„Actul suprarealist cel mai simplu”, scria André Breton, „este să ieși în stradă cu pistolul în mână și să tragi la întâmplare, cât poți, în mulțime.” (André Breton, Second manifeste du surréalisme, 1929)
Nici un biograf nu s-a priceput vreodată să spună dacă André Breton chiar gândea acest gest, sau era sub influența cine știe căror substanțe când scria, faptul este că exact asta au făcut teroriștii islamici în Paris și Bruxelles, în noiembrie 2015 și martie anul acesta… și că asemenea masacre de civili la întâmplare riscă să se reproducă. Ba chiar, experții militari și ai serviciilor secrete recunosc cu jumătate de gură că ele sunt inevitabile.
Se pune acum întrebarea deranjantă: de ce îndemnul lui Breton de a ieși în stradă pentru a trage la întâmplare în mulțime trebuie văzut ca un genial act de provocare artistică, suprarealistă, destinat a șoca burghezul, in vreme ce gestul efectiv al islamiștilor sinucigași se înscrie în oroarea absolută?
Câtă vreme se așează întrebarea în minți, iată un alt exemplu: Histoire de l'Oeil/Povestea ochiului a lui Georges Bataille, text emblematic al unei întregi generații interbelice, se încheie cu asasinarea exuberantă și juisivă a unui preot în biserica în care oficia… Cuplul criminal din poveste îl torturează pe preot înainte de a-l ucide (nuvela e o culminare literară a anticlericalismului francez), ba chiar îi scot un ochi, pe care femeia îl folosește în scopuri de nenumit (de aici titlul: Histoire de l'Oeil).
Ceea ce la Bataille era un gest provocator aplaudat de generații (asasinarea preotului din plăcere și anticlericalism, act gratuit) a fost pus in practică într-o biserică în Franța, luna trecută, de către doi tineri islamiști născuți acolo, care au asasinat un preot în plină slujbă.
Oricât de deranjantă ar fi comparația, ne aflăm în situația în care gesturi literare și artistice provocatoare odinioară aplaudate, pentru că rămâneau la stadiul scriiturii abile, sunt deodată puse în practică și se arată a fi gesturi de neînțeles, de un nihilism fără margini. Anumite texte pe care le credeam limpezi capătă astăzi o cu totul altă consistență.
Și iată că dacă ne întoarcem, pentru a înțelege ce se întâmplă, spre un gânditor precum Camus, găsim că el, după război, în studiul său de morală Omul revoltat (1951), analizează fenomenul terorismului și al crimei aparent gratuite cu o detașare care astăzi ni se pare iresponsabilă.
Departe de a ne reconforta, Camus ne înspăimântă prin felul în care, în Omul revoltat, decortică și explică binevoitor fenomenul terorismului și al crimei de protest, pe care el le înscrie sub eticheta: nihilism. (Nihilism, pentru că epoca lui Camus nu reușise încă să se desprindă de influența exaltantă a lui Nietzsche.)
Camus nu își poate ascunde admirația filozofică și morală în fața teroriștilor și anarhiștilor ruși, din cei pe care ni i-a făcut pe vecie familiari Dostoievski în Demonii. Camus se oprește îndelung asupra acestui fapt pe care astăzi am dori să-l uităm, și anume că terorismul sinucigaș, prin aruncarea în aer a făptașului odată cu victimele, a fost activat în epoca modernă de europeni, de anarhiștii revoluționari ruși și balcanici.
Camus îi admira, dar exact asta fac astăzi teroriștii islamici, se aruncă în aer odată cu victimele. Iată o întrebare căreia trebuie să-i găsim răspuns pentru a putea decripta epoca în care trăim și pentru a ne cartografia viitorul. Iar dacă ni se răspunde că revolta islamistă e absurdă, pentru că oprimarea presupusă a Islamului de către Occident, care le alimentează acestora mânia, e o construcție fantasmagorică, suntem obligați să constatăm că pentru Camus în Omul revoltat faptul că revolta e justificată sau nu este total irelevant. Ceea ce contează pentru el este gestul revoltei, iar nu consecințele lui: Omul revoltat e cel care spune nu, insistă Camus.
Justificarea terorismului islamic de către Camus este poate ultimul lucru la care ne-am fi așteptat, însă incomodul adevăr este că teroriștii de astăzi se înscriu perfect în definiția nihiliștilor revoltați așa cum îi analiza, cu admirație fățișă, Camus.
Camus și teroristul – „om revoltat”
Qu'est-ce qu'un homme révolté ? Un homme qui dit non. / „Ce este omul revoltat? Un om care spune nu.”
„În vremuri de negație”, scrie Camus în Omul revoltat, „ar trebui să ne punem problema sinuciderii. In timpul ideologiilor, trebuie să ne împăcăm cu crima. Dacă asasinatul are o rațiune, atunci și noi îi urmăm consecințele. Dacă nu o are, atunci suntem în plină demență și nu avem altă soluție decât să-i găsim o consecință sau să ne îndepărtăm.”
Camus încearcă astfel să definească nihilismul (manifestat prin terorism) și ajunge la concluzia că nu poți fi nihilist pe jumătate. Altfel zis – crima derivã de la sine.
Dar ce înseamnă acel nu pe care îl opune nihilistul/teroristul societății?
Zice Camus: „Inseamnă de pildă că el spune «situația asta a durat prea mult», «până aici, mai departe nu se poate», «ați mers prea departe», sau, «există o limită pe care nu o puteți depăși». Astfel, mișcarea de revoltă se sprijină pe refuzul categoric al unei intruziuni sociale socotită intolerabilă și pe certitudinea de a avea dreptate, sau, în cazul revoltatului, impresia că el «are dreptul să...». Revolta nu funcționează fără sentimentul de a avea dreptate.”
După Camus: terorismul modern s-a născut în Europa
Terorismul modern, ideologic și practic, s-a născut in Europa, la cumpăna dintre secolele XIX-XX. Anarhiștii ruși si cei balcanici, bulgaro-macedoneni, cei din asa-numita Organizație Revoluționară Macedoneană (VMRO) mai cunoscuți si ca „Komitagi”, au asasinat regi si generali, bancheri si oameni politici, ba chiar asasinarea de catre un terorist sârb a Arhiducelui austriac Franz Ferdinand a dus la declanșarea Primului Razboi Mondial.
În anii de prosperitate si credința ferma într-un progres infinit al Occidentului, după al Doilea Război Mondial, terorismul a fost de asemenea practicat activ în Europa de către mișcările de extrema-stângă, Brigãzile Roșii în Italia, Action Directe în Franța sau die Rote Armee Fraktion în Germania Federală.
Tot în Occident, apoi, a fost practicat după război un terorism de un tip aparte, care a fost cel politic, practicat de independentiștii basci și irlandezi, în Spania și în Marea Britanie. (O mențiune aparte ar merita aici și terorismul naționaliștilor algerieni împotriva Franței, atât în Algeria propriu-zisă cât și pe teritoriul Franței metropolitane și care nu avea câtuși de puțin o dimensiune religioasă, musulmană, ci era o simplă mișcare de eliberare națională care folosea metode teroriste.)
Tot în Europa mai trebuie menționate nerezolvatele cazuri de terorism atribuite unor mișcări niciodată identificate, de extrema dreaptă, care căuta să destabilizeze anumite guverne. Așa a fost atentatul de la gara din Bologna, in Italia, din 1980, care a făcut 85 de morți, sau masacrele comise de așa numiții Asasini din Brabant, în Belgia, care între 1982 și 1985 au ucis cel puțin 30 de persoane.
Rămâne un fapt că terorismul sinucigaș, prin aruncarea în aer odată cu victimele, a fost activat în epoca modernă de anarhiștii ruși și balcanici. La fel, a existat si continuă sa fie practicat un asemenea terorism sinucigaș de catre asa-numiții Tigri Tamili, din India si Sri Lanka (Ceylon). O vreme s-a crezut chiar, memoria fiind scurtă, că acest tip de terorism, privit cu indulgență din afară, ar fi fost o specificitate exotică locală.
Chiar si după al Doilea Razboi Mondial, terorismul sinucigaș, asa cum il cunoaștem astăzi, nu a fost câtuși de putin practicat in lumea musulmană, primul caz în Occident fiind masacrul atleților israelieni la jocurile olimpice de la München din 1972 de către un comando de teroriști palestinieni.
A urmat apoi terorismul cecen, care a venit cu totul neașteptat, pe fundalul celor două războaie distrugătoare duse de Rusia în Cecenia. Pentru prima oară, cetățenii unor state foste comuniste, care în timpul înșelător numitului Război Rece nu cunoscuseră niciodată oroarea unui autentic război, s-au întâlnit cu lipsa de reguli în violență, cu această metodă neconvențională de a ucide fără discernământ, printre cei lipsiți de apărare, tocmai pentru a răspândi teroarea.
Brigãzile Roșii, în Italia, puteau pretinde că sunt mânate de idealism, de dorința de a crea o societate mai bună, sau chiar o societate perfectă, dar același lucru l-au pretins întotdeauna toți teroriștii. Teroriștii islamici afirmă, de asemenea, că urmăresc să creeze o societate perfectă. In realitate, nimic nu este mai distrugător decât un terorism utopic convins că operează pentru binele viitor al umanității.
Se va mai citi cu folos:
-- Teroristul musulman: perdantul radical
-- Islam în Bruxelles: Molenbeek = Ferentari cu turbane
-- Anarhia, Supraomul si stânga nietzscheana (și transpunerea ei în Iran)
