Linkuri accesibilitate

Sinteza săptămînii politice românești.

Alexandra Braunstein avea trei copii și rămăsese din nou însărcinată cu un alt copil nedorit. Era depresivă și fusese internată de câteva ori la Spitalul de psihiatrie Obregia. A urmat, o vreme, și tratament medicamentos. Sunt însă ani de când nu a mai luat nimic. Îi interzicea credința dar nici nu mai avea bani. Costurile laterale ale unei internări gratuite (coplata informală din multe spitale) nu sunt pentru buzunarul oricărui sărac. Avea probleme în familie - un soț gelos, rude băgăcioase, presiuni comunitare tot mai puternice - și, pentru că „nu mai suporta suferința”, a plecat de acasă, din Ferentari, la mama ei, în Brănești, apoi „la plimbare” sărind în fața trenului, cu tot cu copiii ei, după ce a stat a stat preț de vreo oră ascunsă în pădurea dintre Pasărea și Brănești. A lăsat în urmă un bilet lapidar și un jurnal confuz. Fusese silită de soț să se pocăiască și religia n-o mai lăsa să scape de o sarcină pe care nu o dorea. Soțul era dur, pare-se că o bătea, iar ea ar fi vrut să divorțeze acum vreo zece ani (după ce a născut prima fetiță) însă a renunțat. După aceea, a început să frecventeze spitalul de psihiatrie. Nu mai avea unde se duce. Le făcea probleme celor din casă, după cum spun cunoscuții. Acum toată lumea pare împăcată. Și fratele sincigașei, și mama, și soțul, și cumnatul... Sunt o mare familie înțelegătoare. Nu ar fi vrut să se sinucidă, spune cumnata. Chiar dacă fugise de-acasă, se înțelegea cu soțul care o iubea. Cu ea era o problemă. A fugit de soțul iubitor, de mama grijulie, de toți ceilalți, a luat copiii și a plecat la plimbare. Anchetatorii încearcă să înțeleagă de ce ar fi plecat la plimbare cu o scrisoare de adio la ea.

În spuma murdară a zilelor, durata de uzură și banalizare a povestirii Alexandrei a fost de patru ore, adică imediat ce trenurile și-au reluat circulația către litoral (Istoria va fi reluată odată cu înmormântarea mamei și a celor trei copii, când spectatorii sunt pregătiți pentru catharsisul altor spectacole de lacrimi și durere). Oamenii se uită cu ochii orbi la asemenea tragedii, deși ele par să concentreze o mare parte din problemele și mizeria societății în care trăim. Unii s-au plâns chiar timid că au pierdut prețioase ore de plajă. Sunt șocați, evocă în transă accidentul care le-a suspendat undeva, în Țara de nicăieri, călătoria, dar sunt terifiați de la distanță, ca de un horror vintage transmis la miezul nopții în care nu poți juca decât rolul de spectator mâncător de popcorn.

Cumva, e de înțeles. Anormalitatea a ajuns, ca în multe alte coclauri ale existenței, noua normalitate. Televiziunile și radiourile întrețin cu tenacitate acest cult al morții de pe șosele, căi ferate sau din bătătură. Moartea cu toate ale ei face rating. Filmată de departe, dar, mai ales, de aproape, epidermic, cu tot cu durerea și emoțiile pe care le stârnește. Spre deosebire de siropul de trandafiri care duce la diabet, lacrimile provoacă dependență. Dacă e să alegi, ultimele sunt preferatele telemarketingului, eventual în combinație cu o mare iubire care duce la catastrofă. Reporterii joacă rolul de vestitori ai dezastrului, fiind pare-se apreciați după nivelul de adrenalină pe care-l generează transmisiile lor. Știu că se fac repetiții la sânge pentru ca efectele dramatice să fie pe măsură. Există și departamente care se ocupă cu grafica digitală a incidentelor. Și ei se străduiesc ca, în animațiile lor, să fie cât mai realiști. Unii sunt în competiție secretă cu Pixar. Indicațiile scenografice ale catastrofelor curg pe burtiere, prin subsolul imaginilor, ca un râu infernal de pucioasă în care recunoaștem din când în când câte un chip cunoscut. La doar câteva ore după această cvadruplă sinucidere consumată până la ultima bucățică de obișnuiții speluncilor mediatice, pundiți și specialiști în canibalizarea dramelor, ecranele se însângerau din nou de sinuciderea feroviară a unui vasluian pentru ca, după aceea, sarcina de a-și teroriza audiența să le fie ușurată de atentatele din Barcelona, televiziunile (și paginile de internet ale acestora) rulând la nesfârșit filmări explicite de la locul masacrului. Suntem, parcă, supuși unei continue condiționări în masă care ne face să ne adaptăm cu mai mare ușurință la zgura zilelor, după ce le dăm spuma deoparte. Spuma e pentru Insulele fericiților.

O sinucidere pe calea ferată care traversează pădurea de lângă Brănești nu este decât o nouă filă în dosare sociale de toată lumea ignorate: însingurarea, violența și degradarea relațiilor de familie, lipsa de responsabilitate a societății. Conform statisticilor Organizației Mondiale a Sănătății, în România sunt peste două milioane de depresivi. Adică depresivi care, ca Alexandra, se simt inutili, mărunțiți de vremuri, bolnavi și neîngrijiți, sclavi ai Prozacului și ai Wellbutrinului, ai unei conjuncturi familiale, sociale, economice. Pare-se că mulți dintre bolnavi (căci da, depresia, ca și autismul, este o boală, nu o toană isterică) sunt tineri iar psihologii pun acest fenomen pe seama valurilor succesive de emigranți, mulți dintre ei părinți, care și-au amputat familia în numele unei prosperități de multe ori iluzorii sau care i-a condamnat la sclavaj. Au pus, de asemenea, acest fenomen pe seama fisurii tot mai largi între generația decrețeilor și a ceaușeilor și cea de tranziție. Se mai crede că o contribuție importantă o au lipsa de comunicare cu cei din familie și politicile caricaturale de integrare profesională și susținere a noii generații. Or, conform statisticilor făcute de ONU în intervalul 2000-2015, România este cea mai părăsită țară după Siria. Numărul imigranților se ridică la aproape trei milioane și jumătate, dar realitatea bate ficțiunea sociologică: mulți alți români sunt împinși peste granițe de valurile creșterii și descreșterii economice care mătură România. Mulți pleacă pentru că nu mai au nicio speranță aici. Revin o vreme să-și arate mașinile și hainele second-hand și să ridice un nou zid la palatul de nisip pe care îl construiesc lângă casa bătrânească din satul lor. Se simt, ca și Alexandra Braunstein, prizonieri pe viață ai unui sistem preocupat să conserve supraviețuirea puținilor aleși, indiferent câți chemați ar fi sacrificați pentru asta.

Ne putem întreba, desigur, de ce familia, societatea sau autoritățile nu au intervenit să o interneze pe mama suicidară din nou și să o supună medicației? De ce nu au fost preluați copiii în custodie, deși aceștia, se pare, erau de ani de zile în evident pericol de moarte? De ce au fost complici pasivi la această sinucidere lentă rudele apropiate și mai îndepărtate, comunitatea locală, primăria, poliția și biserica? De ce instituțiile statului nu au continuat monitorizarea unui pacient cu probleme? (De fapt, nici nu e de mirare, nu o face nici în cazul foștilor deținuți periculoși cu probleme: violatori, pedofili, ucigași, traficanți) De ce partidele care spun că au pus fericirea cuplului în miezul doctrinei și programului lor politic privesc impasibile la depresia în care se zbate familia? De ce Coaliția pentru familie nu a propus modificări la Codul familiei, deși susține, vocală și tenace, drepturile familiei tradiționale (sau poate că tocmai de aceea...) ?

Dar, cel puțin în privința acesteia s-ar putea să fiu nedrept. Coaliția pentru familie nu vrea doar modificarea Constituției în sensul precizării compoziției cuplului întemeietor al familiei. Mai nou, duce o susținută campanie antiavort, cerând modificări legislative care ne-ar duce înapoi aproape trei decenii. Susține că avorturile slăbesc familia. De asemenea, apropiați ai Coaliției pentru familiei ies în stradă de teamă că vaccinurile ar putea dăuna sănătății fizice și mintale. BOR le-a interzis preoților să participe la campania antivaccin, și le-a spus oamenilor să nu participe la manifestații. Cu toate acestea la ele s-au asociat independent mulți preoți și călugări, mireni din diverse parohii, unii dintre ei, oameni cu probleme psihice reale, care vorbesc despre apostazia înalților ierarhi care au dat mâna cu Satana. Ei vituperează împotriva faptului că vaccinurile nu sunt românești, ci străine, susținând că marii producători au introdus în compoziția lor „cipuri nanometrice”, mortale pentru copiii noștri. Oamenii aceștia umblă printre noi liberi și nestingheriți. Curios este că singurii autiști în această poveste nu sunt copiii vaccinați, ci manifestanții (de altfel, cu toții vaccinați) care consideră că orice argument științific este manipulat de Guvernul mondial și de un conclav de savanți nebuni. Manifestanții spun că au fost terorizați de medici și asistente care-i amenință că vor suporta consecințele legii dacă nu-și vaccinează copiii și că se încalcă astfel libertatea de a alege.

Îngrijorarea care a scos niște oameni speriați de masonerie și marea finanță internațională în stradă a fost declanșată și de anunțul guvernului că a achiziționat, în fine, vaccinuri împotriva bolilor pulmonare și a meningitei. Aceste vaccinuri ar fi trebuit cumpărate de patru ani. Nu a părut o urgență. România este campioană europeană la tuberculoză, chiar dacă numărul de cazuri a scăzut în ultimii 13 ani. S-au înregistrat de peste șase ori mai multe cazuri decât în celelalte state ale Uniunii Europene. Cu toate acestea, mișcarea antivaccinare capătă o consistență tot mai mocirloasă, iar în ghiveciul social care susține nesupunerea civică față de Legea referitoare la obligativitatea vaccinării intră tot soiul de condimente neașteptate. Sunt vedete de televiziune sau de radio, persoane publice, ba chiar și medici și profesori, campioni ai democrației care nu vor să îngrașe buzunarul marilor rețele farmaceutice străine dând bani fie și indirect, din taxe și impozite, pe vaccinuri, zic ei, dăunătoare.

Dar protestele antivaccin sunt doar un catalizator al celorlalte forțe obscure pe care autoritățile le ignoră sinucigaș, iar unii intelectuali le înfierează ironic (deși adevărul umblă cu dinții sparți, adică știrb). Discursul antivaccin capătă arome antioccidentale, antieuropene, pravoslavnic-antimasone. Într-un subliminal (conspiraționiștii ar spune condiționat) sincronism cu fanatismul și intoleranța de la Barcelona și aiurea, o parte din societatea românească își redescoperă fricile, fundamentalismele, suprematismul și excelența, într-o luptă cu fantasme venite din trecut, din subconștientul colectiv sau din străfundul propriului suflet. O parte a României tânjește după vremurile Bunului sălbatic, pe vremea berzei, verzei, viezurelui și mânzului, când nu existau E-uri, carne procesată, zaharuri insidioase, producători venali, otrăvuri farmaceutice, huni și tătari. Când nu era nevoie de canalizarea care otrăvește apele, de blocuri cu azbestul, vopseaua și instalațiile lor sanitare din plumb cancerigene. Să nu existe clonare, cereale modificate genetic, celule stem și inseminare in vitro. Pe vremea când nu existau energie nucleară, operații pe creier, stenturi și radiografii. Pe atunci se trăia mai aproape de natură, se trăia mai bine. Mai bine dar, e drept, mult mai puțin că-i împuținau epidemiile. Sunt unii care scot România profundă (și deprimată) cu copiii ei la plimbare, pe lângă calea ferată din pădure.

XS
SM
MD
LG