Linkuri accesibilitate

Sinteza săptămînii politice românești.

Revoluția permanentă PSD și-a mai înghițit un fiu. Cam cu greu și sughițuri că avea noduri. Oficial, Sorin Grideanu a fost dat jos din post pentru incompetență. S-a spus că randamentul guvernului său a fost aproape nul, că au mai rămas promisiuni neîndeplinite pentru încă un program electoral. Că a înșelat așteptările electoratului. Supărarea PSD și încăpățânarea lui Sorin Grindeanu au fost atât de mari că PSD a inițiat o moțiune de cenzură împotriva propriului guvern sperând să recucerească Palatul Victoria în propriul beneficiu. În mod paradoxal, PSD și ALDE, principalii câștigători ai alegerilor parlamentare de anul trecut, și-au intitulat moțiunea inițiată împotriva propriului guvern „România nu poate fi confiscată! Apărăm democrația și votul românilor!” Acest titlu de roman de 15 bani face parte din larga operațiune de spălare pe creieri a electoratului care trebuie să uite că Sorin Grindeanu a fost alegerea expresă a președintelui PSD și că programul guvernamental cu care s-au câștigat alegerile a fost prezentat pentru prima dată de Liviu Dragnea. Același care anunță acum, după concedierea lui Grindeanu (pentru că nu a respectat programul de guvernare!), că guvernul își schimbă azimutul „pentru că este vorba de o serie de întârzieri care au și generat evenimentul de astăzi, acțiunea de astăzi și, de asemenea, ultima săptămână.”

Primul ministru în funcțiune Sorin Grideanu susține la rândul său că începuse să simtă de mai multă vreme tensiuni în lesă. De fapt, încă de la adoptarea Ordonanței 13 care îi scotea pe interlopii partidului din pușcărie pe motiv de suprapopulare și bună purtare. În iarnă, pe când sutele de mii de români socializau cu guvernul urându-i cele bune pe străzile marilor orașe (într-un protest gratuit și fără obiect, după cum a stabilit într-un târziu Curtea Constituțională), Sorin Grindeanu ar fi avut crampe emoționale produse de acest document înseilat de Liviu Dragnea și ai lui. Desigur, ar trebui să ne explice Sorin Grindeanu de ce ne spune toate acestea abia acum. De ce nu l-a izbit această greață existențială când protestatarii scriau sloganul guvernării sale „Noaptea ca hoții” pe clădirile din Piața Victoriei. Sau poate că ne va da acum utile amănunte de culise, cum ne amenință noul său locotenent, Victor Ponta, care susține că multe a văzut și multe are a ne povesti.

Cabinetul Grindeanu nu era la prima moțiune. În februarie era respinsă o altă moțiune de cenzură inițiată de PNL și numită pompos „Guvernul sfidării naționale. Nu legalizați furtul în România.” Un titlu ambițios și alunecos, venind de la PNL și PDL care au dat ei înșiși multe ore suplimentare de lucru procurorilor de-a lungul vremii. Oamenii Ralucăi Turcan, pe atunci suplinitoare la șefia partidului, sperau astfel să capitalizeze politic protestele de stradă. Li s-au alăturat și parlamentarii USR. În acea moțiune se vorbea despre „atentatul guvernului la adresa românilor prin adoptarea unor acte normative prin care se urmărește modificarea codului penal și grațierea unor pedepse”. Folosind ca scut legal decizii sau opinii ale unor instanțe interne sau internaționale pe care le-ar fi răstălmăcit, guvernul Grindeanu era acuzat că atentează la siguranța națională. Petenții admiteau că prim-ministrul este în situația ingrată de a răspunde comenzilor politice însă era somat să facă un pas înapoi și să-și asume „eroarea de a adopta aceste legi”, ca să nu fie un tovarăș de drum, cum a fost dr. Petru Groza. Dincolo de tonul melodramatic și excesiv, PNL încerca o manevră abilă și anume aceea de a-l îndepărta pe Sorin Grindeanu de propriul partid. Politrucul timișorean, rezistent ca nimeni altul la rușine, nu se lăsa, invocând loialitatea față de cei care le-au numit. E în partid de 21 de ani și îi este fidel.

Fidelitatea lui însă a fost trădată de marea sa iubire politică zilele trecute când Parlamentul a fost convocat duminică după slujbă, la exorcizarea demonilor din guvern. PNL era condus, de astă dată, de eternul Ludovic Orban, abia uns președinte la Congresul partidului când a fost votat de o majoritate consistentă și speriată de perspectiva alternativei: Cristian Bușoi, favoritul lui Klaus Iohannis pentru care nu odată europarlamentarul s-a făcut covor roșu în partid. Ludovic Orban are rutina unei intransigențe flexibile pentru că știe că astfel va părea omul de care partidul are încredere manevrând cu aceeași pricepere morcovul și bățul în relația cu partenerii politici. Orban a fost o vreme pe o rută excentrică, împins de forțele centrifuge către zone marginale în partid. El s-a opus fuzionării cu PDL considerându-l format din trădători și băsiști. Pe fostul părinte de suflet al PDL, Traian Băsescu, l-a acoperit de neoșisme sulfuroase, iar vorbele spuse pe seama fostei președinte interimare Turcan, una dintre mamele PDL, au dus la amenințarea cu procese de calomnie. Orban are obrajii căliți în lupta cu justiția. Într-un dosar despre care spunea că este fabricat, Orban a fost acuzat și judecat pentru „folosirea influenţei în scopul obţinerii unor foloase necuvenite”. A fost dosarul care l-a împiedicat să candideze anul trecut la primăria Capitalei. Achitarea a venit în acest an, prea târziu, desigur, pentru cursa la primărie, dar convenabil pentru cea la șefia partidului. Însă, cum spuneam, intransigența lui Orban devine cu vremea flexibilă iar alegerile în partid le-a câștigat propunând, printre altele, o listă de aghiotanți unde prima era însăși Raluca Turcan care a devenit astfel primvicepreședintă în partid. Reacția întârziată a președintelui Iohannis pe tema crizei politice poate fi explicată și astfel, nu doar din pricina diferenței de fus orar. În momentele de climax politic, președintele era în toiul unui ambițios turneu occidental. Iar respingerea candidaturii lui Bușoi îl va fi pus pe gânduri în perspectiva următoarelor alegeri prezidențiale, chiar dacă primul mesaj al proaspăt alesului președinte PNL Orban a fost că se va bate din răsputeri să mai câștige un mandat pentru Iohannis. Același Orban care afirma înaintea alegerilor locale de anul trecut că și-ar dori mai multă implicare și hotărâre din partea președintelui.

Una dintre glumele virale care circulă pe rețelele de socializare este să nu răspundeți la telefon dacă numărul afișat pe ecran vă este necunoscut. Este posibil să fie Liviu Dragnea în căutarea unui premier. Ca mereu, anecdota are un miez de adevăr: după adoptarea moțiunii de cenzură președintele PSD pare la fel de indecis la numirea primului ministru ca și în decembrie trecut, când s-au vehiculat zeci de nume, cu toate incorecte. Liviu Dragnea nu căuta (cum nu caută nici azi, se pare) un profesionist, ci un slujitor fidel iar criteriile esențiale nu au fost calificarea, ci flexibilitatea spinării și rezistența obrazului. Astăzi spune că are o listă scurtă de patru candidați, dar că partidul are resurse nelimitate. Speră ca președintele Iohannis să nu le facă probleme. Acesta a convocat luni partidele la Cotroceni. Teoretic, ar putea respinge numele propuse de PSD-ALDE pretextând reconfigurarea structurii parlamentare însă capetele tăiate cresc rapid la loc și negocierile pe sub masă din ultimele clipe au restabilit dezechilibrul mohorât și autoritar în favoarea monstruoasei alianțe socialist-liberale. Chiar și ezitanții, cei care au fost o vreme tovarăși de drum ai lui Grindeanu, l-au lăsat pe acesta într-un marginal ménage à trois cu Mircea Geoană și Victor Ponta. Împreună ar putea forma echipa PSD 2, să joace în meciuri comunale.

PSD este sigur că va da și viitorul premier. Chiar dacă tovarășii de drum de la minoritățile etnice (ca de obicei, arbitri apolitici ai jocului politic) par cam fără chef și gata la orice cotitură să dea bir cu fugiții, cele două partide tot mai au vreo 40% din voturile parlamentare, suficient cât să facă viața grea oricărui guvern. „Nouă ne-a fost greu să guvernăm cu un singur partid,” spune Olguța Vasilescu, unul dintre numele vehiculate pentru funcția de premier. „Imaginați-vă, mai afirmă ea, cum ar fi un guvern cu șase partide.” În treacăt fie spus, trebuie să remarcăm actul ratat al ministrei muncii care vorbește despre un singur partid și nu despre două. Poate și pentru că partidul lui Tăriceanu a devenit atât de dependent de PSD că s-a transformat practic într-o filială a acestuia. Îi leagă și dosarele fără număr de corupție în care sunt implicați. Nu întâmplător una dintre cele mai controversate afirmații făcute de Liviu Dragnea de la tribuna Parlamentului în ziua moțiunii a fost și constatarea că Direcția Anticorupție a convocat câțiva grei din partid imediat după depunerea moțiunii.

Recentele convorbiri purtate de procuroarea șefă de la DNA cu subalternii pe care-i zorea să facă dosare demnitarilor și politicienilor pentru că dau bine la publicul internațional și-i cresc cota au pus paie pe foc și i-au făcut pe mulți să se uite suspicioși la zelul anticorupților de a deschide anchete și a redacta rechizitorii pe care puțini judecători sunt dispuși să le bage în seamă. Deși înregistrările nu au claritatea celor făcute de SRI în beneficiul DNA și s-a spus că sunt fabricate, se pare că sunt martori gata să jure că, dacă nu în faptă, cel puțin în spirit, acesta a fost mesajul procuroarei șefe DNA. Dragnea și Tăriceanu se consideră, asemeni întregii pletore politice majoritare, victime ale poliției politice care se folosește azi de acuzația de „corupție” cum se folosea înainte de cea de „uneltire”. Retorica lor autocompătimitoare caricaturizează adevăratele drame ale crimelor comuniste. Ironia sorții face ca mulți dintre liderii mai vechi sau mai noi ai celor două partide să fi avut relații vicioase și aprofundate cu poliția secretă comunistă. Nu e nimic nou. Foștii securiști s-au infiltrat în mai toate organizațiile, controlându-le și rescriind trecutul și viitorul după cum le-o dicta prezentul. La fel și ofițerii acoperiți de rit nou. Chiar dacă nu au condamnat crimele și barbaria regimului, nu s-au dezis de torționari și nici nu au deschis și descâlcit dosarele Securității și Partidului Comunist, sunt primii care să pună în cârca celorlalți procesele staliniste și reprimarea ceaușistă. Până la urmă, moștenirea comunismului nu e chiar atât de grea și le oferă succesorilor suficiente alibiuri.

Parlamentarii PNL încă discută dacă e cazul să propună ei înșiși un candidat pentru Palatul Victoria sau doar să voteze împotriva celui al PSD. Alina Gorghiu, fostă copreședintă PNL pe vremea când se ținea de lesă cu Vasile Blaga, buldogul PDL (acum prea prins de anchetele DNA pentru a mai avea influență în partid), declara la Timișoara, în fieful lui Grindeanu așadar, că decizia se va lua în ziua consultărilor, adică luni, când se va întruni Biroul Executiv PNL. Candidatul potrivit ar fi Ludovic Orban, spune Alina Gorghiu, sperând pare-se prin aceste flaterii să recâștige terenul pierdut în ultima jumătate de an. Ludovic Orban a spus însă că PNL nu vrea la guvernare.

Nu se știe cum ar reacționa Klaus Iohannis la posibila autopropunere a PNL în coaliție cu alte câteva grupuscule. Indiferent de cochetăriile politice, relația dintre președinte și PNL s-a maturizat din decepție în decepție. Oamenii din partid nu mai cred în mâna bună a președintelui după ce au pierdut la scor ultimele alegeri controlate prin mijlocitori și telecomenzi de la Cotroceni. Vor să încerce și altceva. Ludovic Orban este, pentru unii nostalgici, un substitut de Crin Antonescu. Altora le amintește de luptele cu influența pe care o exercita în partid Băsescu odinioară. Dar cei mai mulți simt că partidul și-a pierdut identitatea și că e nevoie de o mână forte pentru a-l pune pe direcție. Rămâne de văzut dacă mâna fină de chitarist a lui Orban va putea să o facă. Deocamdată nici președintele Iohannis nu știe cum va colabora cu imprevizibilul Orban care nu mai răspunde sforilor și butoanelor cunoscute. Poate de aceea Iohannis spunea în premieră că e nevoie de o soluționare cât mai grabnică a crizei, pentru că în caz contrar trebuie să ne gândim la alegeri anticipate. Desigur, e o vorbă spusă la necaz, ca și amenințarea cu referendumul. Rezultatele unor alegeri anticipate sunt imprevizibile și s-ar putea să nu tulbure apele bazinului electoral PSD. Dacă vrea să nu fie izolat cu totul pe o scenă politică ostilă, să rămână fără aliați sau prieteni, președintele trebuie să coabiteze cu inamicul, chiar dacă va trebui să-și ignore o vreme amicii. Așa a făcut și predecesorul său însă pentru asta s-a străduit din toate puterile serviciilor să scoată dinții nașilor și tătucilor politici, că erau turbați. A uitat să și-i scoată și pe ai lui.

XS
SM
MD
LG