe lucruri interesante. Discuri vechi, un patefon, cărți vechi, printre care și o istorie a României de prin anii '30 unde am găsit o hartă care nu semăna deloc cu cea pe care o aveam în clasă, lângă portretul „tovarășului”. Și m-am dus la doamna profesoară de istorie și am întrebat-o, care-i adevărul, de ce harta asta arată așa, cu toate teritoriile care au dispărut după al Doilea Război Mondial și, săraca, am pus-o într-o situație destul de dificilă, mi-a zis „lasă c-o să afli toate la timpul lor, nu trebuie să le afli pe toate acum”, dar eu eram năvalnică, adică voiam să mi se spună clar, ce se întâmplă aici.

Și mi s-a părut mie ciudat că nu am primit un răspuns adevărat, tocmai de la profesoara de istorie pe care o stimam și cu care eram prietenă. Pe de altă parte, am avut parte și de o profesoară deosebită, profesoara de muzică. Venea cu discuri, cu un pick-up și ne punea muzică clasică, ne explica așa, aplicat, ne ducea la concerte, ne făcuse abonamente la Atheneu...

Radio Europa Liberă: Este cea de la care ați moștenit atracția pentru muzică?

Dorina Diaconescu: Mi-era simpatică și era comună afecțiunea asta. Și la un moment dat, încercam și eu să-i spun că muzica clasică a fost prelucrată și uite era un tip, Emerson, care a luat chiar premiu la Festivalul Enescu. Și i-am pus să asculte. Ea a ascultat și m-a întrebat după aceea: Dar tu ai ascultat versiunea originală a lui Mussorgski?

Radio Europa Liberă: Tablouri dintr-o expoziție, nu?

Dorina Diaconescu: Da, la ea se referea, și m-a invitat când taman bine că venise Sergiu Celibidache în România. Cred că la Sala Radio a fost concertul, am mers cu ea, m-a impresionat, sigur, concertul. Și s-a întâmplat ca tot în 1970 să vină o trupă de jazz-rock Blood, Sweat and Tears și mi-am spus „Ia să-i întorc eu serviciul” și am invitat-o și eu. Și am mers cu ea la concert. A avut loc la Patinoarul 23 August unde s-a întâmplat o neîntâmplată. Eu m-am dus pregătită cu nouă garoafe, erau nouă muzicieni. Aveam un banner pe care scria numele formației și Love, peace and freedom. Eram cu el desfăcut și m-au remarcat cameramanii care veniseră cu formația și m-au întrebat: „Ce vrei să faci florile?” Şi am spus că vreau să le ofer muzicienilor și să le iau autografe. Și m-au luat pe scenă, în spatele scenei, în culise.

Dosarul de securitate al Dorinei Datcu-Diaconescu
Dosarul de securitate al Dorinei Datcu-Diaconescu

Eu am aflat tot ce s-a întâmplat din raportul făcut de milițieni. A fost întrerupt concertul, s-au luat la bătaie, nu știu exact ce a fost. Eu stăteam de vorbă cu ei și ei mă întrebau: „Ce e, ce se întâmplă aici? De ce e scandalul ăsta?” și eu le spuneam că: „Sunteți primii care au venit în România și noi nu prea avem de unde să ascultăm muzică. Ascultăm la posturi străine...” Iar când am ieșit de acolo, din culise, sala era în beznă, în partea de sus se vedeau luminile din stradă și milițienii cu câinii-lupi. Se plimbau. În momentul în care am ieșit din sală ne aștepta Miliția să ne legitimeze. Eu, copil civilizat le-am spus: „Sigur, poftim buletinul.” Ei l-au luat și mi-au spus: „Bine, vii cu părinții la secție să-l ridici”. Și am zis: „Domnule, nu se poate, eu am examen luni.” Dădeam examen de admitere la Liceul Neculce. Concertul avusese loc la sfârșitul săptămânii. „Nu se poate, vii la secție cu părinții...” M-am dus cu mama, a trebuit să-i spun, săraca, nu am mai văzut-o pe profesoară de atunci, dispăruse, nici nu m-a mai căutat.

LIB, de la Libertate

Radio Europa Liberă: Sunt curios, de ce v-ați semnat corespondența LIB sau Let It Be?

Dorina Diaconescu: E un șlagăr foarte cunoscut, dar pe mine m-a atins foarte profund sufletește conținutul versurilor. A fost ca o alinare după plecarea tatălui meu. Poate și pentru că Paul McCartney povestea că i-a fost inspirat de un vis despre mama lui care murise când el avea 14 ani. Și semnătura mea a rămas Let It Be. Sau LIB. În momentul în care am ajuns la Securitate mă tot întrebau ce înseamnă LIB.

Au pus cătușe copiilor

Radio Europa Liberă: Revenim la Europa Liberă. Suntem în 1970. Așadar, ați văzut filmul Reconstituirea și ați scris un comentariu.

Dorina Diaconescu: Da, uitați aici în dosar, în 8 martie 1970: A fost interceptată din corespondența externă o scrisoare anonimă, cu conținut dușmănos adresată lui Max Bănuș, crainic la Europa Liberă, aduce injurii și calomnii la adresa organelor de miliție și judecătorești. Ilustrative în acest sens sunt următoarele fraze din conținutul scrisorii: Lucian Pintilie își impune talentul și virtuțile profesionale reușind să înfiereze și să critice cu vehemență, prin imagini grăitoare, brutalitatea organelor de milițe și juridice. Acești indivizi dezumanizați lovesc cu brutalitate în tineretul intoxicat cu predici lipsite de sens, repetate la nesfârșit de niște oameni limitați, cu vederi înguste. În continuare, autorul cere două discuri ale unei formații de muzică ușoară.” Citatul acesta e dintr-un referat al generalului maior Diaconescu Ovidiu și generalui maior Bucur Nicolae, șeful Direcției a noua a Securității.

I-am întrebat ce caută scrisorile mele la ei. Le-am spus că în Constituție se vorbește despre libertatea cuvântului, secretul corespondenței. Desigur, mi-a spus că sunt obraznică, cum îi dau lui lecții, că el a făcut Dreptul...

Radio Europa Liberă: Erau oameni care nu aveau de lucru, de vreme ce se ocupau de corespondența unor copii.

Dorina Diaconescu: Sau numai cu așa ceva se ocupau. Unul dintre ei, Sida Nicolae, se pare că este dintre cei care au anchetat-o pe doamna Doina Cornea.

Radio Europa Liberă: Iar altul a fost chiar adjunctul ministrului de Interne.

Dorina Diaconescu: Da, general-maior Stan, a fost șef până în 1972, adică exact în perioada în care mi-au instrumentat acest dosar.

Radio Europa Liberă: Spuneau la un moment dat când au recepționat scrisoarea dumneavoastră că urmează să adâncească verificările și să ia măsuri corespunzătoare. Ce a însemnat asta practic?

Dorina Diaconescu: Asta a însemnat filajul, că și scrie pe undeva: „Să trecem la operațiunea F.” Deci să ceară informații despre mine în anturaj. Pe stradă, printre vecini, la serviciul mamei... Surpriza lor a fost că au primit numai informații pozitive, că sunt copil bun, că învăț bine.

Radio Europa Liberă: Vă spuneau oamenii că sunt întrebați de dumneavoastră?

Dorina Diaconescu: Da, da, îi spuneau mamei. Au avertizat-o pe mama.

Radio Europa Liberă: Prietenii dumnevoastră, colegii dumneavoastră au fost și ei interogați?

Dorina Diaconescu: Nu știu. În școală nu, abia mai târziu, la liceu. Dar în perioada asta, când eram la școală, au fost la directoarea școlii, la dirigintă.

Radio Europa Liberă: A fost un moment de cumpănă... Atunci când a trebuit să predați toate scrisorile.

Dorina Diaconescu: E, bine, asta cu „predatul scrisorilor” este între ghilimele...

Radio Europa Liberă: V-au fost confiscate.

Dorina Diaconescu: Ăsta e termenul potrivit. M-am trezit cu doi indivizi acasă, mi-au fluturat o legitimați pe care, probabil scria SMB...

Radio Europa Liberă: Câți ani aveați atunci?

Dorina Diaconescu: Era în vara lui 1970, 15 ani împliniți. Eram singură acasă, mama era la servici, m-au întrebat dacă sunt Dorina Datcu. Mi-au spus că au venit să vadă scrisorile. Erau peste tot, în toată camera unde stăteam.

Radio Europa Liberă: Fără mandat, fără nimic?

Dorina Diaconescu în anii evocați în interviu
Dorina Diaconescu în anii evocați în interviu

Dorina Diaconescu: Da, au intrat pur și simplu. Au intrat peste mine în casă. Era deschis, din păcate nu aveam câine. Dup-aia mi-am luat un câine lup care era foarte supărat pe toți cei care purtau caschetă. Și mi-au luat corespondența. Mi le-au luat pur și simplu, rapid. Am văzut că imediat după aceea, i-au interogat pe ceilalți corespondenți pe care nu am mai avut cum să-i avertizez. Noi corespondam doar prin poștă.

Radio Europa Liberă: Și, cu siguranță, telefonul, dacă aveați, era interceptat.

Dorina Diaconescu: Nici nu aveam la vremea aceea. Peste câțiva ani ne-am pus telefon, dar era atent supravegheat, vă dați seama.

Radio Europa Liberă: Dar le-ați spus la interogatoriu că sunt convingerile dumneavoastră și că, de fapt, Constituția garantează libertatea de expresie.

Dorina Diaconescu: Da, am avut o discuție la a nu știu câta convocare. Eram chemată când se mai traducea un lot de scrisori pentru că erau scrise în trei limbi: în germană, engleză și franceză. Când m-am dus, pe strada Beldiman, 2, acolo la parter, era un birou, nici nu știu dacă avea ferestre, erau oricum acoperite cu draperii din catifea...

Radio Europa Liberă: Să sporească efectul scenic. Să nu se vadă, să nu se audă.

Dorina Diaconescu: Da, probabil, să nu se audă, în primul rând. Am stat mult timp acolo. Îmi puneau scrisorile în față și mă întrebau „Aici, în scrisoarea asta, ce ai vrut să spui?” Mă lăsau cu hârtie și stilou să dau explicații.

Radio Europa Liberă: Și toate acestea se întâmplau la 15 ani...

Dorina Diaconescu Da. Era o sală sumbră. Și mirosea a tutun prost. Nu scriam nimic. Îmi cânta Jimi Hendrix în cap, asta mi se întâmpla atunci. Venea individul, vedea că n-am scris nimic și începea să mă întrebe pe text: „Nu se poate, trebuie să scrii ceva. Uite, aici, explică ce ai scris aici?” Iar eu începeam să copiez exact: „În scrisoarea aceastea am scris așa și așa.” Discuții contradictorii am mai avut pentru că mă întreba de ce sunt nemulțumită, că am de toate. Iar eu îi spuneam că sunt nemulțumită că nu sunt lăsată să merg la liceu, pentru că anchetele se desfășurau dimineața când eu ar fi trebuit să merg la cursuri. Absențele de la liceu erau motivate. Profesorii știau ce mi se întâmplă.

Școală și securitate

Radio Europa Liberă: Deci erau o complicitate generală...

Dorina Diaconescu: Da, o complicitate cu profesorii, mai ales cu profesorul de socialism despre care am înțeles mai târziu că, deși nu era director, avea o mare putere de influență asupra celorlalți. Cum? Nu știu. Asta le-am reproșat la Securitate, că mă aflu în altă parte, în loc să fiu la școală. Tot le ceream scrisorile. Am văzut la ei scrisorile trimise în țară. Scrisori care nu fuseseră luate de la mine de acasă. I-am întrebat ce caută scrisorile mele la ei. Le-am spus că în Constituție se vorbește despre libertatea cuvântului, secretul corespondenței. Desigur, mi-a spus că sunt obraznică, cum îi dau lui lecții, că el a făcut Dreptul.

Europa Liberă era singura sursă reală de informație. Nu aveam ce citi, nu aveam ziare, știrile erau contrafăcute. Trăiam într-o schizofrenie totală...

Radio Europa Liberă: Dar ați mai recuperat reodată aceste scrisori?

Dorina Diaconescu: Nu, din păcate. Nici măcar acum.

Radio Europa Liberă: Nu e ciudat că ați găsit doar atât de puțin, pentru că teoretic ar fi trebuit să găsiți și declarațiile altora, procesele verbale ale primelor interceptări, nu sinteze cum sunt în dosarul dumneavoastră? Ce ați găsit în dosare sunt doar niște sinteze.

Dorina Diaconescu: Păi s-o luăm în ordine. Scrisorile nu le-am găsit, sunt doar câteva fragmente citate, cum ar fi cele din scrisorile către Europa Liberă. Dar erau sute. Chiar zice într-un raport: peste două sute de scrisori au fost preluate de la domiciliu.

Radio Europa Liberă: La Europa Liberă cam câte scrisori ați trimis?

Dorina Diaconescu: Vă spun sincer că îi scriam lui Cornel Chiriac săptămânal, erau clasamente muzicale, îi trimiteam și cereri de dedicații, îl rugam să transmită nu știu ce melodii...

Radio Europa Liberă: Acum, privind din perspectiva timpului, au trecut aproape cincizeci de ani, v-a schimbat viața legătura pe care ați avut-o cu Europa Liberă, în bine, în rău? Evident, viața dumneavoastră nu a mai fost la fel mai ales după corespondența cu Cornel Chiriac și Max Bănuș și după ce Securitatea a interceptat acele scrisori.

Dorina Diaconescu: Europa Liberă era singura sursă reală de informație. Nu aveam ce citi, nu aveam ziare, știrile erau contrafăcute. Trăiam într-o schizofrenie totală. Una se spunea, alta trăiam. Dar mi-a schimbat viața și în rău. Au vrut să ia măsuri drastice pe linie de învățământ. Au vrut să mă excludă de la liceu. Să facă o ședință de înfierare cum am mai auzit că s-a întâmplat. Ar fi urmat exmatricularea. Am aflat de la profesoara de sport cu care nu prea aveam legătură, că nu-mi plăcea sportul, eu eram cu cititul. Ce discuții or fi avut în cancelarie, ce decizii voiau să ia împotriva mea, oricum, profesoara aceasta m-a chemat și m-a avertizat. Mi-a spus să mă mut la alt liceu. Iar eu nu pricepeam: De ce să mă mut eu? Să plece ei. A văzut că nu are cu cine se înțelege, a vorbit cu mama care m-a transferat la alt liceu. Dar înainte de povestea asta s-a întâmplat ceva fără precedent. Vedeta liceului la fotbal, Țăranul îi spuneam noi, s-a dus peste ei în cancelarie și le-a făcut un scandal monstru amenințând că, dacă mă vor exmatricula, vor ieși cu toți în curtea liceului în semn de protest.

Radio Europa Liberă: Era Mihai Stoichiță, viitorul antrenor al echipei Steaua.

Dorina Diaconescu: Da, el era. Pe atunci era campion la fotbal la juniori. A avut o atitudine foarte vehementă. Am aflat târziu de la alți prieteni că le-a făcut un întreg scandal: „Fata astea învață bine, cum să o exmatriculați? O să ieșim cu toți.” S-a întâmplat ceva, le-a dejucat planurile.

Radio Europa Liberă: Deci au renunțat la ședința de înfierare. În schimb ați fost nevoită să vă transferați. La un liceu mai bun, mai prost?

Dorina Diaconescu: Mda, mai modest, să spunem. Unde nu m-am putut adapta. Eram legată de prieteni. Nu mai aveam prieteni apropiați.

Adevăratul dușman, libertatea

Radio Europa Liberă: Cum vă explicați faptul că treisprezece, poate mai mulți, ofițeri superiori din securitate, oameni din structurile ministerului de interne, se ocupau de un copil de 15 ani și de ceea ce gândeam el despre muzica rock și libertate. Îi speria cuvânt freedom, ideea de libertate?

Dorina Diaconescu: Ce am remarcat era că nu pomeneau numele lui Ceaușescu. Spuneau „conducerea de partid.”

Radio Europa Liberă: După '89 ați avut posibilitatea, cel puțin pe baza a ceea ce v-a dat CNSAS, ați avut posibilitatea să-i aflați pe principalii responsabili de la securitate și din Ministerul de Interne comunist pentru hărțuirea dumneavoastră. Ați încercat să îi dați în judecată, să aflați care au fost motivele pentru care au făcut ce au făcut? La urma-urmei, abuzau un copil de 15 ani.

Dorina Diaconescu: Resorturile interioare nu am cum să le descopăr eu. Numai conștiința lor poată să-i lămurească.

Radio Europa Liberă: Erau nume grele acolo. A fost vreunul să-și ceară iertare de la dumneavoastră?

Dorina Diaconescu: A, nici vorbă. Desigur, așa ar fi fost normal. Însă nu au dat niciun semn, absolut deloc.

Radio Europa Liberă: Nici acum? Au apărut numele lor în clar.

Abia târziu, după '90, am reușit să aflu istoria vieții ei. Tatăl ei era din Cahul, mama din Bălți, dintr-o familie de preoți. S-a născut la Leova. Bunicul nu a vrut să plece, nu-i venea să creadă că vin rușii. Însă, în ultima clipă, prin 1944, a luat-o pe mama și au fugit în România...

Dorina Diaconescu: Tot de la CNSAS mi-au trimis deciziile lor conform cărora era vorba despre ofițeri care au făcut poliție politică. Absolut toți. Că nu au avut numai cu mine treabă, doar cu dosarul meu, ci și cu multe alte dosare. Și așa am primit decizii peste decizii. Niciunul dintre ei nu a făcut contestație. Așadar nu le păsa. Nu i-a mișcat cu nimic. Nu am auzit pe niciunul să spună că îi pare rău.

Radio Europa Liberă: Dacă ar fi să le transmiteți dumneavoastră ceva ce le-ați spune? Înțeleg că ați fost tentată la un moment dat să-i dați în judecată, dar ați renunțat.

Dorina Diaconescu: La un moment dat, încercând să mă informez despre ce s-a întâmplat, am ajuns să citesc memorialistica celor care au fost în închisorile comuniste pentru că, în afară de părintele Calciu despre care auzisem la Europa Liberă, nu mai știam de nimeni. Am fost la mănăstirea Antim, unde l-am cunoscut pe părintele Iustin Pârvu. El, în momentul liberării din pușcărie, în 1962, era obligat să scrie un angajament că se dezice de motivele pentru care au fost condamnați. El nu a vrut să scrie inițial, apoi a acceptat și a scris Crezul. Am ajuns la el unde am găsit liniște interioară și răspunsuri. Era bătrân și bolnav, în ultimii ani de viață. Mi-a spus că mântuirea nu se poate fără jertfă și să înțeleg și să accept tot ce am pătimit că a slujit unui scop înalt.

Radio Europa Liberă: Dar, privind în urmă, nu vă descoperiți în harta aceea despre care cereați lămuriri profesoarei de istorie? Era harta României Mari. Iar originile dumneavoastră, după cum ați aflat după 89, sunt de dincolo de Prut.

Dorina Diaconescu: În copilărie, toți copiii se duceau în vacanțe la bunici. Eu nu aveam unde mă duce: mama lui tata era nemțoaică și murise. Toți copiii scriau povestiri, compuneri cum au petrecut vacanța. Eu o întrebam pe mama de ce nu mergem și noi. Știam doar că e moldoveancă, avea și accent de grai moldovenesc, iar ea îmi spunea mereu, îmi spunea altceva, că au vândut casa, că era așa șubredă și s-a dărâmat. Mai veneau niște rude în vârstă care vorbeau și ele cu accent, se fereau de mine. Abia târziu, după '90, am reușit să aflu istoria vieții ei. Tatăl ei era din Cahul, mama din Bălți, dintr-o familie de preoți. S-a născut la Leova. Bunicul nu a vrut să plece, nu-i venea să creadă că vin rușii. Însă, în ultima clipă, prin 1944, a luat-o pe mama și au fugit în România.

Radio Europa Liberă: După toate acestea, spuneți-mi, vă recunoașteți în ceea ce se întâmplă în zilele de azi? Ați avut o viață în care v-ați riscat și libertatea, și destinul. Ceea ce se întâmplă se apropie de ideea de libertate pe care o aveați în adolescență?

Dorina Diaconescu: Singurul avantaj după Revoluție este acesta, că pot vorbi liber și că pot călători. Altminteri, tare mi-e teamă că ce a fost înainte se continuă prin urmașii celor care întocmeau dosare, că aceștia sunt cei care ne conduc în continuare.

Radio Europa Liberă: Recent a fost publicată o listă a unor colaboratori ai Securității. Unii dintre ei, academicieni, alții muzicieni. A existat și o complicitate a zonei intelectuale cu Securitatea? Vorbeați despre profesorii complicii Securității, cel puțin prin tăcere.

Dorina Diaconescu: Da, prin tăcere, mai ales. Ce m-a dezamăgit foarte tare a fost că profesorii preferați de la liceu, profesoara de română, cea de franceză, nu au avut niciun cuvânt în apărarea mea.

Radio Europa Liberă: Suntem captivii unui sistem care proliferează?

Dorina Diaconescu: Ideea este că și noi, „poporul ăsta vegetal”, așa cum spunea Ana Blandiana, trebuie să fim mai uniți. Asta cred că ne lipsește, liantul acela care să ne facă să ne simțim ca niște frați. Ei își fac mendrele, programul lor, nu vor să facă altceva, n-au milă pentru poporul ăsta, n-au niciun Dumnezeu, n-au milă din nimeni.

Radio Europa Liberă: Ați schimba ceva din viața dumneavoastră?

Dorina Diaconescu: Aș fi vrut să nu o necăjesc pe maică-mea și să n-o supăr prin certurile pe care le aveam cu ea în legătură cu scrisorile. Când vedea că primesc scrisori nu știa ce să facă. La un moment dat îl mituise pe poștaș să nu le mai aducă acasă. Când mi-am dat seama, ne-am certat. I-am spus că e lașă: Cum puteți voi, oameni maturi, să trăiți în minciuna asta? Așa spuneam, neștiind prin ce a trecut, cât a pierdut. Când o auzeam că îi mulțumește lui Dumnezeu că trăiește mi se părea culmea. Cum să-i mulțumești? Pentru ce? Asta e viață? Suntem ca târâtoarele. Ăsta e singurul lucru pe care l-aș schimba. Am fost prea critică cu ea. Altfel n-aș schimba nimic. Sunt cu conștiința curată și-i mulțumesc lui Dumnezeu că nu am fost în oastea celor care osândesc.

Radio Europa Liberă: Ce le-ați transmite ascultătorilor Europei Libere?

Dorina Diaconescu. Să apere adevărul... și demnitatea. Cu asta rămânem.

Opinia dvs.

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG