Linkuri accesibilitate

„...Sîntem totalitatea experiențelor noastre, iar experiența include nu numai ceea ce facem, dar și ceea ce imaginăm...”

Ideea că aceia pe care i-ai resimțit de-alungul vieții drept părinți spirituali dispar la o vîrstă mai înaintată și încă într-un ritm înspăimîntător de rapid, lăsîndu-te gol, neprotejat, în fața asperităților vieții, devine aproape o obsesie, pe lîngă tristețea constatării. Anunțul plecării, marți, și a scriitorului american Philip Roth, se adaugă în ce mă privește tristeții cauzate de disparițiile recente ale unui Șerban Papacostea sau Lucian Pintilie. Nu mă atrage prea mult, însă, genul de evocări - oricît de bine scrise - în care autorii se pun în evidență ei, în raportări mai mult sau mai puțin sincere și la obiect, la personajul sau opera celui dispărut.

Cultură și politică: Scurte gînduri la moartea lui Philip Roth (1933-2018)
Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:05:31 0:00
Link direct

În cazul lui Philip Roth, considerat unul din cei trei scriitori de vîrf americani ai celei de-a două jumătăți a secolului XX, alături de Saul Below și John Updike, intenționam de multă vreme să îi dau glas unei ziariste și critic literar francez pe care o admir, Josyane Savigneau, de la „Le Monde”. Josyane Savigneau, care după ce a condus ani de zile suplimentul literar săptămînal al „Le Monde”-ului, a fost timp îndelungat corespondentă în Statele Unite, a scris și a publicat în 2014, la Gallimard, o admirabilă carte intitulată simplu „Cu Philip Roth” (Avec Philip Roth). Nu este numai un exercițiu de admirație față de scriitorul american, ci, mai mult, o punere a sa în contextul literar și politic al vremurilor.

„Doar naivii nu înțeleg că un scriitor este un actor care joacă rolul în care este cel mai bun” – îl citează Savigneau, care notează una din profesiunile sale de credință: „Viața mea constă în a fabrica o biografie falsă, o istorie falsă, să confecționez o existență pe jumătate imaginară, pornind de la adevărata piesă de teatru care este viața mea”. De aici și problema sa identitară – condamnată de mulți, poate fără a-l înțelege cu adevărat – atunci cînd scria că ar fi, înainte de toate, un american, apoi abia un evreu „un evreu fără evrei, fără iudaism, fără sionism, fără iudeitate, fără templu, nici armată, nici măcar un pistol, un evreu fără o casă a lui, doar omul însuși, asemenea unui pahar, asemenea unui măr”.

„Ficțiunea nu este autobiografică - îl punea Philip Roth să spună pe unul din personajele sale majore, dublură a sa, Zuckerman - și totuși este ficțiune, sînt convins, [care] se ancorează într-un fel în autobiografie, chiar atunci cînd faptele reale pot fi dintre cele mai subțiri, chiar inexistente. La urma urmelor, noi sîntem totalitatea experiențelor noastre, iar experiența include nu numai ceea ce facem, dar și ceea ce imaginăm...”

Trăind ani de zile la Praga am fost multă vreme intrigat de un mic roman al lui Roth, mai puțin cunoscut, intitulat „Orgie la Praga”, a cărui tramă se țese în 1976. De ce Praga, de ce 1976? Philip Roth avea să-i povestească lui Josyane Savigneau contextul și sursele ficțiunii sale. Călătoria evocată se desfășurase în 1972, împreună cu o prietenă. „Desigur, vroiam să văd orașul lui Kafka, dar curiozitatea mea era de ordin mai general”.

La Praga, grație editorului său, avea să o cunoască pe Rita Klimova, cea care îi tradusese romanul „Complexul lui Portnoy”: „Ea crescuse în Manhattan, în timpul războiului unde își însoțise tatăl în refugiu... Ea m-a dus să-i întîlnesc pe [Ivan] Klima și pe alți scriitori. Totul s-a petrecut pe fugă, într-un timp scurt și am fost sedus total de seriozitatea acestor oameni”. În Statele Unite avea să-i cunoască, la întoarcere pe un alt disident, Antonin Liehm și, în casa acestuia, pe cineaștii Milos Forman, Jan Passer și Jiri Weiss.” Reîntors la Praga un an mai tîrziu, Roth avea să reflecteze cum ar putea să-i sprijine pe scriitorii cehi contestatari, legați de mișcarea Primăverii pragheze și ajungea la ideea că publicarea lor în Statele Unite putea să le asigure într-o măsură securitatea în fața regimului pro-sovietic.

Philip Roth propunea atunci editurii Penguin o colecție intitulată „Scriitori din cealaltă Europă”, primii doi scriitori traduși fiind Milan Kundera și Ludvik Vakulik. În acest context avea să redescopere și să publice două dintre cărțile unui mare scriitor uitat, Bruno Schulz. „Toate acestea au devenit o parte importantă din viața mea, în afara activității mele ca scriitor – îi povestea el lui Josyane Savigneau - și fapt este că timp de zece ani cea mai mare parte a prietenilor mei au fost cehi expatriați la New York, cehi și polonezi. Aproape în fiecare seară mă duceam să mănînc într-un restaurant ceh sau un bistro unguresc.” În 1976, regimul de la Praga avea să-i refuze viza de călătorie din cauza legăturilor sale cu scriitorii contestatari. [...] Acești ani ai «celeilate Europe» au rămas pentru mine o aventură culturală memorabilă” – își amintea Philip Roth vorbind cu Josyane Savigneau.

O „aventură culturală memorabilă” a fost să-l descopăr și eu în relația sa cu Europa centrală, de unde erau originari și strămoșii săi, în 1995, atunci cînd Radio Europa Liberă s-a mutat la de la München la Praga... Să se odihnească în pace!

Opinia dvs.

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG