Linkuri accesibilitate

Dezunirea de azi a fost provocată, în primul rând, de politicienii de dincoace și dincolo de Prut pentru care unirea este doar o temă de campanie electorală.

„Cred că este mai puţin important să avem discursuri bombastice, într-un ton populist, electoralist (sic!), pentru că acelea nu îi ajută nici pe ei, nici pe noi”, își justifica Klaus Iohannis absența de la şedința parlamentară solemnă dedicată centenarului Unirii Basarabiei cu România. În loc să-i întâlnească pe politicieni, a preferat să facă un test-drive la târgul auto. S-ar zice că, pe măsură ce cunoaște oamenii politici mai bine, îndrăgește mașinile mai mult. La urma urmei are sufletul unui profesor de fizică, nu de metafizică. Unii îl apără, spunând că ar fi fost invitat înadins cu doar o jumătate de oră înainte de începutul reuniunii, să nu aibă vreme să nimerească nuanța potrivită a cravatei. Alții pretind că a vrut să se delimiteze de politicienii pe care-i disprețuiește. Sau poate că se va fi simțit incapabil de discursuri mobilizatoare în prezența celor pe care-i consideră vinovați de compromiterea scenei politice și de declinul actual al României. Alții insinuează că, în felul acesta, și-a asigurat o publicitate neplătită, în preambulul campaniilor politice de anul viitor. Mai ales că, stând ca o stâncă colțuroasă, bătută de apele Prutului, chiar și când nu face nimic face totuși spume, iar imobilismul și tăcerea par proactive.

Reuniunea de la parlament a adunat, ca orice praznic transmis la ore de mare audiență, politicieni de toate calibrele, ba chiar și piese muzeale ca Emil Constantinescu sau Ion Iliescu, care, dacă s-au remarcat prin ceva, a fost prin limba de lemn de esență moale cu care au atins subiectul reunificării și prin tergiversarea sau blocarea relațiilor cu Republica Moldova. Problema unirii a fost amânată la calendele rusești, pentru „nu e momentul” și nici nu e oportun să scoți ursul din bârlogul de la Kremlin, cum spunea Iliescu pe când submina din interior capitalismul, ca naș suprem al infractorilor de partid și de stat. Acolo, la adresa parlamentului, l-ar fi putut găsi portăreii tribunalului pentru a-l aduce pe sus la procesul Mineriadei din iunie 1990 în care fostul președinte este acuzat de infracțiuni împotriva umanității. Nu s-a prezentat la proces și e posibil ca dosarul să se reîntoarcă la prietenii lui, procurorii, cei care au reușit, bramburind profesionist probele, să-l exonereze de crime (pe el și pe amicii lui politici) vreme de 28 de ani.

„Are mâinile pline de sânge”, spun victimele care au venit degeaba la tribunal. Așa o fi, dar sunt mâinile pupate de atâția discipoli, mâinile cu care a condus (direct sau prin intermediari) țara vreme de decenii, cele cu care și-a mângâiat părintește electoratul pe cap, mâinile lui de naș al României postcomuniste, cu care i-a salutat și îmbrățișat pe cei prezenți la reuniunea festivă de la parlament. Nu a fost nimeni în parlament să-i arate ușa către sala de judecată și către groapa de gunoi a istoriei. Nu s-a ridicat nimeni în semn de protest că împarte același aer sulfuros cu fostul bolșevic care se lăuda pe vremea lui Stalin că e student la Moscova.

Dar nici succesorii săi cleptocrați nu sunt mai breji și doar o istorie a finanțelor postcomuniste ne-ar putea spune cât din iubirea bugetară pentru Moldova a ajuns în conturile din Brazilia sau Costa Rica. Nu e de mirare că principalii retori și limbuți ai întrunirii omagiale au fost liderii partidelor guvernamentale, și ei în tranzit către Înalta Curte. Poate și pentru că se simțeau cu musca pe căciulă, nu s-au sfiit să se victimizeze, comparându-se cu iluștrii înaintași, dacă nu la curajul de a lua decizia istorică a unirii într-o perioadă istorică ostilă, măcar la dosarele penale.

„Sfatul Țării nu a fost o adunare reprezentativă abstractă, spunea șeful Senatului, Călin Popescu Tăriceanu.” Cei care-l compuneau aveau nume, identități, biografii, iar respectul nostru i-a ridicat pe un soclu de pe care presa contemporană lor a tot încercat să-i răstoarne. „Câţiva au făcut chiar obiectul unor investigaţii ale instituţiilor de forţă ale statului precomunist”, mai spune el, mâhnit de ingratitudinea prezentului care face ca și el, un colos politic, să fie cercetat penal, iar Liviu Dragnea, cariatidă a social-democrației, să fie condamnat. Cetățenii „abuzaţi de instituţiile propriului stat” sunt vulnerabili, (orice-ar spune ideologiile naţionaliste şi miturile patriotice) în fața agresiunii unei puteri străine, mai spune al doilea om în stat, derapând pe sofaua psihanalistului. Ar fi curios până unde se identifică fostul manechin al caselor comuniste de modă cu acest model cetățenesc și care ar fi puterea străină în fața căreia este vulnerabil.

Şeful Camerei Deputaților a fost mai preocupat de-a lungul timpului de explorarea Braziliei, decât de a Moldovei...

Liviu Dragnea a dovedit, la rându-i, că este toboșarul vremurilor noi. „O spun deschis, simplu şi explicit - eu vreau să ne unim cu Moldova! Vreau să fim împreună în Europa, dar ca o singură naţiune”, spunea el. Este, desigur, o nouă ocazie în care, pentru a le fi uitate demisiile și păcatele tinereții (și maturității) revoluționare, politicienii se folosesc de scutul uman al oamenilor simpli și al marilor idei fondatoare. Că aceasta e pohta ce-a pohtit nu s-a prea văzut până acum, șeful Camerei Deputaților fiind mai preocupat de-a lungul timpului de explorarea Braziliei, decât de a Moldovei. Și nu Prutul și-a propus să-l sece dintr-o sorbire, ci apele Dunării care udă insula Belina, locul lui preferat de pesuit.

Chiar și așa, plină de minciuni patriotarde, narcisism, vanități și vorbe umflate, reuniunea parlamentară a avut importanța ei, într-o perioadă și o lume care pun mare preț pe simboluri și imagine. Cu doar două zile înainte, la Chișinău, participanții la mitingul dedicat unirii au cerut ca parlamentele celor două țări să adopte declarații de unire, pentru a dovedi că nu există doar dorință, ci și voință pentru a-și schimba destinul. Rămâne să vedem cum stăm cu putința.

Această cerere i-a supus presiunii nu doar pe politicienii moldoveni, ci și pe cei români. Căci nu doar în Moldova, ci și în România au fost adoptate, la nivel local, declarații de reunificare, ultima pe listă fiind cea adoptată de toate grupurile politice din Consiliul general al capitalei României. E drept, vocea străzii nu s-a prea făcut auzită în București, dar la o adică, din datorie patriotică, bucureșteanul ar spune „da”, ca tot românul, la eventualul referendum sugerat de politicieni. Votul consilierilor din București este așadar ecoul celui dat în parlament (unde s-au abținut totuși 19 parlamentari) pentru „Declarația pentru celebrarea unirii Basarabiei cu Țara Mamă, România”, un document care, chiar dacă, poate, pe un ton „bombastic, populist și electoralist”, fără consecințe practice, adoptat doar de ochii lumii occidentale, creează totuși premisele unei viitoare discuții serioase pe tema reunificării. În document se spune că Parlamentul consideră legitime dorințele acelor cetățeni ai Republicii Moldova care doresc unificarea („și subliniem că acest act depinde de voința acestora”) și că românii vor fi oricând pregătiți să vină în întâmpinarea oricărei „manifestări organice” (ce-o fi aia? n.m.) de reunificare. Cu alte cuvinte, românii așteaptă pasivi, dar plini de solicitudine, ca moldovenii să facă și al doilea eventual și al treilea pas către reunificare. Sau să nu mai facă vreunul. Până atunci se mulțumesc să aplaude de pe marginea Prutului eforturile.

Dar bunele intenții ale declarației par pentru unii pline de uscături. Klaus Iohannis nu avea nimic în agendă pe 27 martie, dar a decis că e mai bine să le transmită moldovenilor stima lui de departe, printr-un mesaj publicat pe pagina de net a președinției. Stilul este omul însuși, iar mesajul are tonul unei lecții de fizică dedicată expansiunii cosmice: temperatura enunțului se apropie de zero absolut și semiîntunericul textului este luminat doar de coliziunea corpurilor cerești și de radiația reziduală de fond. Comunicatul lui Iohannis pune Unirea la timpul trecut, între paranteze, ca obiect de muzeu și subiect de contemplare și admirație, față de care angajamentele sufletești sunt mai degrabă nostalgic-recuperatorii: importantă ar fi azi nu reunificarea celor două state, ci pragmatismul relațiilor actuale, iar Actul semnat acum o sută de ani de Sfatul Țării ar fi sursa de inspirație pentru parteneriatul strategic între cele două țări. Sau cum inspirat scrie, într-un dialect local al novlimbii orwelliene, președintele Iohannis: „cursul nostru de convergență se numește parcursul european al Republicii Moldova, pentru succesul căruia țara noastră acordă un sprijin consistent și permanent, diplomatic, financiar și tehnic.” Așadar, soți de drum, nu de cununie. Probabil o poziție negociată la nivel înalt, similară până la plagiat celei susținute de Andrian Candu, președintele parlamentului moldovean, la ședința solemnă de la București. Și el vorbea despre pragmatism (Podurile de flori au deschis calea, dar ne dorim poduri de piatră, o autostradă, o cale ferată care să lege Chișinăul de București), despre spiritualizarea, și nu desființarea granițelor, de trecerea la nivelul superior al jocului sociopolitic, cel al Uniunii Europene.

Poate că Klaus Iohannis va fi având dreptate: discursurile parlamentarilor au fost, cel puțin în parte, bombastice, populiste și electorale, dar președintele nu ar fi putut afla aceasta decât participând efectiv la reuniune, pentru a tempera înflăcărările de operetă cu un duș de realism-capitalist, diluând elanul sămănătorist cu o hartă a peisajului geostrategic și cu trasarea pragmatică a unor relații de cooperare reciproc avantajoase care să nu pună la încercare loialitatea și eficiența pacturilor de securitate semnate de România.

Traian Băsescu, fost ministru al transporturilor și președinte de țară, actualmente parlamentar român și semicetățean moldovean, nu a reușit să traducă glasul roților de tren sovietic într-o limbă europeană...

La urma urmei, în lumea civilizată, globalizarea chiar a dus la spiritualizarea frontierelor. Piedicile împotriva unificării economice și sociale a celor două state au fost puse în fapt de politicieni. Ei sunt cei care țin blocate marile magistrale energetice, comerțul și forța de muncă, nu moldovenii care trec granița pentru a-și găsi de muncă în România sau oriunde aiurea, de preferință în spațiu latin. Acum 11 ani, când am vizitat Moldova, am stat la graniță mai bine de cinci ore. Era nevoie, mi s-a spus, ca roțile întregului tren să fie schimbate din pricina diferenței de ecartament feroviar, cel moștenit de moldoveni de la sovietici fiind, cum altfel? cel mai mare din lagărul comunist. Întregul proces de ridicare a vagoanelor pentru a fi puse pe noile roți și noile șine era o transcriere cu chirilice a bunelor intenții de la București. Situația nu s-a schimbat nici azi. Trenurile moldovenești nu știu nici acum, la aproape 30 de ani de la Declarația de independență, decât rusește. Traian Băsescu, fost ministru al transporturilor și președinte de țară la fel de mult ca Iliescu, actualmente parlamentar român și semicetățean moldovean, nu a reușit să traducă glasul roților de tren sovietic într-o limbă europeană. Astfel că dezunirea de azi a fost provocată, în primul rând, de politicienii de dincoace și dincolo de Prut pentru care unirea este doar o temă de campanie, de multe ori inconsistentă și demagogică.

Speranțe sunt. Intraductibil era și circuitul gazelor prin conducta Iași-Ungheni și nu e de mirare că românii de peste Prut sunt în continuare captivi ai eternului șantaj cu gaze al Moscovei. Compania română Transgaz făcuse în decembrie anul trecut o ofertă pentru preluarea companiei Vestmoldtransgaz. Se pare că discursurile de la București, fie ele pragmatice, fie bombastice, populiste, electoraliste vor fi avut vreun efect, în cele din urmă: la două zile după ședința parlamentului, miniștrii economiei din cele două țări au semnat la Chișinău contractul prin care compania română o prelua pe cea din Moldova. Deși patologic-incoerent atunci când trebuie să vorbească despre obiectul muncii, adică despre economia României, ministrul Dănuţ Andruşcă a dovedit că are o mlădioasă limbă de lemn când vine vorba despre politică. El a spus clar „privatizarea este un prim pas în înfăptuirea unirii” pentru că România (adică PSD, în cazul de față) face „politica faptelor, nu a vorbelor.”

Semnarea atât de oportună (oportunistă oare?) a contractului de branșare energetică a Moldovei la România arată că Prutul nu mai e meridianul care schimbă fusul orar al politicii și că politicienii moldoveni și români și-au potrivit alarma la ceas în funcție de calendarul alegerilor. Iar pentru partidele proeuropene și unioniste din Moldova gazul necesar supraviețuirii politice nu este oxigenul, ci gazul din conductă. La fel și în cazul discursului naționalist și patriotard din România. Iar mașina de vot a celor din PSD („mândri că sunt români”) ar putea funcționa la alegerile de anul viitor și cu gazul lichefiat din conducta Iași-Ungheni.

XS
SM
MD
LG