Linkuri accesibilitate

Plecați în concediu cu executare


Nu excesul de zel, ci absența lui poate fi imputabilă luptei anticorupție.

Românii suferă de tulburări polare. Normal: polii pluralismului sunt în derivă. S-au devalorizat, i-a prins inflația, au ruginit și s-au tocit de a rămas țara bipolară. Dacă stai la mijloc, te sfâșie curenții magnetici. Pe mulți îi avantajează această simplificare a problemelor morale căci, spune ei, e mai bun e un Război rece de cincizeci de ani, decât un război termonuclear de cinci minute. Și cum să nu le dai dreptate? Prinși de artificiile luptei cu corupția, mulți au făcut dicromatopsie (adică văd lumea în alb și negru) și-și urmează loiali și fără întrebări comandanții de pluton, nu contează pe ce poteci alunecoase îi poartă. Își cedează capetele, să decidă alții pentru ei. Adevărul e că, pentru a bate câmpii politicii, nu de creier și simț critic e nevoie, ci de cizme de toval și stomac pe potrivă. De ce ar trebui creier, de vreme ce evenimentele se petrec, în cea mai mare măsură, în spatele ușilor închise, pe mutește și orbește, iar în fața opiniei publice ajung doar informații bine controlate politic? Probele materiale au o mare doză de imaterialitate, iar cel mai semnificativ trafic al grupărilor de interese este cel cu dosare și cu zvonuri.

Polaritatea lumii în care trăim a devenit și mai evidentă (dacă era posibil acest fenomen fără sfâșieri iremediabile!) după ce procuroarea șefă de la DNA a încercat zilele trecute să-i

Nu excesul de zel, ci absența lui poate fi imputabilă luptei anticorupție. ...

asigure pe români că subordonații ei își fac datoria, chiar dacă este posibil ca datoriile unora să le exceadă sarcinile de serviciu. Ea afirmă de multă vreme că nu excesul de zel, ci absența lui poate fi imputabilă luptei anticorupție. Nu există pădure fără uscături, e de părere șefa DNA, iar dacă unii procurori au altă agendă decât a luptei cu răul, îi va elimina fără discuții.

La rândul său, președintele Iohannis este mulțumit de rezultatele luptei anticorupție și vădit plictisit de cei care se îndoiesc de eficiența ei sau îi pun la îndoială buna credință. S-a văzut cu prim-ministrul Dăncilă și cu șeful ei de la partid (cu toate că-l consideră un infractor), au discutat ca de la egal la egal despre legile justiției întoarse la Parlament după judecata Curții Constituționale, dar și despre cele mai recente acuzații împotriva Direcției Anticorupție care, spun detractorii Laurei Kovesi, ar măslui probele din dosarele în lucru. Însă nici șeful Serviciului de Protecție și Pază nu scapă de acuzații: se spune despre el că s-ar folosi de agenții săi pentru a-i proteja și păzi pe demnitari de relele lor năravuri. Pentru aceasta plantează microfoane, organizează filaje și citesc corespondența intimă. Ar fi nu doar modelul pe care Securitatea l-a aplicat cu succese politice depline vreme de decenii, dar și Serviciul Independent pentru Protecție și Anticorupție (SIPA), poliția internă a magistraților care, se zice, ar fi inițiatoarea postmodernismului justițiar în România, cu soluții judecătorești date la plic înainte chiar de începutul procesului ca pe vremea proceselor-spectacol staliniste.

Nici președintele și nici șefa DNA nu par afectați de faptul că se aud tot mai multe voci care susțin că anticorupția a început să miroasă a poliție politică. Preferă să eticheteze aceste acuze drept urme reziduale ale petardelor politice. Solipsismul lor și tăcerea celorlalți sunt de rău augur. Nu se mai aude nimic despre comisia care ar fi trebuit să investigheze aceste alegații, semn că actualul ministru al Justiției a înțeles că și în acea arhivă stă măreția dreptului românesc, nu doar în numirile sau destituirile politice. S-a vădit în nenumărate rânduri că nici procurorii anticorupție și nici judecătorii de la cele mai înalte curți nu sunt ce par a fi. Luptele pe tema corupției au fost de prea multe ori o îmbulzeală lacomă și sângeroasă a prea mulților lupi paznici la oi.

La ultima ieșire publică, procuroarea șefă a DNA a dat explicații pe marginea unui recent scandal care împlica nume grele din magistratură. Zilele trecute, deputatul Vlad Cosma, unul dintre condamnații în primă instanță ai partidului lui Dragnea din fieful lui Sebastian Ghiță (transfugul cu televiziune), făcea publică așa-zisa corupție a procurorilor DNA din județul Prahova, aducând ca mărturie onoarea sa de denunțător și înregistrări ambientale confuze și pe alocuri ininteligibile. Cosma este profund interesat de compromiterea procurorilor, întrucât este băgat până la părinții lui naturali și politici într-un dosar de trafic de influență și sprijinirea unui grup infracțional organizat, dosar cu prejudiciile de milioane de euro al cărui recurs se judecă la Înalta Curte. Cazul a fost instrumentat chiar de cei pe care acum deputatul îi acuză de falsificarea probelor și conspirație împotriva familiilor de interese din PSD. Și, își spun hipnotizați susținătorii lui Cosma, ceva o fi adevărat, căci face și acum nestânjenit trafic de influență televizată, ajutat de grupările infracționale mediatice aflate în război deschis cu Direcția Anticorupție. Și, pentru că în dosar se susține că, prin infracțiunile de care sunt acuzați el, sora și tatăl lui, ar fi fost favorizat indirect Victor Ponta, fostul șef al partidului, și nu Liviu Dragnea, delincventul șef de azi, partidul tratează familia Cosma cu o răceală de sezon: tatăl și-a pierdut funcția de șef al Consiliului Județean Prahova, iar fiul și-a dat demisia din funcțiile pe care le avea în partid pentru a face pe martirul în studiourile de televiziune. El susține că procurorii i-ar fi cerut să planteze probe împotriva lui Ponta și a lui Sebastian Ghiță, alt fost politician PSD pe care frica de DNA l-a trecut Dunărea. În acest dosar tatăl lui Cosma, Mircea, a fost condamnat de prima instanță la opt ani, iar Cosma însuși la cinci ani de închisoare, însă el a rămas pe baricadele parlamentarismului, servind democrația și intereselor partidului prin apăsarea periodică a butonul de vot electronic. A depus o plângere penală împotriva a patru procurori care i-ar fi violat onoarea, demnitatea și loialitatea în mod repetat. Spune că a îmbrăcat cămașa morții și că nu va ceda, chiar dacă va fi săltat cu cătușe în cazul în care verdictul Înalții Curți așteptat zilele următoare îi va fi nefast. Deocamdată face delațiuni televizate și schi în Austria.

De la un anumit nivel de comandă politică, condamnările cu executare tind să devină pur formale. Actul de justiție e o glumă pentru activul de partid și de stat: „și-a luat concediu cu executare”, circulă vorba. E o rețetă folosită de multă vreme însă care a căpătat notorietate după ce a fost aplicată de Omar Hayssam, fost candidat la Senat pe listele PSD, actualmente condamnat pentru terorism și client al sistemului penitenciar românesc. Acesta a fugit cu o navă comercială ascuns printre berbecuți chiar dacă serviciile secrete vegheau. Alina Bica, fostă procuror șef la Departamentul de Crimă Organizată (colegă și colaboratoare departamentală cu Laura Kovesi), își cultivă grădina din Costa Rica unde se află într-o vilegiatură care seamănă tot mai mult cu un refugiu. Acolo a înființat, zic unii, o societate comercială alături de alți condamnați care își execută pedeapsa la locul de muncă în străinătate. E neclar cum a putut pleca acolo din moment ce era condamnată în două dosare și doar recursul o despărțea de o nouă etapă a vieții în care ar fi văzut sistemul și de partea cealaltă a gratiilor. Nu altfel stau lucrurile cu Radu Mazăre, fante de Obor în PSD, refugiat și el în paradisul fiscal cu multă migală cultivat cu bani europeni în Madagascar. La fel și Codruț Marta, fostul șef de cabinet al lui Sorin Blejnar, dispărut și el în misiune (unii spun că l-a tras la fundul oceanului cheia seifului atârnată la gât). Elena Udrea, fostă parteneră de shopping la

Nicio junglă nu poate fi mai sălbatică decât politica românească...

Paris a Alina Bica, se îndreaptă și ea, alungată de răcoarea penitenciarului, spre Costa Rica, să vadă oceanul de pe veranda prietenei sale. Liviu Dragnea însuși face exerciții de adaptare la clima amazoniană. Nu are dificultăți: nicio junglă nu poate fi mai sălbatică decât politica românească. Și-apoi în pericol sunt căprioarele, nu prădătoarele politice. Mulți șerpi în paradisele astea fiscale!

Dar scandalul Cosma, ca și celelalte găuri mari din sita altminteri deasă (când e vorba de oameni obișnuiți) a justiției nu face decât să ne abată atenția de la nepotrivirea de caracter dintre justiție și dreptate. E de neînțeles cum de nu se discută în Consiliului Suprem de Apărare a Țării sau în Consiliul Superior al Magistraturii probele (înregistrări și martori) din care rezultă că în procuratură dirijarea de sus a anchetelor este o practică curentă. De asemenea, cum e posibil ca marea pradă a dosarului Microsoft (șapte foști miniștri și înalți demnitari) să scape prin prescrierea cauzei fără ca șefa DNA să dea explicații publice? Este vorba despre un dosar cu prejudicii de zeci (poate sute) de milioane de euro, iar de-a lungul timpului ne-au fost furnizate pe căi mai mereu oculte tone de probe care-i incriminau pe suspecți. Ce a lipsit acestui dosar ca să fie judecat până acum? Poate culoarea verde a semafoarelor politice? În ciuda pericolului iminent de prescriere, procuroarea șefă a DNA nu le-a cerut subalternilor să grăbească finalizarea cercetărilor și singurii care au plătit au fost intermediarii (procurori și acuzați). Reușitele DNA par să constea doar în cazuri marginale sau punctuale, corupției crescându-i de îndată alte șapte capete în locul celor sacrificate. Victoriile neterminate ale luptei anticorupție ne lasă mai mereu un gust de cenușă: s-a făcut justiție, dar nu s-a făcut dreptate. Mai toate marile dosare sunt în aceeași situație, că e vorba despre Bechtel, HexiPharma, Gheorghe Ursu, mineriadele, Revoluția sau despre cel al crimelor comunismului (de fapt, acesta din urmă nici nu există), fiind abandonate în arhive, în așteptarea prescrierii, Procuratura militară a anunțat chiar de câteva ori prescrierea crimelor din timpul evenimentelor din decembrie 1989 și a fost nevoie de intervenții la nivel înalt și șmecherii avocățești pentru a bloca procedura. La fel și în dosarul Gheorghe Ursu unde procurorul a ajuns chiar să spună că disidentul a fost un favorizat al sistemului comunist pentru că a putut face o vizită în străinătate (care i-a fost, de fapt, fatală). Amânarea soluțiilor în aceste cazuri cu mare impact emoțional (ca să nu mai spun „de vitală importanță istorică”) a suspendat simțul moral. Cu toții consideră că dosarele sunt deblocate doar dacă există voință politică. Și, dacă este așa, cu certitudine politicienii au alte priorități. Se pare că și magistrații.

De ani de zile ni se cere să credem și să nu cercetăm cum se luptă justiția cu criminalitatea, chiar dacă există mari semne de întrebare. Certitudinea corupției, ni se dă de înțeles, este mai mare decât incertitudinile anticorupției. Justiția în România a început să capete o dimensiune spirituală: trebuie să crezi în ea ca să existe, chiar dacă există tot mai multe semne că e o ficțiune. Nu e de mirare că celui mai dreptcredincios popor european i s-au umplut polii de chipuri cioplite. A relativiza sau a critica performanțele justiției te etichetează automat drept profitor și corupt, așa cum a elogia performanțele justiției (i.e. Procuraturii) te califică în ochii celorlalți drept vândut lui Soros, protestatar de duminică, hipster al democrației.

Discursul justificativ pe tema luptei anticorupție a împărțit apele societății fără a le limpezi. O situație pe care președintele și ceilalți demnitari par s-o accepte ca pe un preț corect al acestei conflagrații, de vreme ce se declară mulțumiți de recolta de capete la hectar și îi decorează pe învingători. Este oare această atmosferă tulbure de început (sau de sfârșit?) de lume un semn că obiectivele luptei cu corupția nu sunt bine definite? La urma urmei, puține dintre dosarele de corupție care țin prima pagină (și locuri fruntașe pe agendele politice) ajung în fața judecătorilor și multe dintre acestea se încheie cu achitarea acuzaților sau cu condamnări cu suspendare. Unde e dreptatea de vreme ce vinovații sunt tratați cu indulgență, iar condamnații pleacă în paradis de unde ne trimit bezele și mesaje patriotice? În onoarea șifonată la mâneci a încătușaților? În conturile lor bancare? În prejudiciile nerecuperate? Dar cine ar avea interesul să definească termenii, obiectivele și metodologia luptei anticorupție („vulnerabilitate a siguranței naționale”, de altminteri) de vreme ce discuția pe această temă nu prea mai are legătură cu dreptatea, ci mai degrabă cu lupta politică? E o luptă cinică, desigur, din care toți ies cu capetele sparte, inclusiv adevărul și opinia publică.

Problema lumilor bipolare este că amenință să se rupă în două, fiecare pol cu lumea lui. O sfâșiere inutilă, de vreme ce, odată ce spargi un magnet în două, acesta își reconstituie polii.

XS
SM
MD
LG