Linkuri accesibilitate

Exclusă din PMR după 1953 (fără însă a i se confirma vreodată oficial acest lucru), Ana Pauker a fost ținută într-un fel de domiciliu obligatoriu în locuința din Cotroceni, unde trăia alături de fiica ei Tania, de soțul acesteia, dr. Gheorghe Brătescu (acesta a publicat, la Humanitas, o interesantă carte de memorii), și de copiii acestora. Nu o vizita aproape nimeni, cu excepția avocatului ei din ilegalitate, Radu Olteanu, și a foarte puțini alți ilegaliști. Era, asemeni celor osândiți în timpul domniei ei, o pestiferată. Anatema partidului era totală și de nedisputat.

În 1956, după Raportul Secret al lui Nikita Hrușciov la Congresul al XX-lea al PCUS, s-a adresat cu memorandumuri și apeluri Biroului Politic. Nu și-a recunoscut vina de a fi complotat împotriva conducerii de partid, nu s-a spășit, nu s-a spovedit, tonul era mai degrabă unul revendicativ și înfuriat. Era mândră de trecutul ei comunist și nu înțelegea cum de acești pigmei încercau să i-l nege. Astfel a vorbit și cu emisarii lui Dej în discuțiile purtate pe parcursul anului 1956 (Gh. Apostol, Petre Borilă, Alexandru Moghioroș, C. Pârvulescu și Ianoș Vincze). Cea acuzată de „deviere de dreapta” se ocupa de traduceri din rusă, franceză și germană la Editura Politică (tatăl meu, pe atunci director adjunct, era cel care, din însărcinarea Biroului Politic, o vizita cu propunerile de cărți și recupera manuscrisele traducerilor). În 1951 a fost diagnosticată cu cancer la sân. S-a tratat în URSS până la prăbușirea politică din 1952 (vizite prelungite care au izolat-o de fapt de ceea ce se petrecea în țară). Apoi, a fost tratată la Spitalul Elias. A murit în 1960 și a fost incinerată la Crematoriul Cenușa (nu a fost publicat niciun fel de comunicat oficial, nici măcar câteva rânduri semnate „un grup de tovarăși”, cândva mult-slăvita militantă dispărea ca o anonimă). În 1968, după reabilitarea postumă, urna a fost dusă la monumentul din Parcul Libertății (Parcul Carol). După prăbușirea comunismului, urna a revenit la Cenușa…

A fost așadar reabilitată post mortem în 1968, dar comunicatul Plenarei din aprilie, care vorbea despre alte victime ale lui Dej (Pătrășcanu, Foriș), dar și despre victimele Marii Terori din URSS, nu a menționat-o. Numele ei a mai apărut sporadic, întotdeauna în context negativ, în romanele cu voie de la stăpânire care deplorau excesele „obsedantului deceniu”. Singularizarea Anei Pauker drept principala responsabilă pentru ororile stalinismului dezlănțuit făcea parte din strategia de disculpare a echipei Dej (dintre care Ceaușescu, chiar dacă ulterior a preferat să minimalizeze ori chiar să nege acest lucru).

Pe de altă parte, sub numele Anca Vogel, o aflăm convertită în personaj al fabuloasei nuvele Pe strada Mântuleasa de Mircea Eliade (în anii ’70, istoricul religiilor s-a întâlnit la Paris cu Tania și Gh. Brătescu și le-a oferit un exemplar cu dedicație). Nepoata ei, Stela (numită astfel în cinstea comunistei bulgare Stela Blagoieva, prietenă a Anei Pauker din tinerețe) trăiește la Barcelona (măritată cu un catalan), nepotul ei, Tudor Brătescu, trăiește în Franța. Tot doctorul Brătescu a publicat în anii ’90 o carte fascinantă despre lichidarea lui Marcel Pauker (nom de guerre Luximin) la Moscova. Din câte știu, Ana Pauker nu a lăsat niciun manuscris, nu și-a exprimat niciodată regretul pentru opțiunea ei politică. În anii ’30, sub pseudonimul Marina, a fost parte a grupului de instructori ai Cominternului în Franța, condus de militantul slovac Eugen Fried (nom de de guerre Clement). Acesta a fost tatăl celei de-a doua fiice a Anei Pauker, Marie, care a fost crescută de prima soție a lui Maurice Thorez, prietena Anei, Aurore. Se pare ca Fried a exprimat, în 1939-1940, rețineri legate de Pactul sovieto-german. A murit în timpul războiului, în împrejurări stranii, la Bruxelles (regretata Annie Kriegel și Stéphane Courtois au scris o biografie a lui Fried cu titlul Le grand secret du PCF, Paris, Seuil, 1997, colecția „Archives du communisme”, coordonată de Stéphane Courtois și Nicolas Werth). Marie (Mașa) a ajuns în România imediat după război, apoi a revenit în anii ’60, prin căsătorie, în Franța. Amiciția Anei Pauker cu Thorez, consolidată în anii războiului la Moscova, a contat poate în amânarea începerii unui proces la București, imediat după denunțarea „devierii de dreapta” în iunie 1952. Oricum, sub Dej, relațiile dintre PCR și PCF au fost reci, fiind direct afectate de prăbușirea politică a Anei Pauker (lucru menționat chiar de primul secretar al CC al PMR în Biroul Politic cu varii prilejuri).

Asemeni unei Dolores Ibárruri (1895–1989), Ana Pauker a trăit și a murit ca o revoluționară de tip bolșevic, convinsă că victoria finală va fi a comunismului, dincolo de reculurile, ramificațiile și zigzagurile istoriei, dincolo de înfrângerile temporare, o ființă din acea specie pentru care credința absolută în URSS, în Lenin și Stalin, în partid a fost adevărata stea polară existențială.

Opinia dvs.

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG