Autor a doar trei volume de versuri – Numitorul comun, 1988, Alte dimensiuni, 1991, şi Daţi totul la o parte ca să văd, 2001 –, trilogia-i antumă seamănă, din p.d.v. al versificaţiei silabo-tonice, cu un dactil (picior de vers de trei silabe, cu accentul căzând pe prima silabă), silaba, pardon, cartea sa „de bătaie” fiind cea de debut. Majoritatea poemelor de forţă sunt de găsit în paginile acesteia; cel de-al doilea volum, Alte dimensiuni, nu redimensionează de fapt poezia lui Cioclea, bună parte a textelor acestuia fiind scrise în aceeaşi perioadă & în acelaşi registru (unele trecând dintr-un volum în altul, ca pentru a marca unitatea stilistică), cel mult o „clasicizează”. După mine, e vorba de una şi aceeaşi carte, „Made in USSR” (ca să cităm versul final din La persoana a treia), care ar fi trebuit să conţină cele circa 100 de poeme – bună parte, antologice! – scrise de-a lungul a două decenii, atât că rigorile procesului editorial din URSS-ul acelor vremuri au făcut ca bibliografia poetului să fie mai bogată cu un titlu.
De fapt, „ruptura” se produce între poezia sa „made in USSR” (toată drama artistului – singurul poet de la noi pe care Perestroika l-a prins cu sertarele pline! – e în această marcă, căci poezia sa are nevoie de cutia de rezonanţă a Imperiului, nici mai mult nici mai puţin, ca să sune la capacitate maximă; „Poezia lui Eugen CIOCLEA/ este o poezie declarativă./ El vă face declaraţii de iubire din mers” nu-i atât un manifest, cât un modus vivendi) din anii ’70-’80 şi textele scrise în ultimul deceniu al sec. XX (tot el, primul de statalitate a Republicii Moldova) care vor alcătui volumul Daţi totul la o parte ca să văd. Aşa că „dactilul” lui Cioclea este, în ultimă instanţă, un „troheu” – se schimbă numărul de silabe, de la trei la două, nu şi accentul, mereu pe prima. Or, exact lucrul acesta îl nemulţumea în ultimii ani, de a fi „etichetat” doar ca poet teribilist & „goliardic”, tocmai el, cu studii la Facultatea de Matematică a Universităţii „Lomonosov” din Moscova, care mărturisea în ultimul său interviu, cu Alexandru Bantoş: „(…) adolescentul din Cioclea a vrut să fie în poezie mai răsărit ca Ion Barbu (…) la care am fost ucenic. Ştiam pe dinafară mesajul Joc-ului secund şi-am înţeles pe atunci că limbajul lui Barbu se află la graniţa dintre limbajul ştiinţific şi limbajul poetic. Releva gândirea greacă, ce se exprima nu doar în mituri, ci şi în teoreme” – întocmai ca Paul Celan care, sătul să fie circumscris unui singur poem, Todesfuge, s-a îndepărtat cât a putut de tare de formula ce-l consacrase peste noapte! –, drept care Cioclea şi-a întors (cu mânie!) faţa de la poezia sa „made in USSR” spre o poezie mai abstractă, de parcă după ce a tot spart, în anii ’70-’80, blocuri de marmură cu barosul, în ultimii ani artistul urma să cioplească aşchii, dacă nu cumva idei în stare pură. Concise ca nişte formule matematice, expresii sfârtecate ale unei dureri de nespus (ca urmare a loviturii primite în 1990, la Moscova, i-a fost afectat centrul vorbirii; ar fi un noroc nesperat să se găsească, pe la prieteni, caseta pe care pictorul Nicolae Guţu i-a dăruit-o prin anii 80 ca să-şi imprime poemele, în lectură proprie, magistrală la acea vreme – şi acum îmi răsună în urechi: „Vin acasă./ Mă întorc în provincie./ Mai sentimental decât toată literatura/ sovietică moldovenească,/ de parcă aş fi fost toată viaţa pantof,/ care, deşi având limbă,/ abia acum s-a hotărât/ să vorbească”!), adevărate silogisme ale amărăciunii („Pe lângă scârba/ că m-am născut/ eu n-am greşit/ niciodată”, demnă de pana unui Cioran), fulguraţii sau mai degrabă scurtcircuitări ale neantului („Vidul este conştiinţa însăşi”; „Fericirea mea/ eclipsează extazul –/ viaţa e ireală, moartea la fel”, dar şi „Victimă/ a propriei/ probabilităţi/ haosul/ se repară/ prin noi”), ultimele sale versurile (de fapt, bruioane) sunt tot atâtea abjurări ale fiinţei („Urletul/ m-a îmbălsămat/ de-a dreptu-n/ nimicul/ isteric”, sau „Nimicul a emigrat din lucruri în mine/ Pot să zdohnesc fericit”) & ale limbajului („Ca să faci/ o carte/ despre ceva/ eşti obligat/ să aiurezi”, sau „Din câmpul/ de cărţi/ numai cartea aceasta/ nu va pricepe/ vreodată/ ce scrie/ în ea”, sau, mai radical: „Vreau să fac o carte/ pe care o adresez nimănui –/ nici mie cu prisosinţă”), în credinţa-i absolută că, nici mai mult, nici mai puţin, „Poezia este o rugăciune agresivă”.
Această schimbare de registru – dintr-unul major, pe-alocuri emfatic, à la Vâsoţki (îndoit cu Esenin!), într-unul nu pur şi simplu minor, ci minimalist – anunţată deja în Daţi totul la o parte ca să văd, cât se poate de tranşant: „Odată cu soarta/ ar trebuie să-mi distrug poezia/ dacă mai sunt disident”, este una cu Schimbarea la Faţă, doar că fără Mântuire („nesuferita schimbare/ la faţă”, cutremurătorul final al poemului Declin, mai întunecat decât toată poezia lui Ioan Es. Pop, campionul en titre la lupte cu Îngerul). (Condiţia poetului – în special, a tipului de artist reprezentat de Cioclea – nu poate fi decât disidenţa, faţă de orice regim/autoritate!) Astfel că, atunci când se vede pe punctul de a deveni el însuşi un autor „canonic” – aşezat cap de serie al antologiei optzeciste Portret de grup; cenaclul ce-i poartă numele, de son vivant; spectacolul lui Andrei Sochircă de la Teatrul Naţional „Mihai Eminescu” etc. –, Cioclea se întoarce împotriva propriei sale opere, denunţându-şi poetica de altă dată: „Detergentul îi unica artă”. Consecvent până la capăt (citeşte: sfârşit!), face tabula rasa – asta vrea să spună, în ultimă instanţă, Daţi totul la o parte ca să văd. Or, ceea ce i se arată dincolo de acest „totul” nu mai ţine de văz (& aparenţe), ci chiar de viziune: „Taina fiinţei/ îmbelşugate/ o ducem/ niciunde/ cu noi” (versuri potrivite pentru inscripţia-i funerară). Zarurile au fost aruncate („Plec. Important. Nicăieri”); şi chiar dacă mai are nostalgia paradisului („Dar raiul răsare/ răsare şi-apune/ lângă picioarele/ mamei”), lucrul acesta nu-l împiedică – din contră! – să forţeze ieşirea din scenă, nu înainte de a trânti uşa (fiinţei sale?/ lumii întregi?): „Mă răzbun pe naşterea mea”. Cerc închis. Cercul Poeţilor Dispăruţi. Poeţi care apar o dată la un secol, şi care trebuie redescoperiţi, cu fiece ediţie.
* * * * * * * *
Eugen CIOCLEA
P o s t u m e
***
Realitatea
mă ţine cu capul
la suprafaţă.
Celebrităţile naţionale
se împiedică somptuoase de el,
jungla îl năpădeşte –
Am decăzut. Mă zgândără gândul
să-mi pun cu suvacul în nări
măcar
vreun inel.
Logaritm
Exact
pe la 16.15 (orele cosmice)
singularitatea din mine,
scăpată cumva
din pântecul mamei,
a gângurit
un inefabil metapoem
mai important
decât tot
universul.
2 X
Gândirea se teme al naibii de altă gândire
şi-ar vrea s-o arunce (mai plastic!) peste pervaz.
Îi cam încurcă independenţa,
proţăpită cumva în peisaju-i
ca un macaz.
Stau pe rărunchi. Meditez inocent.
Mă doare în cot va să zică.
Lumea din mine n-are soroc –
prefixul
adică.
Top
Plec. Important. Nicăieri.
Matricea-i balonată. Cred că mâncase fasole.
Gândesc insistent la ceva
(vreau să-mi fac
vreo surpriză!)
dar mă strămută băşina
ieşită-n sandale
din termeni
cu izuri
filo-
sofale.
***
Cu viaţa mea
ce pot să-mpart?
Neprevăzutul doar
mă bate.
Foştii prieteni s-au pişat
în mine ca-n
singurătate.
***
Intrând în portul acesta
nu am ce să vă spun
Ieşind din portul acesta
uitat-am ce v-am spus
Mi-i frică. N-am unde
să mă ascund
Mi-i frică de mine. N-am unde
să mă ascund
Mi-i frică de mine. N-am unde
să mă ascund
Ce frică m-apucă
Mi-i frică. De mine. Unde
să mă ascund
Ghiont
De ce îs aşa
Şi nu altul…?
Probabil de-aceea
că universul era-nsufleţit incomplet
şi-a priceput prea târziu
impotenţa-i
sfâşietoare.
Dar ca să placă încaltea cuiva,
să nu-şi mai arunce spre râpă ideea fundamentală
mă născocise
c-o dragoste răutăcioasă,
paştele mă-sii,
pe mine.
Ruptură
Ajung
să pricep
cam târziu
că ceea ce ştiu
din născare
se pierde
degeaba.
Prin gene nu se transmite
copiilor mei nici măcar
tabla-nmulţirii,
nemaivorbind de alte materii
năucitoare
care-mi zgâlţâie
mintea
Monstru
Indiferent ce-o să fac –
mă joc, cum credeţi, cu versul –
din dragoste poate
voi crăpa pe masa-mi de scris
exact ca pe-o nucă
tot
universul.
Dasein
Ies dincolo de…
Licoarea posibilităţilor mele
o dau peste cap
şi-n timp ce se scurge-n gâtlej un eu inefabil de treaz violez
luciditatea virgină.
Cât de fantastic (poţi să filmezi) şi cât de vioi mă înec în sângele ei,
bolborosesc
şi mă zăresc într-un noian de fiinţe,
dar libertatea acestora
o, doar a uneia
n-oi zădărâ-o
vreodată.
Altul
Mă port ca un terorist clandestin.
Pe cel mai iubit dintre poeţi ar trebui să-l ucid.
Îmi plagiază ideile.
Mereu se grăbeşte. Mi-o ia înainte.
Vorbesc despre dânsul ca despre ceva
ce îmi blochează făptura
din care ies
fără să ştiu
ce mă aşteaptă
de-acuma.
Holografie
Indiferent ce-o să fac –
mă joc, cum credeţi, cu versul –
voi crăpa pe masa-mi de scris
exact ca pe-o nucă
tot
universul.
Tabula rasa
Golul din mine
nu-i tipărit.
M-apucă curajul să-l tulbur.
Să-i copii întregul. Din moaşte.
Poimâine-i un straniu călău
cu tot ce-i plăcuse deunăzi,
de-aceea obraznic
mă şupuresc
cumva între voi
prin uşa-i între-
deschisă.
***
La 3 octombrie*
s-a rupt ceva în mine.
Prin logica cuvintelor transpir.
Grafia minţii se impune poate
când uitând de toate
trist
mă mai
mir.
________
*Probabil ULTIMUL poem scris de Eugen Cioclea, cu doar cinci zile înainte să se stingă, pe 8 octombrie 2013.