Alegerile de primar general de la Chișinău au scos la iveală surprize și lecții importante, consideră Iulian Chifu într-o analiză apărută în secțiunea de bloguri de la Adevărul. Mai întâi, eșecul răsunător al caselor de sondaj: la sondajul realizat de IRES, diferențele au fost și de 19% și, în general, e destul să spunem că Andrei Năstase, candidat din opoziție, a obținut un număr dublu de voturi decât arătau sondajele. Altă ciudățenie care trebuie privită cu atenție este nivelul diferit de exigență cu care a fost supravegheată finanțarea partidelor: cu maximă rigurozitate la partidul lui Illan Shor, strict pentru opoziția democratică, foarte lax pentru Partidul Socialiștilor. Principala lecție privește nu doar turul doi, cât alegerile parlamentare din toamnă: opoziția pro-europeană trebuie să se unească și să găsească oameni capabili, cu carismă, cu discurs politic și social convingător. Andrei Năstase ar fi opusul acestui portret robot, consideră Chifu. O responsabilitate suplimentară îi revine Maiei Sandu, liderul Partidului Acțiune și Solidaritate: să devină mai flexibilă și să se adapteze viziunii pro-unioniste a unui mare număr de alegători.
În același ziar, tot la secțiunea de bloguri, Cristian Unteanu detaliază ceea ce consideră că este miza rușilor în Republica Moldova. Acolo se încearcă un experiment: o zonă de tip tampon, pe care președintele Igor Dodon a identificat-o deja într-un interviu drept modelul elvețian. Cristian Unteanu explică: Rusia ar urma să testeze „cât de permeabili şi deschişi ar fi occidentalii, recte SUA şi mai ales Germania, la o asemenea soluţie”, care ar include nu doar Moldova, ci și alte state având ca liant religia ortodoxă, acceptul uniaţilor, principiul familiei tradiţionale, o doctrină suveranistă, eurosceptică şi anti-NATO. Ar fi vorba, scrie Unteanu, de „un spaţiu care să plece, deocamdată, din Belarus, estul Ucrainei, R.Moldova şi Serbia, în speranţa de a desprinde şi grupul România/Bulgaria/Grecia (eventual şi Cipru) reunite într-o Federaţie Balcanică de state, prelungirea şi poate chiar anexă a Vişegradului în varianta nouă a Mitteleuropa sec.XXI. Dar, de data asta, parte a marii construcţii a Noii Eurasii”.
Pe site-ul G4Media redactorii publică o analiză bazată pe un articol apărut în publicația franceză Le Temps, privind revirimentul naționalismului în Europa. Uniunea Europeană a pornit la drum, se știe, sub auspiciile liberale ale „depăşirii naţiunilor”. Ce nu s-a înțeles deloc în Vest este că centrul și Estul Europei, rămase sub controlul Uniunii Sovietice, și-au creat un punct de sprijin în ideea națională ca să reziste sovietizării forțate. În final, această mentalitate a ieșit la suprafață, după aderarea la Uniune a mai mult state foste comuniste. Surpriza Ungariei lui Viktor Orban nu ar fi trebuit să fie o surpriză. „Nu s-a văzut că în Est (...) că apelul la libertate era dublu: paşapoarte fără viză, desigur, dar şi dreptul afirmării naţionale, cu confortul de a fi un pic mai ceh, mai polonez sau mai ungur. Importanţa identităţii naţionale, pusă în surdină în Vest de critica războiului, rămânea intactă în Est, întărită în clandestinitatea dominaţiei ruseşti”. Și cazul României a fost prea puțin privit cu atenție: în 1968, când România s-a opus intrării tancurilor Pactului de la Varșovia în Praga, a făcut-o în numele „menţinerii statelor şi diferenţelor naţionale până la victoria socialismului pe plan mondial şi chiar multă vreme după aceea” (este citat din politologul Pierre Hassner). Azi, scrie G4Media, „Cadrele şi partizanii Europei unite, crezând că este un accident, sunt confruntaţi cu şantajul naţionalismului”.
