În romanul meu Pantere parfumate, care se petrece în Rusia și țările de astăzi ale Caucazului, imaginez în Tbilisi un „Concurs de mustăţi de Stalin“, idee care mi-a venit vizitând sediul Partidului Comunist din Tbilisi, în Georgia, dar și muzeul lui Stalin din Gori, orașul lui de naștere.
Partidul Comunist Georgian din zilele noastre a avut de altfel o branșă care se numea până recent Partidul Stalinist și vizitând acele capsule temporale, în Tbilisi și Gori, am fost izbit de numărul mare de bărbați care purtau mustăți precum cele ale genocidarului dictator.
În scena concursului descriu, de altfel, cum:
O sosie a lui Beria, care reuşea să aibă alternativ şi un aer de Himmler sau de Bertolt Brecht, anunţa la microfon, pe un ton tragic, trecând spre triumfal şi complice, că tovarăşii care tocmai s-au produs pe scenă veneau din toate colţurile URSS-ului. Nu a spus „fosta URSS“, ci a pronunţat apăsat „toate colţurile URSS-ului“, ceea ce a declanşat aplauze furtunoase şi hăulit apreciativ din sală.
Acum, ceea ce este frapant este că într-adevăr pentru mulți din spațiul fost-sovietic (inclusiv pentru Putin, care a spus-o explicit), dispariția URSS-ului a fost o uriașă tragedie. De aceea au apărut atât de multe organizații de nostalgici ai lui Stalin, iar una, „Esența vremii”, „Суть времени”, s-a făcut cunoscută recent prin felul în care a intervenit în recuperarea unei statui a lui Stalin, descoperită din întâmplare într-o mlaștină de pe lângă târgul Kusa, în Siberia, în apropiere de Celiabinsk.
În lucrările de reparare a unui baraj acolo, a fost descoperită o statuie a lui Stalin, din ciment, aruncată în mâl în anii 1950, după moartea Tătucului, când Hrușciov a împins la distrugerea cultului personalității.
Deși autoritățile voiau să expună statuia în curtea din fața muzeului local, organizația nostalgicilor stalinismului a intervenit, răpind practic statuia, pe care vor acum să o expună așa spartă cum este, ca pe niște moaște.
Orașul respectiv, specializat în fabricarea unor asemenea statui, e cunoscut pentru a fi produs deja un bust în metal al lui Putin. Și, desigur, în trecut, statui ale lui Lenin. Parcă anticipând asta, în romanul Pantere parfumate mai prezint o obsesie: Acolo unde naratorul are un coșmar repetitiv în care el caută să violeze, noapte de noapte, momâia artificială a lui Lenin din mausoleul din Piața Roșie, el nu arată tendințe spre necrofilie, ci o formă de agalmatophilie.
Agalmatophilia este opusul spaimei de statui, agalmatorhemaphobia, una din cele mai misterioase și mai puțin studiate perturbări psihice (agalmatorhemaphobia vine din greacă de la agalma = statue, și rhema = vorbire). Nefericitului atins de această țicneală impronunțabilă îi este imposibil să viziteze un muzeu, de pildă, sau să traverseze un parc, pentru că simte în orice moment că în spatele lui Stalin, Lenin, sau Laocoon cu șerpii aceia din marmură băloasă, ori crăpatele nimfele din ghips, vor coborî de pe soclu și vor veni tiptil după el să-l strângă în brațe sau să-l muște de ceafă.
In forma sa inversată, mai puțin acută, pe care mulți o avem, sminteala se numește agalmatophilie. Pygmalion e cel mai bun exemplu al acestei rătăciri, întrucât, sculptând o femeie pe care o credea perfectă, s-a îndrăgostit disperat și iremediabil de granitul rece.
Cam asta se întâmplă astăzi în Rusia, unde duhul noului „părinte al națiunii” se prelinge în statui și unde în unele locuri s-a ajuns la o cvazi-divinizare a lui Putin, motiv pentru care se și tolerează revenirea la adorarea statuilor lui Stalin, sau se continuă păstrarea pe termen nedefinit a momâii lui Lenin în Piața Roșiei.
Sau, mai recent, cultul lui Putin.
