Linkuri accesibilitate

Sinteza săptămânii politice din România, semnată de Sorin Șerb.

Incidentul s-a petrecut în pauza publicitară a unei emisiuni politice. Unul dintre invitați, ofensat de vorbele altuia sau, pur și simplu, de faptul că nu voia să tacă, l-a făcut literalmente să-și înghită vorbele cu sânge. A folosit cele mai vechi metode de persuasiune: pumnul și șutul. Victima este vicepreședintele Senatului, activist ecologist ale cărui lozinci sună cumva fals, ca niște yodlere corecte din punct de vedere politic. Nu e de mirare într-o societate în care normalitatea a devenit atât de anormală. Supereroul cu pumni de fier, fost purtător de cuvânt la guvern, intelectual școlit în străinătate și folosit ca poțiune vomitivă de uz intern de liderii PSD, și-a amuțit cu argumente de kickboxing preopinentul confirmând ce se spune că sociologicii nu se sfiesc să folosească bocancii ca să ajusteze statisticile după dorința clienților. Pumnii au fost rapizi astfel că telespectatorii nu au putut vedea decât, ca în tragedia antică, chipul îngrozit al martorilor.

Istoria României e pigmentată cu sângele vărsat de diverși disidenți sau de oamenii simpli întâmplați în calea pumnilor și tălpilor politicienilor. Acum câteva săptămâni, unul dintre pudelii favoriți ai lui Traian Băsescu (între timp abandonat pe marginea drumului), prea beat să mai poată folosi limbajul verbal, s-a folosit de pumni în dialogul cu un polițist. Pentru că mușchii expoliticianului erau înmuiați de etil, polițistul l-a convins din doi pumni lapidari că nu are dreptate așa că fostul fante de Obor politic a ajuns să mediteze la discuția de la miezul nopții pe patul de spital. Avea de unde învăța. Fostul său mentor, șef de partid și de stat s-a remarcat prin limbajul cazon și rapiditatea cu care mângâia puștii obraznici cu palma. Vânătăii de la ochiul băiatului i s-a spus pixelul albastru. Diverși alți politicieni au dat drumul bunului sălbatic din ei, fie îmbrâncind votanții insistenți, fie bătându-i în privat sau în birourile instituțiilor, ba chiar și în public, izbindu-i repetat de unghiul mort al camerelor video.

Dresajul și civilizația se dovedesc nule în cazul animalelor politice. Doar o tencuială spoită peste instincte și legile naturii. Mulți se bucură de distracție când animalele politice scapă din cuști. Oricum, sunt pe jumătate năruite și rinocerilor nu le e greu să evadeze și să fugărească trecătorii prin Pamplona națională. Undeva, în vatra instituțiilor, mocnește genetic această furie pusă în mod greșit pe seama temperamentului personajelor. Când iese la iveală, se spune că violența, agresivitatea și furia nu au nicio legătură cu filosofia organizațională, că sunt doar consecințe ale unei educații civice precare. Uneori deformatorii de opinie cred că văd în formele de agresiune un semn de viață și mobilitate, semn că există oameni politici grăbiți să-ți materializeze crezurile, chiar dacă o fac cu dosul palmei și cu bombeul. Fotbalul și boxul sunt sporturile minții pentru mulți români. Se pare însă că furia vine și din natura vestigială a instituțiilor unde, în ciuda diverselor reforme, a rămas o ucigătoare concentrație de ethos securistic. Polițiștii sunt furioși, funcționarii sunt furioși, miniștrii sunt furioși, ca și procurorii sau judecătorii. Instituțiile statului se înfurie reciproc și împreună își varsă nervii în capul trecătorilor. Și, în special, politicienii sunt furioși, păstrând în acțiunile lor mesajul genetic al războaielor civile din care s-au născut partidele.

Când Procuratura generală a desecretizat, în fine, documentul din care rezulta că Ministerul Apărării a avut o grijă frățească față de minerii care veniseră să-i învețe democrație populară pe elitiștii din București, toată lumea a părut surprinsă: cum e posibil ca Armata, mereu în topul popularității, să finanțeze vandalismele din primăvara românească a anului 1990? Cum s-a putut întâmpla ca „armata poporului” să omenească hoardele de criminali care au otrăvit speranțele și așteptările tuturor, așternând iarna atomică peste cultura timpurie a democrației românești? Era, de fapt, secretul lui Polichinelle, un alt lucru bineștiut pe care l-am împins sub covoarele roșii, întinse în calea puternicilor zilei. Prim-ministrul de atunci spune chiar că banii investiți în găzduirea și hrănirea trupelor paramilitare cu lămpaș au fost „un ajutor umanitar.”

Cu toții știm ce rol au avut instituțiile României în timpul evenimentelor din decembrie 1989, al începutului de război civil din Târgu Mureș (o rană care din când în când supurează) sau al mineriadelor. Desecretizarea documentului dovește, de fapt, cu acte legale complicități criminale la cel mai înalt nivel al statului. Și nu doar în iunie 1990, ci mereu de atunci, de vreme ce a fost nevoie să treacă aproape trei decenii pentru a vedea negru pe alb cât și-au plătit contribuabilii mardeiașii. Cineva a ținut ascunse aceste documente și a simțit că doar acum, în perioada de interimat de la Apărare, le poate desecretiza, să mai uite lumea de ziua de azi, reflectând la cea de ieri. Faptul că justiția a eșuat vreme de trei decenii să judece acest dosar și să-i condamne pe cei vinovați spune totul despre sistemul juridic al cărui soclu este periat de diverși lideri de opinie. E drept, între statul semimilitarizat de după evenimentele din decembrie și actualul stat sunt diferențe, dar tocmai acestea fac ca asemănările prezentului cu perioada totalitară să fie și mai șocante. Autoritățile continuă și acum, ca pe vremuri, să ascundă documente importante, să le manipuleze după propria voință, să ia decizii unilaterale, în ciuda protestelor comunității care fierbe în suc propriu, luptându-se cu morile de măcinat bani ale puterii într-un război inegal, din care ies cu dinții sparți. Nu știm cât va mai dura să aflăm ce rol au avut și alți bătăuși de pe scena politică de-atunci (președinte, prim-ministru, șefi de servicii secrete) dar nici în cazul lor nu e greu de bănuit. De asemenea, nu e greu de bănuit ce rol i-a fost destinat după toate acestea opoziției, după ce i-au fost vandalizate sediile și bătuți membrii. Ca să ne mai mirăm de ce opoziția umblă cu dinții sparți și azi.

Complicitatea Ministerului apărării cu infractorii de acum 27 de ani este doar o pagină din activitatea grupurilor de interese mafiote care au guvernat România. Cumva, în miezul lor aprins se află un nucleu dur securistic. Uneori sunt securiști de rit vechi, comunist, plantați prin bănci, poliție, instituții guvernamentale sau politice. Alteori sunt noii securiști, șefi prin serviciile secrete sau parchete, în poliție sau politică, luptând cu mijloace specifice pentru binele comun al găștii lor. Afirmațiile făcute de fostul sereist Daniel Dragomir, implicat în dosarul Black Cube de spionare a mai-marilor DNA, referitoare la complicitățile dintre serviciul de informații și procurori au stârnit o furtună în paharul cu apă murdară al politicii românești. El susține că agenții secreți livrau dosare contrafăcute procurorilor, care puteau astfel ține sub control personajele politice sau civice incomode. Mai mult, susținea agentul desecretizat, are o mulțime colegi printre de magistrați, cu toții dedicați binelui suprem de suprimare a incomozilor. O metodă care seamănă ca două picături de apă cu dosarele inventate de Securitate în complicitate cu milițienii și procurorii comuniști. Nu altfel a fost anihilat Gheorghe Ursu, un alt dosar mult amânat de justiția română. Fostul șef al statului, Băsescu, spune că e greu credibil dar, pentru că declarațiile fostului agent lovesc în țintele sale preferatel, Laura Kovesi și fostul Florian Coldea, spune că ar trebui făcută o investigație serioasă. Ca să îngroașe bruma de credibilitate a informațiilor, Băsescu spune că avea știință că pe la Coldea se preumblau diverse personaje din viața publică. Politicieni și jurnaliști. „Poate şi unii oameni de cultură... Am spus aşa generic, nu ştiu oameni de cultură, dar ştiu de plimbarea oamenilor de afaceri, a jurnaliştilor, a politicienilor.” Aceștia furnizau informații și primeau instrucțiuni, spune fostul șef al statului care, de altfel, s-a folosit din plin de aceste informații când avea pâinea și cuțitul și ar mai face-o și azi dacă i s-ar ivi ocazia.

Șefa Direcției Anticorupție a cerut declanșarea unei anchete pentru a demonstra calomnia însă cum știm, calomniați, calomniați, ceva tot o să rămână. La rândul lor, politicienii au cerut înființarea altor comisii care să demonstreze prin acte ceea ce-și doresc cu ardoare de atâta vreme: că justiția este un moft, că anchetele sunt bine orientate politic și că indemnizațiile de ședință servesc democrația cu frișcă și esențe tari. După cum se pare fostul agent secret care nu mai are nimic de pierdut, are în schimb totul de câștigat dintr-o anchetă. El s-ar putea exonera astfel de vinovăție, trecând în contul procuraturii toate aspectele infracționale ale propriei sale activități. Ca și în cazul comisiei care, pornind de la afirmațiile unui urmărit penal, a constatat că alegerile din 2009 ar fi fost fraudate, nu pentru a da un sens târziu dansului victoriei executat în râsetele generale de șeful de atunci al PSD, ci doar pentru a putea rupe picioarele unor importanți actori politici de azi care ar juca în continuare pe cartea conspirativității. Și atunci ca și acum este vorba despre aceiași actori principali într-un vicios triunghi amoros. Dar cine mai crede în coincidențe? Poate doar cei care mai cred în buna credință a lui Liviu Dragnea. De fapt, șefa DNA, fostul adjunct de la SRI și actualul ambasador la Washington sunt teme centrale în teoriile conspiraționiste xenofobe ale coaliției majoritare. Teza că România este condusă de serviciile secrete conform unor comenzi din exterior e slujită de minune de declarațiile agentului secret răspopit și așa se explică de ce Liviu Dragnea, șef al Camerei Deputaților și lider PSD, e atât de dispus să facă ore suplimentare pentru binele poporului plasat la baza piramidei lui Maslow.

Pâine și circ, spuneau, în mod inspirat, despoții luminați ai Antichității romane. Cu pâinea controlezi foamea, cu circul - atenția. Ba chiar și frica, pentru că, dacă dai drumul animalelor politice pe străzi, se scutură de dresajul democratic și fac prăpăd mare. Opoziția e lăsată să umble cu dinții sparți, fără tratament, lăsând în urmă poteci de sânge. Doar așa înțeleg toți ce groapă adâncă sapi dacă ai gura prea mare

Opinia dvs.

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG