Linkuri accesibilitate

Sinteza săptămînii politice românești.

Ministrul justiției a aruncat o piatră în balta politicii și sute de înțelepți de Internet încearcă s-o scoată. Este o piatră cu o profundă conștiință politică și a nimerit chiar în miezul problemei. Pe care l-a făcut praf.

Printr-un lung și monoton discurs, ministrul anunța modificarea legilor care reglementează numirile și controlul magistraților. El spunea (o sinteză folositoare aici) că ar vrea ca Inspecția Juridică, aflată acum la Consiliul Superior al Magistraturii, să treacă în subordinea ministerului pentru a deveni astfel autonomă (sic!). Că numirile capilor procuraturilor nu mai trebuie făcute de președintele țării, ci de către CSM la propunerea ministrului. Că magistrații bănuiți de fapte penale vor fi urmăriți, după adoptarea pachetului de rectificări, nu de Direcția Anticorupție, ca până acum, ci de un nou departament ministerial. Că membrii CSM ar trebui să se suspende din magistratură pe durata mandatului. Ministrul ar mai vrea ca accesul în Institutul Național al Magistraturii să fie restrâns la persoane care respectă criterii de pregătire, competență și vechime în sistem, și nu pe cele de rudenie sau clan. „Sunt propuneri de fond şi nu de formă, pe care le considerăm firești, necesare şi normale, de natură să asigure buna funcționare între cele trei puteri ale statului, de natură a eficientiza şi credibiliza actul de justiție,” spunea Tudorel Toader.

Acest anunț i-a luat pe mulți pe nepregătite, dar ei sunt siliți să-și înghită vorbele și să fiarbă „în suc propriu” (rețeta Iliescu, bucătar șef la

Plecatul în concediu continuă să fie pattern-ul cel mai practicat de demnitarii care vor să evite procurorii anticorupție, manifestațiile de protest ...

PSD): ministrul a plecat în concediu de îndată ce și-a rostit tirada televizată și, ignorând întrebările jurnaliștilor, și-a strâns hârtiuțele de pe masă, și-a pus pălăriuța pe cap și a dispărut în necunoscut. Plecatul în concediu continuă să fie pattern-ul cel mai practicat de demnitarii care vor să evite procurorii anticorupție, manifestațiile de protest, jurnaliștii sau propriile dubii.

Primii care au ieșit buimaci pe marginea acestei mări de vorbe, pe jumătate înecați și cu priviri pierdute, au fost înșiși destinatarii, cei despre care ministrul afirma că ar fi fost informați și consultați. Că ar fi organizat chiar niște runde de negocieri și că prolixul său discurs reformist este semnul că au decis de comun acord să ajute oarba de la justiție să treacă strada. Procurorii de la crimă organizată și terorism (DIICOT), de pildă, susțin că, de trei ani, sunt în discuție reformele din justiție însă că propunerile lor nu există în modificările ministeriale. ”În discuții, se afirmă în comunicatul DIICOT, s-a remarcat că respectivul proiect nu s-a aflat în dezbatere publică, nu a fost publicat pe site-ul Ministerului Justiției și, din păcate, (subl.S.S.) nu reprezintă rezultatul consultărilor anterioare.” Ministerul Public este și mai tranșant (poate și pentru că Augustin Lazăr s-a remarcat mai mult ca protestatar politic, decât ca șef al procurorilor) și a trimis un comunicat în care spune că a luat „cu surprindere și îngrijorare” de modificările pregătite de minister. Procurorul general susține că magistrații nu au fost consultați, că mai toate măsurile anunțate vor duce la subordonarea politică a diferitelor paliere de autoritate din sistem, că multe alte nuanțe din aceste modificări legislative dovedesc ranchiuna de partid și de stat față de justiție. Curios (sau explicabil, pentru cunoscători), DNA nu și-a publicat punctul de vedere. Poate și pentru că-i lasă deocamdată pe alții să-și spargă berbecii de porțile ministerului. Chiar și CSM pretinde că propunerile lui Tudorel Toader sunt în contradicție cu „propunerile motivate formulate anterior de către Consiliul Superior al Magistraturii în urma consultărilor sistemului judiciar” și că toate acestea nu fac decât să sporească presiunea politică asupra ”calității actului de justiție”.

Mulți leagă discursul monoton și cumva prolix al ministrului de semnificația zilei în care l-a rostit, 23 august. Cumva, printr-un soi de memorie reziduală, el ar fi simțit nevoia să celebreze fosta zi națională din perioada dictaturii comuniste. Contestatarii spun că acum, ca și atunci, ne aflăm la două tancuri și trei divizii distanță de dictatură și de Moscova. Semnele ar fi evidente: ministrul vrea să dea controlul justiției pe mâna partidului. Vrea să decapiteze parchetele generale și speciale și să le transplanteze capete de politruci. Vrea să întoarcă România cu zeci de ani în timp, discriminându-i pe tinerii din sistem.

În seara zilei în care ministrul a prezentat propunerile, au ieșit la defilare în fața guvernului câteva sute de protestatari. Se mai pregătesc câteva divizii. Se recondiționează lozincile din iarna trecută. Se schimbă ironii fine pe net, iar paginile de socializare al oficialilor sunt citite și adnotate cu aviditate de protestatari sau susținători. Semnalul l-a dat președintele Iohannis, protestatarul cu canadiană roșie de la manifestațiile din iarnă, care a contestat cu vehemența lui lentă propunerile ministeriale spunând că ar fi „un atac asupra statului de drept, independenței și bunei funcționări a Justiției, precum și împotriva luptei anticorupție” și că propunerile ministrului nu ar fi decât o încercare de a elimina președinția de la rotirea cadrelor prin magistratură. Iar Dacian Cioloș, acum fără ocupație, scrie pe pagina sa de Facebook o lungă și amăruie scrisoare către șeful PSD, Liviu Dragnea, în care-l acuză că încearcă să mușamalizeze discursul ministrului prezentându-l ca o simplă enunțare a unor principii și nu o decizie irevocabilă și nenegociabilă. „Dacă domnul Toader are legitimitate pentru că este susținut politic, scrie fostul prim-ministru, cine îl susține trebuie să-și asume ceea ce dumnealui prezintă public de la pupitrul de ministru.” Așadar, schimbarea regulilor în justiție este fie opera unui pistolar singuratic scăpat din mână, fie o decizie politică, oricum nu are legătură cu justiția care ar trebui lăsată așa cum e. Sau, dacă sistemul este modificat, să fie modificat din interior, independent, așa cum e sistemul de salarizare, de sănătate sau cel de pensii din justiție, armată sau serviciile secrete: să beneficieze unii și să plătească toți.

Este clar că, deși toți se declară prietenii adevărului și ai justiției, nimeni nu știe sau nu spune despre ce justiție este vorba: nu orice oarbă cu sabie vrea binele suprem și, cu atât mai puțin, binele privat. Cu toții sunt de acord că justiția ar trebui reformată. Unii cred că trebuie schimbate normele de funcționare. Alții, că schimbările trebuie să fie doar pe ici pe colo, în părți de retorică, nu și în cele decizionale sau procedurale. Un cerc care, intens mângâiat, devine vicios, cum spune Ionesco. Nicicând în ultimii zece ani limba română nu a fost mai generoasă cu sensurile ca în cazul cuvântului justiție care are creat omonime cam în toate taberele politice, în clanurile interlope și în triburile familiale. Ca să știi despre ce justiție vorbești ar trebui să te uiți cine folosește cuvântul și în ce context. Semnificațiile justiției nu mai coincid de mult cu cele ale dreptății și, de multe ori, justiția de pe băncile tribunalelor diferă fundamental de dreptatea de pe treptele de la intrare.

Parțial au dreptate cu toții, dar nu deplină. Justiția este profund politizată chiar și acum. În primul rând, construcția sistemului este strâmbă, incluzând în rândul magistraților și pe procurori, deși aceștia sunt jucători în actul de justiție, deci nu au cum fi și arbitri. Procurorii sunt cei care adună probele la dosar și cer condamnările fiind așadar avocați ai acuzării la același nivel cu avocații apărării. Procurorul general, cel puțin, ar trebui ales prin vot fie de breasla lui, fie, după model american, de electorat. În orice caz, nu se poate ca avocații acuzării să aibă statutul inamovibil, autonom al judecătorilor. Este un gândire reziduală de pe urma căreia sistemul trage clipă de clipă ponoasele și greaua moștenire de nedreptăți.

Curtea Constituțională, cea mai important instanță a țării (chiar înaintea Înaltei Curții, căci decide în privința legii fundamentale și hotărârile pot duce la invalidarea unor legi deja existente), este formată din nouă judecători propuși câte trei de președinte și de cele două camere parlamentare (acestea din urmă îi numesc conform complicatului algoritm politic sau pentru a-și plăti clienții). Așa se face că pe acolo au bântuit mulți strigoi ceaușiști sau activiști de partid, iar deciziile luate de aceștia fac parte din istoria comică sau suprarealistă a justiției românești. De, măreția dreptului...

De asemenea, s-a dovedit că multe personaje-cheie din parchete și judecătorii aveau/au legături contra naturii cu serviciile secrete, cu lumea interlopă, cu partidele sau cu presa. Multe dosare au fost compromise fie de probele inconsistente, fie de corupție, fie de expunerea prematură în presă a elementelor esențiale. Sistemul actual a adus-o în fruntea DIICOT pe procuroarea Alina Bica, actualmente condamnată cu executare în două dosare de corupție. Se spune că procuroarea s-ar fi servit de poziția pe care-o avea pentru a favoriza diverși infractori de partid și de stat, finanțatori-cheie ai partidului. Chiar și-așa, implicată în mai multe dosare penale, a rămas în justiție ca avocat al apărării. Ba chiar l-a apărat pe Nicușor Constantinescu, unul dintre capetele balaurului retezate în glumă de lupta anticorupție. Al exemplu: acum câteva săptămâni, prim-procuroarea Parchetului Botoșani a fost ridicată cu cătușe și mascați la poartă pentru ”infracțiuni de corupție și contra libertății persoanei și înfăptuirii actului de justiție în perioada 2015-2016”. Ea ar fi vrut să obțină prin șantaj și extorcare niște imobile. De asemenea, ar fi intervenit și în alte dosare în curs alterând sau sustrăgând cu ajutorul unor complici din Poliție, probele de la dosar.

Chiar și adjuncții Laurei Kovesi de la Anticorupție au fost dați afară cu scandal. Procuroarea Mihaiela Iorga își acuză fosta șefă că ar fi acționat împotriva legii când s-a decis să-i percheziționeze biroul unde s-ar fi găsit mai mulți bani fără justificare. Ea mai susține că foștii ei colegi ar putea s-o acuze oricând de orice, dat fiind faptul că pot schimba ce probe vor prin dosarul ei și că „dacă ar fi să povestesc tot ce știu despre DNA aș avea ce scrie toată viața”. Curios: Parchetul general nu s-a autosesizat, s-o pună la lucru. Un alt protejat al șefei anticorupției, procurorul Uncheșelu, este acuzat că ar fi cerut bani pentru a renunța la o contestație la executare. Nici el nu este interesant pentru Procuratura generală, nemite pentru Direcția anticorupție care a decis neurmărirea acestuia. Lista potențialilor infractori din sistemul de justiție ar putea continua ad nauseam, la toate nivelurile, astfel că afirmația că singurul lucru care ar trebui să se schimbe în justiție ar trebui să fie o anticorupție mai dură pare o glumă despre oale sparte între prieteni.

Justiția a suprapopulat închisorile cu găinari însă a fost extrem de clementă cu marii infractori și de multe ori fie a băgat sub preș marile dosare, fie le-a amânat până și-au pierdut semnificația, fie le-a casat pentru că probele și declarațiile erau inconsistente sau contradictorii. Uneori a fost nevoie să treacă generații pentru a se da o soluție juridică în cazuri de crime împotriva umanității (dosarele Ficior și Vișinescu). Alte dosare la fel de importante au devenit de nejudecat după sutele de intervenții în cutiile cu probe și în declarații (dosarul Revoluției sau al mineriadei din iunie 1990). Chiar și în dosarele recente, mai ales în cele în care sunt prinși puternicii zilei, judecătorii resping de multe ori încadrările procurorilor și stabilesc pedepse simbolice. Justiția a dovedit de nenumărate ori că este bine orientată politic. Că preferă să nu se lege de peștii cei mari (amânarea a devenit o strategie de ocolire a iminentelor sentințe iar condamnarea cu suspendare - o simulare a executării) și că justiția se aplică cu celeritate și duritate doar de la un anumit palier social în jos.

Mare parte din legislație este producția unor perioade revolute, fără relevanță în ziua de azi. A fost creată pentru sistemul totalitar sau pentru protecția și beneficiile urmașilor acestuia. Justiția trebuie reformată, desigur, dar există reformatori capabili și mai presus de orice interes personal/de clan? Reforma justiție trebuie să fie rezultatul unei dezbateri intelectuale pe tema libertăților și obligațiilor însă, într-o România unde acestea sunt distribuite pe criterii de clasă și influență, o asemenea discuție e de neimaginat. Există o zonă de consens intelectual unde să se strângă cu toții, contestatari și decidenți, intelectuali și magistrați, pentru a adopta fie și un set general de principii? Greu de știut. Geografia socială are linii tremurate. În larma generală, pare imposibil de schimbat o vorbă pe înțeles. Și de multe ori, chiar și tăcerea este asurzitoare.

Opinia dvs.

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG