Linkuri accesibilitate

Sfârșitul tăcerii: Semnificația Raportului Final


Condamnarea dictaturii comuniste din România, un regim care s-a făcut vinovat de nenumărate crime împotriva umanității, nu s-a născut din senin. În însângeratul decembrie 1989, protestatarii de la Timișoara, Cluj, Sibiu, București, Iași, Brașov și din alte orașe cereau să se pună capăt acelui regim. Ei nu susțineau umanizarea socialismului de stat, ci abolirea sa. Guvernările post-decembriste, mai întâi sub președintele amneziei, Ion Iliescu, apoi sub acela al tergiversării, Emil Constantinescu, au ocolit subiectul.

Cel de-al doilea a trimis mesaje frumos întocmite, a scris fraze meșteșugite, dar nu s-a înfățișat în Parlament, pe timpul mandatului său, ca să înfrunte reacțiile isterice ale nostalgicilor regimului național-securist, ale foștilor și actualilor protocroniști, ale demagogilor, canaliilor și saltimbancilor, pentru a rosti cuvintele esențiale: „Condamn dictatura comunistă din România ca ilegitimă și criminală”. S-a născut Memorialul de la Sighet ca inițiativă a unor oameni extraordinari, Ana Blandiana și regretatul Romulus Rusan, s-a înființat Memorialul Revoluției de la Timișoara din inițiativa lui Traian Orban, au apărut cărți, amintiri, volume documentare, dar statul român a tăcut. Iar tăcerea, o știm de la o renumită gânditoare germană, Gesine Schwan, are efecte distructive.

În 2004, constrâns de circumstanțe, Ion Iliescu (care gafase lamentabil în 2003 pe tema Holocaustului în interviul cu ziarul israelian Haaretz) a acceptat concluziile Raportului Comisiei conduse de Elie Wiesel și a condamnat Holocaustul din România. Societatea civilă românească i-a cerut președintelui Traian Băsescu să se angajeze în condamnarea regimului totalitar de inspirație bolșevică pe întreg parcursul existenței sale, de la 6 martie 1945, când a fost impus guvernul-marionetă al lui Petru Groza, până la Revoluția din decembrie 1989. S-a format astfel o masă critică, o imensă presiune populară care a dus la înființarea, în aprilie 2006, a Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România.

Cauza formării acelei Comisii a fost endogenă, deci nu a fost vorba de presiuni externe venite din partea Uniunii Europene. Era o premieră nu doar la noi, ci și în ansamblul statelor post-comuniste. Existase Comisia Eppelmann în Germania, dar RDG-ul nu mai exista ca stat. Era vorba, prin urmare, de necesitatea unui gest similar cu acela al președintelui Jacques Chirac în 1995, când a condamnat regimul de la Vichy, de asumarea trecutului traumatic prin recunoașterea crimelor comise, a caracterului ilegitim al regimului comunist. Trebuiau analizate instituțiile, metodele și personalitățile care au făcut posibile fărădelegile epocii comuniste. Un grup de tineri istorici, politologi, filosofi, sociologi a pornit cu entuziasm și competență să elaboreze acel Raport. Rolul meu și al membrilor Comisiei a fost, înainte de toate, să orientam conceptual activitatea experților și să menținem legătura cu șeful statului pentru a ne facilita accesul la arhive. Iar când îi auzeam pe unii spunând că acești cercetători erau prea tineri, că nu aveau cum să înțeleagă teribilele timpuri pe care le examinau, îmi reveneau în minte cuvintele din Cidul lui Corneille: Je suis jeune, il est vrai, mais aux âmes bien nées/ La valeur n’attend point le nombre des années.

Evident, am lucrat cu toții la scrierea Raportului Final, ne-am consultat, am avut numeroase schimburi de opinii. Am considerat necesară, din punct de vedere istoriografic și moral, includerea în Raport a represiunilor din teritoriile românești anexate de URSS în 1940. Cum crimele comuniste au afectat destinele tuturor cetățenilor României, Raportul a inclus analiza situației minorităților naționale în timpul deceniilor de represiune. Punctul de vedere al victimelor a fost respectat și inclus în Raport (un capitol scris de dl Gheorghe Boldur-Lățescu și experții AFDPR). S-a constituit atunci o redutabilă echipă de cercetare care, în pofida numeroaselor ofensive calomniatoare, a insinuărilor și atacurilor imunde, și-a menținut o admirabilă și benefică solidaritate.

Raportul Final, numit astfel pentru că încheia activitatea acelei echipe de analiză a dictaturii (tot așa cum Raport Final s-a numit și documentul generat de Comisia Wiesel), a fost o operă colectivă, asumată de toți membrii Comisiei Prezidențiale în spiritul și în metoda sa. Să-mi fie permis să omagiez și în aceste rânduri, mult prea sumare, memoria celor cinci membri ai Comisiei care s-au stins din viață, Mihnea Berindei, Constantin Ticu Dumitrescu, Virgil Ierunca, Monica Lovinescu și Romulus Rusan.

O democrație fără memorie, am spus-o si o repet, este una șubredă, vulnerabilă, precară. Viitorul democratic al României ține încă de asumarea dezinhibată, lucidă și onestă a unui trecut care trebuie confruntat, nu romantizat, cosmetizat și mistificat.

Opinia dvs.

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG