Linkuri accesibilitate

Mintea de maimuță de pe urmă


După Elena din Troia și Elena lui Băsescu, o altă blondă distruge un imperiu...

Sorin Șerb
Sorin Șerb

Cumva cochetăria lui Mihai Tudose de a demisiona imediat ce i-o cereau șefii partidului a salvat aparențele. Are o minte agitată și confuză, (maeștrii zen îi spun shin'en, adică „minte de maimuță”) și răbdarea limitată: nu a suportat să apară ca învins în public, semn că se aștepta până în ultima clipă ca Dragnea să cedeze și să fie eliminat ca un deșeu politic de la conducere. Graba lui a salvat involuntar aparențele pentru că, dacă ar mai fi zăbovit cu demisia o zi-două după ce tovarășii de drum i-au tras preșul de sub picioare, prim-ministrul Japoniei și-ar fi tăiat mâna în katana cu care Tudose își făcea sepukku. Așa, Shinzo Abe și ceata lui de oameni de afaceri au fost duși să vadă România profundă de la Muzeul Satului, ca să înțeleagă de ce avem codul tăcerii nu și codul bushido al samurailor, de ce circulăm cu troica și nu cu Shinkansen (trenuri de mare viteză) și de ce românul preferă mititei și nu sushi. În fotografia prim-ministrului japonez dus de doi funcționari guvernamentali prin mocirla Muzeului să vadă cum se naște eternitatea la sat vedem un om pentru care eternitatea este piatra de încercare a răbdării.

Oricum, lucrurile nu mai mergeau, iar disciplina de partid și de stat se măcina tot mai mult. În PSD, conflictul între sistemul nervos central și cel periferic a dus la convulsii tragice: vocile se desincronizaseră, semnalele erau ambigue și isterice, prim-ministrul Tudose prefera să se joace solitar cu românii și nu mai răspundea la comenzile de aport ale stăpânului de la partid. Dragnea i-a reamintit nu odată că în politică tăcerea e de aur pentru cei care vor să aibă un viitor, nu doar un trecut. „Să fie mai calm”, îl sfătuia el, probabil să nu-i taie și pe alții cu sabia cu care jongla. Dar sabia era atât de fină că mulți nu și-au dat seama decât prea târziu că au fost decapitați.

Conflictul a devenit evident în decembrie, la discuția despre buget și marea Revoluție fiscală, însă ei își rupeau de multă vreme hainele prin culise, îmbrâncindu-se în munca de lămurire de la supraom la supraom. Dragnea ar fi vrut o remaniere guvernamentală, ca să repare onoarea blondei de la Interne pe care Tudose o călcase cu șenila, făcând-o mincinoasă. Carmen Dan ar fi spus niște minciuni stategice pentru a explica încetineala cu care a fost prins polițistul pedofil și rapiditatea cu care a decvis să schimbe subalternii nedisciplinați. Așa-zisul polițist pedofil, deși avea un dosar profesional burdușit cu plângeri de pedofilie și agresiuni sexuale, era om de bază în secția lui de poliție și făcea pe șoferul șefului său direct. Cu ajutorul celor care s-au grăbit să mușamalizeze plângerile, parte din acuzații s-au prescris și omul e negustor cinstit. Ministra a vrut să schimbe roțile Poliției din mers însă și-a prins mâinile la motor: nu ea putea schimba secretarul de stat insubordonat, ci prim-ministrul, dar nici acesta n-o putea remania, ci doar liderii coaliției care o numiseră pe post. Blocajul a dus la demisia de onoare a prim-ministrului. Așadar, după Elena din Troia și Elena lui Băsescu, o altă blondă distruge un imperiu. Liviu Dragnea și-a dat seama că trebuie să se grăbească să peticească partidul ars cu vitrion englezesc de foștii și viitorii lideri scăpați din cămașa de forță a disciplinei de partid. Aceștia amușinau masa cu bunătăți peste care-și cărau palme Dragnea și Tudose în speranța că vor primi și ei o bucățică la parastasul partidului. Ca orice carnasieră politică, Dragnea nu vede în nuanțe și era hotărât să taie în carnea vie și gustoasă a dușmanului intern: cine nu e cu noi e împotriva noastră. Astfel că la ultimul Comitet executiv i-a scos ochii lui Tudose, trimițându-l să nimerească Brăila natală.

Controversele au separat neghina de rapița sălbatică din partid. Unii, spune Liviu Dragnea, trebuie să-și păzească gâtul, pentru că „au plimbat mincinile dintr-o parte într-alta și eu nu pot accepta așa ceva.” Se anunță pâine și circ. Ziua porților deschise la ghilotina PSD. Actori principali - toți cei care au luat de bun principiul liberei expresii în partid. Dragnea crede acum că al treilea prim-ministru e cu noroc. L-a găsit în persoana Vioricăi Dăncilă, cea care acum un an, la reuniunea femeilor PSD-iste i-a dat cadou șefului ei un tulnic. „Este tulnicul cu care Avram Iancu își chema oștenii la luptă”, i-a explicat ea. Probabil că, în afară de engleza ei stridentă și faptul că este teleormăneancă, tulnicul dat șefului e singurul lucru care o remarcă. Ar recomanda-o faptul că nu este o persoană conflictuală, că e ascultătoare.

Președintelui Iohannis i s-a reproșat vehement că nu s-a opus numirii. Peste noapte, foștii săi admiratori mai nevricoși i-au dat lovitura fatală retrăgându-și susținerea de pe paginile de socializare în semn de protest. Îl critică pentru că nu a recurs la armele lui Băsescu, să forțeze o nouă majoritate parlamentară și să accepte autopropunerea lui Ludovic Orban ca premier sau măcar să ia în calcul celelalte două propuneri făcute de Băsescu (Siegfried Mureșan și Eugen Tomac), candidați oricum mai serioși decât „docila și decenta” Viorica Dăncilă. Să forțeze chiar alegeri anticipate (chiar dacă pentru cei care le-ar dori s-ar putea dovedi sinucigașe). Viorica Dăncilă pare să fie legată însă prin fire invizibile și mult mai rezistente de șeful de partid. Soțul ei, cel mai bogat manager la OMV/Petrom Argeș, a sponsorizat din greu partidul la europarlamentare. În 2014, Viorica Dăncilă ar fi fost între primii doi cei mai mari finanțatori ai partidului, contribuind cu zeci de mii de euro la propriul viitor politic. Viorica Dăncilă este și ea o conțopistă din Videle, nesecat izvor de influență și putere. La urma urmei, celor care susțin că e suspect modul în care Teleormanul a devenit peste zi cea mai importantă pepinieră de cadre li se poate aminti că, pe vreme lui Boc, Clujul furniza la rându-i frageda carne de tun a reformei instituționale. Boc și-a creat un habitat prietenos aducându-și la Palatul Victoria nu doar plantele de birou, ci și subalternii și rudele.

Însă aceste contraargumente sunt din alt manual de politologie: președintele Iohannis nu avea cum reinterpreta Constituția (cum se pricepea atât de bine s-o facă Băsescu) cu atât mai mult cu cât există o decizie a CCR (ironia sorții, la o sesizare a PSD din 2014) care stabilește că președintele nu poate numi un prim-ministru din partea unei minorități politice parlamentare pentru că în felul acesta nu ar mai ține cont „de faptul că cetăţenii au ales în favoarea unor competitori electorali care formează sau pot forma o majoritate absolută, de natură a asigura învestirea Guvernului” ceea ce înseamnă „a afecta în mod decisiv dreptul de vot.” Așadar, răspunsul CCR la această dilemă este fără echivoc: președintele nu trebuie să provoace majorități, nu trebuie să promoveze minorități, trebuie să țină cont de ponderea parlamentară a formațiunilor politice, fără a răstălmăci noțiunea de „majoritate” sau „minoritate” după propriul chef și interes.

Gestul său a fost socotită o trădare a revoluției permanente de contestatarii PSD-ului care nu văd în astfel de argumente decât niște chichițe avocățești. Ei consideră că principiul majorităților stabilite electoral devine caduc din prima zi de guvernare și că deciziile importante ar trebui plebiscitate în stradă. Majorități sunt masele care blochează traficul. Ei sunt de părere că PSD, cotat în continuare la bursa pariurilor politice cu circa 42% din preferințele electorale, ar trebui scos în afara legii în beneficiul partidelor de opoziție. Sau a unui guvern tehnocrat, că politica e sulfuroasă. Lipsa de implicare efectivă și afectivă a președintelui în luptele politice, mai ales în cele care ar trebui să ducă la trimiterea PSD-ului în ilegalitate, îi irită. Unii, care privesc deja neliniștiți în viitor pe termen mediu, amenință că nu-i vor mai da votul la următoarele alegeri.

Alții îl acuză că ar fi încheiat o înțelegere pe sub masă cu tovarășii lui Iliescu și Năstase. Și-au amintit că acum câteva zile președintele a semnat o lege care pare să-i favorizeze pe marii dezvoltatori imobiliari care ar urma să se bucure de ștergerea datoriilor și a unor diferențe de TVA acumulate până în iunie 2016. Beneficiarii principali ar fi oamenii de suflet și de paie ai PSD. De pildă, Robert Negoiță, primarul sectorului 3 al Capitalei și izvor nesecat de bani negri pentru zilele albe ale partidului. Fostul șef ANAF, Gelu Diaconu, care a avertizat primul asupra prezumtivei capcane, susține că ar fi o șmecherie integrală a PSD-ului care spală petele de la dosarele fiscale ale clienților, cu ajutorul necondiționat al ministrului Finanțelor, inenarabilul Ionuț Mișa, mare gafeur economic (ca însuși Gelu Diaconu, pentru cei cu memorie mai consistentă). De teama că devine irelevant și ar putea dispărea pe câmpul minat al anticorupției cu cele câteva dosare de gât, după demiterea sa Gelu Diaconu a scos un zgomot de fond continuu și relevant doar pentru conspiraționiștii care cred în înțelegerile secrete dintre PSD și președinte. Ei își amintesc, de altfel, că Iohannis are el însuși mari probleme locative încetinite sau suspendate de învestirea ca președinte, așadar privilegierea dezvoltatorilor nu ar fi inocentă. Fostul șef ANAF ascunde însă faptul că, pe lângă alunecosul PSD-ist Eugen Teodorovici, fost ministru al fondurilor europene căruia îi place să facă pe socialistul-caviar într-un partid de bibani, proiectul a fost inițiat și de patru deputați PNL conduși de prim-vicepreședinta partidului, Raluca Turcan. Mai mult, la votul din parlament, legea a fost adoptată cu majorități zdrobitoare, asigurate și de voturile generoase ale opoziției (și în Cameră, și în Senat s-a înregistrat doar un vot împotrivă). În mod curios, votul cu pricina nici nu figurează în agenda Senatului (pe 7 noiembrie 2017), poate de rușine, poate pentru că era doar primul vot (instanța decizională fiind Camera Deputaților) sau poate pentru că secretariatul Senatului a vrut să șteargă urmele votului. Revoluția fiscală începe, așadar, cu șampanie pentru marii dezvoltatori imobiliari, amatori de tunuri fiscale și tutunuri fine. Și pentru angajatori revoluția fiscală pare de catifea. Doar pentru ceilalți, pentru angajați, revoluția fiscală e sângeroasă. În vreme ce impozitele au trecut integral în cârca salariatului, salariile au rămas în cele mai multe cazuri neschimbate. Mult-promisa creștere a salariilor a fost doar o păcăleală electorală pe care au crezut-o doar cei care beneficiază de partea plină a paharului cu tărie și se îmbată repede cu puțin. Asta într-un an care a început cu creșteri de tarife la utilități iar analiștii economici spun că majorările vor face ca puterea de cumpărare să scadă rapid, măcinând valoarea salariilor.

Așa că se prea poate ca legalismul președintelui care a preferat să semneze cu ezitări teatrale numirea Vioricăi Dăncilă în postul de prim-ministru să ascundă nu doar respectul pentru deciziile Curții Constituționale (multe dintre ele dubioase, de fapt), ci răbdarea celui care știe că antidotul marilor infecții este vaccinul cu viruși morți. Pentru japonezi, răbdarea este culmea virtuților și, probabil, prim-ministrul Abe i-o fi spus președintelui, în singura întrevedere oficială din timpul scurtei și nefructuoasei sale vizite, fabula cu omul care s-a dus la maestrul zen să-l învețe să mediteze. Acesta l-a întrebat: „Poți aștepta?” la care candidatul i-a răspuns repede: „Da, cum să nu? Cât timp?” la care maestrul i-a spus: „Răspunsul ăsta mi-e suficient ca să te refuz.” Cine are suficientă răbdare va vedea curgând capetele dușmanilor în avalul istoriei. Însă cei care continuă să-l simpatizeze îl avertizează că, pe măsură ce se apropie de viitoarele alegeri prezidențiale, răbdarea lui devine din culmea virtuții, un viciu.

XS
SM
MD
LG