Linkuri accesibilitate

Sinteza săptămînii politice românești.

Tavanul unei școli din Rahova s-a prăbușit peste o sală de clasă. Inițial, s-a spus că sub moloz au fost prinse și patru eleve. Una dintre ele, chiar transportată la spital, cu grave probleme respiratorii din cauza prafului. Ulterior, cele patru protagoniste au dispărut. Erau doar niște figurante. Sau figuri de stil de care s-au folosit jurnaliștii pentru a face știrea mai dramatică.

Inspectoratul școlar și autoritățile publice locale ne consolează: bine că nu au fost victime. Bine că nu mai sunt decât două săptămâni de școală (dintre care una de activități extracurriculare). Bine că vacanța de vară e suficient de lungă pentru ca școala să intre în reparații generale. Pentru restul anului școlar elevii au fost mutați la altă școală. Nu vom afla niciodată, probabil, cine este răspunzător de această situație, ca și de alte incidente similare. Ne vom consola că nu există victime sau că ar fi putut fi mai multe. De asemeni, ne vom consola că, deși banii dați în vacanța de vară de anul trecut pentru repararea școlii sunt irecuperabil pierduți în sistemul circulator al unui sistem corupt și disfuncțional, bugetul e generos și va aloca și vara aceasta alți bani pentru tavanele mortale ale instituțiilor statului.

Școala din Rahova este una dintre miile care au primit avize de funcționare la începutul anului școlar. Actele au fost semnate de aceleași mâini moarte care au dat avize și pentru Colectiv sau alte cluburi nefuncționale, dar înrudite cu afacerile primarului. Învățământul a devenit, de multă vreme, doar o altă afacere mafiotă a clanurilor care controlează banii publici, asemeni firmelor de construcții, de consultanță sau de IT. Ca și bolnavii de prin spitale, infirmii sau asistații sociali, tinerele mame sau bătrânii noștri, elevii sunt scutul uman care asigură un aer de inevitabilitate și onorabilitate celor mai nebunești și penale cheltuieli. Instituțiile statului au tavane mortale, pe care calcă apăsat sau stau agățați cu capul în jos zeii momentului, stăpâni absoluți pe banii publici, pe trecutul bătrânilor, prezentul tinerelor mame și viitorul copiilor.

Diavolul nici nu se mai ascunde în nuanțele bugetelor locale și de stat. Stă și el agățat de plafonul economiei. Toată lumea știe că atunci când autoritățile ne vor binele cu forța trebuie să ne uităm cui folosește. Este neclar deocamdată cui folosește Legea salarizării. Poate doar la bilanțul contabil al unui guvern care suferă de personalitate bipolară. Noaptea bântuie instituțiile ca un criminal în serie, în vreme ce ziua stă cu un zâmbet cumsecade în poarta guvernului și primește cu mulțumiri roșiile și lozincile răscoapte aruncate de protestatari.

Pentru a justifica generozitatea guvernului, șeful de la Statistică, personalitate cunoscută și apreciată pe plan european zice-se, vine cu cifre de adormit copiii, însă adormiții din parlament dau nevrotic din picioare în somn când le aud. Numerele mari ale guvernului nu se potrivesc cu socoteala de acasă a parlamentarilor opoziției. Ar fi bani suficienți pentru mărirea salariilor, spunea Tudorel Andrei, director la Institutul de Statistică. Oamenii lui au prognozat o creștere de peste 5,7% în acest an, cea mai mare din Uniunea Europeană, crescând ca Făt Frumos din compostul peltelelor propagandistice. Dar demnitarul a venit cu statistici care par dintr-un univers paralel în care curg lapte și miere prin arterele instituțiilor de stat. S-ar zice că economia duduie și ne duce cu motorul supraturat către viitorul de aur cu care suntem în pericol de coliziune. Nu e de mirare că unii cred că, în spatele acestei epiderme de elefant și al sănătăți de toval, organismul economic gâfâie, cu miocardul inflamat. Că i se dau avize de funcționare fictive și că nu există de fapt niciun indiciu că au crescut eficiența, productivitatea sau randamentul economic, ci doar mișcarea hârtiilor bancare. Nu vom ști niciodată dacă banii pentru salarii sunt reali sau doar o ficțiune pentru că PSD nu vrea să-l lase pe ministrul Finanțelor să vină în Parlament să dea explicații. Probabil că păstrează, ca în comedii, poanta pentru final.

La rândul lui, și guvernatorul Băncii Naționale Isărescu pare vexat de situația bună a unui guvern cotat printre cele mai anoste și păguboase din istoria ultimului sfert de veac. Situația este mai bună ca în planurile cincinale comuniste însă pericolul, avertizează bancherul șef, este ca economia să cadă de sus și să se facă țăndări. În binecunoscuta chinezească a lui Mugur Isărescu, ar fi vorba despre graba cu care au sărit să caute credite oamenii prim-ministrului Sorin Grideanu și de faptul că reluarea creșterii, după o perioadă de secetă economică asemeni deșertului în care ne-a lăsat guvernul Boc și, mai apoi, Ponta, nu se poate face pe baza creditării. De altfel, Victor Ponta a trebuit să mai tempereze procentele de optimism demagogic cu dușurile reci ale realității economice, reducând câteva zerouri din creșterea prognozată de statisticieni. Investițiile pe primele trei luni sunt minime, spun reprezentanții opoziției, și nu ar fi de mirare ca peste un an, primul ministru să ceară creșterea deficitului cu câteva zeci de miliarde de lei.

Fondul Monetar Internațional, față de buzunarele căruia guvernele României au simțit mai mereu o iubire aproape patologică, avertizează că este posibil ca Legea salarizării să genereze riscuri fiscale majore, producând găuri negre de circa 60 de miliarde de lei, care ar ridica totalul costurilor la circa 6,6% din Produsul Intern Brut. De asemenea, multe prevederi ale legii sunt neclare, inclusiv cele care se referă la sursele de finanțare a acestor cheltuieli suplimentare. Legea ar trebui aplicată gradual, realist, echitabil și transparent, recomandă economiștii FMI.

Legea care prevede creșteri și cu 50% ale salariilor mici este prea bună pentru a fi adevărată, spun așadar toți specialiștii. Cu toate acestea, a fost adoptată cu mici și prea puține amendamente de Senat și își urmează neabătută traseul, strivind cu carele ei triumfale bunul simț și logica economică. La urma urmei, unde răzbate legea grațierii (și se pregătește cea a lobby-ului), proiecte extrem de controversate care au incendiat străzile, au albit nopțile multora și au înroșit rețelele de socializare, de ce nu ar lăsa o urmă de neșters pe viitorul copiilor noștri o biată lege a salarizării de ale cărei grafice ascendente stau agățate carierele profesionale ale atâtor angajaților la stat? La urma urmei, cine să dea un ban pentru consolidarea statului? Un guvern de dreapta? Sunt niște bani bine cheltuiți pentru o clică de politicieni dependenți de finanțele statului, de fondurile publice și de banii europeni filtrați prin instituțiile publice. Pe de altă parte, nu poți mânca pâinea aceasta albă fără să lași vrăbiilor niște firimituri, să nu te atace la franzelă. E drept că, tropotind de nerăbdare pe lângă butoiul cu miere bugetară, ne-au umplut pe toți de moloz și că acoperișul întregii economii stă să ne cadă în cap. Mulți speră în secret că nu vor fi victime. La urma urmei cine a mai rămas în economie? Emigranții? Asistații?

Teroretic, puțini se împotrivesc unei reforme care să restrângă semnificativ efectivele statului. Practic, toți cei direct interesați prin salarii, prime, bonusuri, ajutoare sau credite consideră că, dacă statul ar fi în pericol de dispariție ca pangolinii sau maimuța bonobo, nu și-ar mai putea plăti clienții cu sinecure pe la societăți de stat unde salariile numai echitabil, transparent și realist nu sunt date. Cum și-ar mai putea face statul și clienții săi fideli vilele acelea princiare? Cum și-ar mai putea trimite copiii să studieze pentru binele țării, al partidului și al grupului de interese? Cu ce ar mai gaja împrumuturile acelea imense luate peste noapte din bănci dacă nu cu banii statului și cu influența dată de aceștie? Pentru ca toate acestea să devină realitate, inclusiv paradisele artificiale din subsolurile economiei, unde s-au cheltuit de multă vreme banii pentru toate școlile din Rahova și cei pentru miile de kilometri de autostradă, sutele de spitale reabilitate și milioanele de locuri de muncă promise, falsificarea statisticilor este un rău necesar.

La urma urmei, morala istoriei recente este că universul de partid și de stat poate sta într-un număr, iar acel număr poate fi falsificat. Statul are nevoie nu doar de oameni pe postul îngrășământului natural al ficțiunilor economice, dar și de tavanul mortal al statisticilor false (se raportează cifre mincinoase, se umflă lista de cheltuieli, se țin registre duble, se înregistrează mai mulți alegători decât în realitate, se adună cu câteva sute de mii de voturi mai mult pentru un candidat agreat de serviciile secrete, în detrimentul adversarului acestuia...), pe sub care să meargă triumfal din alegeri în alegeri, sub protecția scuturilor umane. Statisticile sunt falsificate din obișnuință, ipocrizie instituțională și, nu în ultimul rând, din instinct de supraviețuire. Fără acest fals complex, statul nu ar mai putea supraviețui, cu tot aura lui strălucitoare de musculițe carnivore care înghit finanțările pentru agricultură, educație, sănătate, protecție socială, cu tot cu băncile sau fondurile care le finanțează.

Prin Parlament nu se târăște încet, implacabil și sulfuros doar Legea salarizării, ci și mult-huiduita Lege a grațierii. Parlamentarii majoritari vor parcă să demonstreze că nu contează dacă proiectul e adoptat noaptea („ca hoții”) sau fermentează în balta stătută a Parlamentului, dus încet către Cloaca Maxima a Monitorului Oficial, mersul discuțiilor și nici fundamentele legii nu vor fi influențate de protestele din stradă al căror termen de rezistență pare să se fi scurs. În Senat legea a fost adoptată tacit fără nicio modificare, așa cum a fost depusă. Președintele Senatului, Călin Popescu Tăriceanu, susține că nu s-a primit raportul Comisiei Juridice, și că toți s-au concentrat pe adoptarea Legii salarizării. Liviu Dragnea, șeful Camerei Deputaților, spune că, în ciuda sutelor de amendamente și a ostilității generale, proiectul guvernului este cel mai bun și trebuie să rămână neschimbat. Semn că Dragnea confundă tot mai des grația cu grațiere. Proiectul este cel propus de fostul ministru al Justiției, Florin Iordache. După câte știm, i-a dăunat grav sănătății. Familia politică tradițională care a conceput acest document este formată din chiar cei doi șefi de camere parlamentare. Amândoi au condamnări sau procese penale și ar vrea să mai stea pe firmamentul politicii fără să cadă de-acolo ca niște arhangheli de stuc.

Cumva tot scandalul pe marginea arhivei SIPA și a modului în care se spune că ar fi fost folosită ca armă politică totală a reușit să compromită și mai mult justiția și să o relativizeze, astfel că adoptarea tacită a proiectului grațierii și lipsa de reacție a CSM nu mai scandalizează pe nimeni. Hainele cele noi ale justiției sunt cortinele de fum propagandistic. Procuratura și instanțele au amestecat și falsificat prea adesea marile dosare iar de procesul comunismului s-a ales praful arhivelor. Chiar și eforturile Direcției Anticorupție par să fie îndreptate doar spre estetizarea statisticilor, operându-i, la nevoie, fără anestezie pe adversarii politici. Nu este primul semnal de alarmă că puterile statului nu mai încap în aceeași teacă și că și-au constituit universuri paralele și conflictuale. Nici măcar stat în stat nu mai sunt, ci state lângă state. Fiecare cu bugetul său de stat și serviciile lor secrete. Suntem în țara în care lupta politică nu are limite de decență și onoare. S-a purtat prin delațiuni, denunțuri, calomnii, corupție, atacuri imunde, dosare penale contrafăcute, violarea corespondenței și șantaj. Faptul că o arhivă cu acte confidențiale despre care unii susțin că ar fi inofensivă sau chiar utilă deparazitării magistraturii a devenit muniția de război împotriva justiției și a unor inamici politici (Băsescu, PDL) dispăruți în misiune e o dovadă tavanul instituțiilor statului este detot șubred. Zeii pictați pe tavane atârnă tot mai greu și stau să se prăbușească peste muritorii de rând. Iar, de astă dată, victimele nu mai sunt fictive.

XS
SM
MD
LG