Linkuri accesibilitate

Puțini reacționează cu decență și măsură, în anonimatul propriei dureri a despărțirii de cel care părea să vertebreze țara.

De câteva zile, românii sunt mai săraci. Mai săraci cu un rege. Nu puțini sunt cei care simt că a mai murit o speranță. Regele Mihai a fost singura legătură cu edenica Românie interbelică. Pentru monarhiștii profunzi, el era moștenitorul României Mari, protectorul țării și cel care și-a asumat gestul regal extrem al abdicării, pentru a-și salva poporul. Cei care i-au fost fideli au sperat până în ultima clipă ca, printr-un miracol istoric, republica să se transforme peste noapte în monarhie, așa cum coroana regelui a fost substituită peste noapte, în 30 decembrie 1947, cu secera și ciocanul dictaturii proletare. Restaurația nu doar că ar fi reparat o crimă istorică, ci ar fi extirpat deopotrivă, ca pe un parazit al istoriei, statul paralel republican.

Este, în mod ironic, meritul lui Ion Iliescu (care l-a expulzat pe rege în 1990 pentru ca, mai apoi, după 2003, să facă din el un scut uman pentru a-și consolida mandatul și a marca simbolic drumul pe calea integrării euroatlantice) că a făcut ca România să vorbească despre monarhie la timpul prezent, integrând-o în realitatea de zi cu zi. Frica abisală l-a determinat pe bolșevicul republican la reacții iraționale care frizau nebunia. Regele l-a îmbolnăvit pe Iliescu de sindromul Tourette: vorbea gura fără el, făcea gesturi necontrolate, era când despot luminat, când antimonarhist, când gazda regelui pe care-l „omenea” cu proprietăți, chiar dacă era de părere că proprietatea „e un moft”. Oximoronul format de președintele fără judecată, moștenitor al sistemului securist și autor al unor crime abominabile, pe de-o parte, și onorabilitatea, pacea, umanitatea regelui, de cealaltă parte, au fost de atunci o componentă esențială a stilisticii sociale românești. Pentru mulți, regele devenise echivalentul simbolic al unei Românii virtuale, ideale, teritoriu care a evoluat rapid de la stadiul de pată albă pe hartă (hic abundant leones!) și prag prea-des călcat între barbarie și civilizație, la statutul de Belgie a răsăritului. Monarhia a adus România în Europa, înainte ca tancurile sovietice și oameni ca Iliescu să înlocuiască europenismul românilor cu barbaria asiatică.

Reacțiile la tragica dispariție au fost după chipul și asemănarea omului politic. Unii monarhiști de duminică varsă o lacrimă retorică pentru a impresiona electoratul cu sensibilitatea lor paseistă și a da de înțeles că au învățat ceva din tragedia regală. Alții spun că regele a murit, trăiască regina. Coroana a rămas în familie, istoria continuă chiar dacă am rămas orfani de rege. Unii cred că, dacă regele moare, partida de șah cu imoralismul politic s-a încheiat. De acum încolo totul e posibil pentru că absența regelui lasă loc tuturor aberațiilor comportamentale. De ca și cum legile moralei ar fi fost abrogate peste noapte. Alții, speriați de lecția de viață și moarte dată de rege, încearcă să-i îndoaie cu apă chioară tăria, punând racursiuri piezișe pe evenimente cruciale din biografia acestuia. De pretutindeni, chiar și din cele mai neașteptate vizuine ideologice, se aud voci deplângând România care ar fi putut fi, dacă am fi urmat, după 1990, calea regală. Toate aceste semne de afecțiune au ca zgomot de fond puternicul bruiaj comunist, propaganda predată la școală și prezentă încă în colțurile societății, acolo unde se strânge și dospește gunoiul ideologic.

Ion Iliescu, care a luat primele lecții de actorie și regie politică la Moscova, îl deplânge pe rege care ar fi fost un om al datoriei. Pentru că trecutul a început să prindă viață și-l bântuie cu tot soiul de stafii, fostul președinte e speriat de apropierea propriei posterități și îl preocupă ce s-ar putea spune despre el mai târziu. Așa se explică tonul amnezic al compunerii școlare de pe pagina sa personală. „Revenit în țară, după schimbările din decembrie 1989, a trecut peste dezamăgiri și momente dificile și a devenit avocatul României în efortul ei de integrare europeană și euroatlantică. A fost un exemplu de responsabilitate politică și civică.” Uită să spună că dezamăgirile și momentele dificile au fost opera exclusivă a lui Iliescu și a huliganilor din anturajul lui. Dar încheie, cu retorică de secretar la județeana comunistă, spunând că moartea regelui Mihai marchează încheierea unuia dintre cele mai zbuciumate capitole din istoria modernă a României, „o istorie complexă, deseori dramatică, dar care a asigurat locul cuvenit al țării noastre în Europa și în lumea contemporană.” E evident că Iliescu a înțeles că, dacă nu poate lua nimic din cele lumești cu sine, măcar să lase ceva vorbe bune despre dușmanul său de moarte, Regele, că poate și-o mai spăla păcatele (ateul Iliescu încheie spunând „Dumnezeu să-l odihnească în pace!”). Pe de altă parte, e de înțeles tonul melancolic al revoluționarului de profesie față de ultimul rege victimă a comuniștilor. Iliescu însuși e un ultim exemplar dintr-o specie dispărută: aristocrația stalinistă educată la Moscova. În mod secret, speră ca procesele în care e acuzat de crime să treneze, eventual să fie uitate până va deveni el însuși trecut, ca să poată fi evocat drept ziditorul noii Românii postdecembriste cu patosul pe care-l pune el însuși azi scriind elogii postume și inutile regelui.

Copil de trupă și suflet al lui Iliescu, Adrian Năstase, a cărui cea mai mare ispravă de luptă a fost împușcarea propriului fular într-o tentativă suicidară caricaturală, îl plânge și el (cu stilul, clișeele și chiar frazele lui Iliescu, pentru că probabil folosesc amândoi același ghostwriter; încheie, de pildă, ca și Iliescu, cu „Dumnezeu să-l odihnească!”) pe cel expulzat din țară pe când el era tânăr ministru de Externe. Are numai vorbe sibilinice de spus despre cel căruia voia, pe vremuri, (dacă nu el, atunci colegii lui de partid) să-i interzică venirea în țară. „Cu moartea sa, se încheie (sau începe) o legendă”, își începe Năstase șirul de poncife. „O figură emblematică a destinului românesc timp de un secol, cu dictaturi, cu război, cu camarilă, cu legionari, cu sovietici, cu comuniști, cu o familie complicată. Spectator, multe decenii, din Elveția, dar implicat de alți, inevitabil, în jocuri politice,” mai glosează aluziv Năstase. Cine-i știe istoria personală, oportunismul sentimental și legăturile de sânge cu comunismul va înțelege de ce omite Năstase să spună că de perioada în care sovieticii și comuniștii au anihilat familia regală singurii care au profitat din plin au fost el și ai lui. Încercarea permanentă de a disimula acest obscur sentiment de culpabilitate îl face să scrie ezitant și ambiguu, parodiindu-și propria aroganță, de aceea nu avem cum ști dacă-l căinează pe rege sau ne ține o lecție de materialism dialectic. Probabil că subiectul delicat face ca stilul și dicția să-i tremure ca mâna cu care s-a împușcat. E însă atât de preocupat să paraziteze amintirea marelui dispărut cu memorii personale irelevante (tatăl lui ar fi fost coleg de școală cu regele Mihai și însuși Adrian Năstase ar fi avut sentimente filiale față de ilustrul predecesor) încât simți nevoia să iei antiemetice după ce-i citești fie și fragmentar rândurile.

La rândul său, Traian Băsescu (care a pus pe harta istoriei Cireșica și Golden Blitz așa cum amiralul Nelson punea Trafalgarul sau regele Mihai I - Palatul Elisabeta), spunea că a murit un fost șef de stat. „Din patru am rămas trei. A fost un șef de stat de vremuri grele. Dumnezeu să-l ierte. Nu aș comenta și altceva, nu sunt pregătit.” Nu e „pregătit” și pentru că sunt prea proaspete în memoria colectivă vorbele grele și pizmașe spuse cândva despre rege și rolul lui istoric în „vremurile grele” pe care le evocă. De altfel, fostul președinte este remarcabil prin faptul că a reușit să condamne oficial și comunismul, dar și monarhia. Singurul „șef de stat” despre care a avut vorbe bune (în afara propriei persoane, desigur) a fost Nicolae Ceaușescu. Acesta nu avea coroană, e drept, dar avea baston.

Niciun pitic politic nu a ratat să se pozeze postum cu marele dispărut. Toți, republicani fanatici sau monarhiști de ziua a șaptea, se fotoșopează în pozele de familie ale regelui, la masă cu el sau în viața de toate zilele. Invocă amintiri posibile și probabile, dar imposibil de probat. Și te sperii când îi auzi spunând că regele i-a făcut „mai buni.” Că acum, rămași singuri, vor încerca să-i merite și onoreze memoria. Toți afimă că sunt orbiți de durere, știind că dimensiunea telenovelistică a ființei îi face pe românii de rând îngăduitori și amnezici. Pentru ei sentimentalismul a fost mereu mai expresiv și mai convingător ca adevărul. Carnasierele politice au început deja să canibalizeze amintirea regelui. Primărița Capitalei, de pildă, care e, cum se știe, autoarea morală a recentelor violențele din Piața Victoriei (unde, peste campusul protestatarilor, voia să aștearnă Târgul de șorici și mititei de iarnă ca să bruieze scandările cu sfârâitul cârnaților și să disimuleze entuziasmul antiguvernamental sub euforia bahică a degustătorilor de țuică), evoluează cu un număr de iluzionism politic, anunțând că intenționează să redenumească piața cu numele ilustrului dispărut. Iluzia este că, dacă îi schimbă numele, vechea piață dispare. Așa a încercat Iliescu după decembrie 1989 și, mai ales, după mișcările studențești din primăvara lui 1990, când a vrut, prin interpușii de la Primăria Generală, să schimbe numele Pieței Universității în a Revoluției. A trebuit să renunțe.

Moartea regelui pare să fi dezechilibrat establishmentul, să fi rupt axa morală a lumii prezente. La fel se purta clasa politică după moartea lui Corneliu Coposu căruia i-au regretat cu toții dispariția. Ba chiar Oliviu Gherman, președintele de paie al PDSR-ului și mai apoi ambasador la Paris, a vrut să-l elogieze la funeralii, provocând o asurzitoare greață publică. L-au regretat pe Corneliu Coposu, cum îl regretă pe rege, cu aerul că au scăpat în fine de standarde etice la care nu se puteau ridica. Ușurați că nu mai au cu cine fi comparați. Euforici ca niște liceeni în absența profesorului. De parcă după dispariția regelui, înaltele criterii de moralitate și onorabilitate impuse de el ar fi automat suspendate. Unii se așază la catedră, își pun ochelarii pe vârful nasului și iau morga profesorului. Citesc pe nas și cu măscări catalogul. Alții se bat cu hârtii. Unii le fac mustăți celor care dormitează în bănci. Alții propun o modificarea a regulamentului parlamentar: să se voteze amendamentele la grămadă. Tot ei amână la nesfârșit discuția unor legi profitând de capacitatea redusă de concentrare a adversarilor parlamentari.

Această debandadă a făcut ca zilele trecute să fie adoptate tacit 23 de legi la Senat. La Camera Deputaților, parlamentarii Uniunii Salvați România și-au pus pe piept afișe mari pe care scrie Hoții și se bagă în prim-planul camerelor video acoperind imaginea prezidiului, ca să vadă o țară întreagă pe cine au votat. În plen, s-a întețit lupta dintre triburile politice. Este un război al vorbelor fără perdea care curăță realitatea până la ultima speranță, până la ultima iluzie. Sondajele de opinie (poate falsificate, poate reale) spun că, dacă s-ar vota duminică, structura parlamentară nu s-ar modifica aproape de fel (s-ar putea doar să dispară partidele mai mici și mai zgomotoase). Desigur, sentimentul că democrația românească trece prin momente dramatice ar putea fi doar un efect secundar al durerii despărțirii de rege. Deși... istoria e dictată acum de partidele proguvernamentale cu eleganță de buldozer iar parlamentarismul pare o chestiune a trecutului. Când spuneau că au învățat să fie „mai buni” nu au spus și de la ce rege.

Puțini reacționează cu decență și măsură, în anonimatul propriei dureri a despărțirii de cel care părea să vertebreze țara, să-i dea un sens mai presus de propriul interes, orgoliu, program politic sau înțelegere secretă. Creierul politico-administrativ al țării suferă de schizofrenie și a început să se automutileze de plăcere. S-ar zice că durerea le-a luat mințile de plăcere. Moartea domnilor, bucuria nebunilor.

Opinia dvs.

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG