Linkuri accesibilitate

Săptămâna fără joia de Premiul Nobel


Cea mai aşteptată zi a începutului de octombrie, joia în care se anunţă laureatul Premiului Nobel pentru literatură, degeaba vine în toamna lui 2018 – dat fiind scandalul cu tentă sexuală, Academia Suedeză va „sări” peste această nominalizare, asta după ce că, în ultimii ani, tocmai în acest domeniu se înregistraseră cele mai revoluţionare decizii (bunăoară, în-Nobel-area lui Bob Dylan). De ce tocmai scriitorii trebuie să plătească pentru liberalizarea moravurilor, nu mă prind acum să explic (suficient să amintesc câteva titluri care au făcut epocă, de la Doamna Bovary la Anna Karenina, fără a uita de Amantul doamnei Chatterley); dar oare clasa politică nu ne oferă exemple la zi şi mai răsunătoare?!

Prima mea reacţie la aflarea acestei decizii a Academiei Suedeze, pentru mine greu de înţeles, a fost să fac o selecţie rapidă a pasajelor „fierbinţi” din autorii în-Nobel-aţi, bărbaţi şi femei, citându-le într-o ordine aleatorie – vă asigur că unele pagini semnate de autoare sunt mult mai grăitoare în acest sens (cât ce să scriu: sex!) –, spre edificare. Apoi, dacă tot nu se va decerna în 2018 Nobelul pentru Literatură, mi-am zis că aş putea să trec în revistă laureaţii ale căror cărţi le-am prezentat în cadrul emisiunii Carte la pachet. Sunt însă prea mulţi, cu precizarea că unele opere am apucat să le prezint înainte ca autorii lor să ia râvnitul trofeu (bunăoară, romanul Să nu mă părăseşti, de Kazuo Ishiguro, laureatul de anul trecut). O a treia reacţie viza o posibilă listă alternativă – şi ea, mult prea lungă – de scriitori întru totul merituoşi, şi care stau de ani de zile pe lista de aşteptare (unii murind între timp, de-ar fi să-l pomenesc pe americanul Philip Roth).

În cele din urmă, m-am decis să evoc doar trei nume – tustrele, de primă mână, şi care se tot repetă din an în an, atât că unele mai în surdină, ca un ecou îndepărtat al unei epoci revolute, altele mai apăsat –; iată-le: cehul Milan Kundera, albanezul Ismail Kadare şi israelitul Amos Oz. Fiecare dintre ei şi-a marcat epoca, întâi pe plan naţional, apoi european/mondial. Poate tocmai de aceea că au început să fie identificaţi cu literaturile ţărilor lor, la un moment dat – din raţiuni geopolitice (fără a pune la îndoială valoarea operei Hertei Müller sau a Svetlanei Alekseevici, mă întreb de ce li s-a acordat Nobelul, primei în anul celei de-a 20-a aniversări de la căderea Zidului berlinez, iar ultimei, în anul celei de-a 70 aniversări de la încheierea celui de al Doilea Război Mondial?) – au rămas mereu în cărţi, fără să tragă asul câştigător. Pentru a le face dreptate, în cele ce urmează voi da textele prezentărilor făcute la Carte la pachet, câte una (ultima) pentru fiecare:

Milan KUNDERA, Insuportabila uşurătate a fiinţei

Recitindu-l pe Milan Kundera, în seria de autor scoasă la Humanitas în două reprize, fac un râvnit popas în halta 1984, anul — orwellian! — al apariţiei penultimului său roman scris în cehă, Insuportabila uşurătate a fiinţei, Humanitas, 2007. Întreaga naraţiune descinde din acest titlu oximoronic, asemeni omenirii din Adam după ce va fi gustat din pomul cunoaşterii: „Dar este, într-adevăr, greutatea cumplită şi uşurătatea frumoasă?” Astfel încât, pe de-o parte, “povara cea mai grea ne striveşte (...)”, pe de-alta, „femeia doreşte să fie împovărată de greutatea trupului bărbătesc”. Or, măestria lui Kundera constă tocmai în această continuă răsturnare a polilor: de-a lungul celor peste 300 de pagini, Tomas şi Tereza, protagoniştii romanului, precum şi Franz şi Sabina, dublurile lor în ale „sporturilor de cameră”, sunt daţi peste cap ori de câte ori par să se stabilească definitiv. Abia dacă-şi fac o situaţie la Geneva, unde s-au refugiat după invazia trupelor sovietice în Cehoslovacia, că Tereza decide să se întoarcă la Praga, şi asta fiindcă „Ea era ca Dubcek, care făcea o pauză de o jumătate de minut în mijlocul unei fraze, ea era ca patria ei, care se bâlbâia, abia trăgându-şi sufletul (...) Dar tocmai cel slab trebuie să fie tare şi să plece atunci când cel tare e prea slab...” Urmează o lungă coborâre în Infern – lui Tomas i se interzice să profeseze, strălucitul chirurg ajungând un simplu spălător de vitrine; la rândul ei, chelneriţă într-un cartier muncitoresc, Tereza plăteşte pentru fotografiile făcute în toiul „primăverii pragheze” –, la capătul căruia, într-un colţ prăpădit de la ţară, se-ntrevede, dacă nu paradisul terestru, cel puţin o tristă fericire: „Tristeţea era forma, iar fericirea conţinutul”.

Şi parcă pentru a pune-n lumină, odată-n plus, titlul oximoronic al romanului, Milan Kundera lasă fără răspuns această ultimă replică a lui Tomas: „Nici nu ştii ce enormă uşurare e să constaţi că eşti liber, neavând nici o misiune”.

Ismail KADARE. Viaţa, jocul şi moartea lui Lul Mazrek

„Frontieriştii” din România anilor ’60 (printre aceştia numărându-se şi Mihai Ursachi!), oamenii pas-muraille din Berlinului de Est, de ce n-ar fi existat şi cetăţeni dornici să evadeze din cea mai închisă ţară a lagărului socialist, Albania lui Enver Hoxha?! Aceasta-i trama romanului Viaţa, jocul şi moartea lui Lul Mazrek, de Ismail Kadare, Univers, 2015, redactat în 2001-2002 la Tirana – Paris.

„Toată istoria asta este povestea unei evadări, a unei fugi, care continuă de trei mii de ani”, atât că regimul lui Enver Hoxha nu-i dispus s-o tolereze („Şeful cel mare (…) de 22 de ani nu mai ieşise din ţară, (…) în vreme ce ei nu ştiau altceva decât să se îmbulzească spre graniţe”), drept care ministrul de Interne în persoană vine să inspecteze pichetul de grăniceri de la Saranda, vizavi de insula Corfu („jumătate dintre trecerile ilegale în Grecia pe acolo se fac”), iar un ofiţer zelos pare să ştie cum să-i descurajeze pe transfugi – „Să li se expună cadavrul ca la Tepelena!”. Or, printre tinerii grăniceri, un fost actor amator dintr-un orăşelul de provincie, numai la asta se şi gândeşte, cum să treacă dincolo: „Toată această agitaţie şi acest chin ce se consuma pe fâşia aceea de pământ, sub stelele acelea, nu aveau alt scop decât să împiedice o mână de oameni să se mute ceva mai încolo. Câinele, barca, proiectorul, vulturul de pe drapel, el însuşi, Lul Mazrek, erau acolo pentru a zădărnici această încercare”, şi ar fi făcut-o negreşit, dacă nu se îndrăgostea de Vjollca Morina, o fată mobilizată de partid („Femeile frumoase, pe cât de necredincioase le sunt soţilor, pe atât de fidele îi sunt statului”) să petreacă noaptea cu câte-un viitor transfug şi astfel să-l descurajeze („Când te-am cunoscut pe tine, (…) dorinţa de a fugi în Vest s-a topit, a dispărut. Vestul a devenit dintr-odată tu, înţelegi?”, îi spune Lul). De dragul ei, Mazrek acceptă să joace „rolul transfugului, dar nu al celui viu, ci mort, acoperit cu un cearşaf însângerat” şi expus din loc în loc pe litoral, nu înainte de a-i spune la capătul unei nopţi de dragoste, pe post de adio: „Vino mâine să mă vezi jucând”.

De murit însă, se va muri de-adevăratelea, şi încă – fără glorie, după ce că Lul Mazrek fusese „şi paznic, şi infractor. Apărător şi în acelaşi timp inimic al statului”, iar numele său nu-i trecut pe placa memorială pe care-i gravat textul „Patria îndurerată fiicelor şi fiilor ei nefericiţi”.

Amos OZ. Iuda

Un roman la cub „al înţelepciunii, al melancoliei şi umorului” (Die Literarische Welt), în care cele trei planuri – mitic, la răscrucea dintre Vechiul & Noul Testamente; istoric, evocând formarea statului Israel; şi sufletesc, al suferinţelor din iubire –, Iuda, de Amos Oz, Humanitas, 2016, este cheia de boltă a unei opere ce face din autorul ei un fel de sacerdoţiu al literelor israeliene.

Mai degrabă roman de idei decât de acţiune, trama propriu-zisă se reduce la un minim necesar – după ce-l părăseşte iubita, măritându-se cu fostul ei prieten, Shmuel Asch se angajează să-i ţină companie unui bătrân infirm, socrul unei văduve de vreo 45 de ani, de care bineînţeles că se îndrăgosteşte –, cât să pună-n ecuaţie nu atât nişte personaje, cât diverse viziuni asupra trădării, care întemeiază – după cum se va vedea – religii & state. „Iuda Iscariotul e întemeietorul religiei creştine”, notează Shmuel în carnetul său, ferm convins că acesta „a fost primul om din lume care a crezut cu cea mai deplină convingere în natura divină a lui Isus”, căci, nu-i aşa, „fără Iuda, poate n-ar fi existat crucificarea, şi fără crucificare, n-ar fi existat creştinismul”. Persistă însă întrebarea: „cum ar fi arătat lumea, cum ar fi arătat evreii dacă Isus n-ar fi fost predat autorităţilor”, iar o altă polemică – dintre „trădătorul” Shaltiel Abarbanel şi „eroul” David Ben Gurion, şi unul şi altul sionişti convinşi, doar că primul este adeptul unei înţelegeri cu arabii –, în plin proces de formare a statului Israel, redefineşte termenii ecuaţiei: „Pentru că evreii de aici sunt un mare câmp de refugiaţi, şi arabii la fel. Şi de acum înainte, arabii trăiesc zi de zi nenorocirea înfrângerii lor, iar evreii trăiesc noapte de noapte groaza răzbunării lor”. (În paranteză, se face auzită şi vocea lui Iuda, într-un monolog de vreo 12 pagini, din care se reţine: „Eu am bătut fiecare cui în carnea lui. Eu am făcut să curgă fiecare picătură din sângele lui pur. El ştiuse de la început până unde merge puterea lui, dar eu n-am ştiut. Eu am crezut în el mai mult decât a crezut el însuşi. Eu l-am împins să promită (…) mântuirea.”)

Iuda, o carte magistrală care redefineşte poporul Cărţii – în raport cu lumea, dar şi, nu în ultimul rând, în raport cu el însuşi.

Emilian GALAICU-PĂUN (n. 1964 în satul Unchiteşti, Floreşti, din Republica Moldova).

Redactor-şef al Editurii Cartier; din 2005, autor-prezentator al emisiunii Cartea la pachet de la Radio Europa Liberă; redactor pentru Basarabia al revistei „Vatra“ (Târgu Mureş).

Cărţi publicate:

(POEZIE) Lumina proprie, 1986; Abece-Dor, 1989; Levitaţii deasupra hăului, 1991; Cel bătut îl duce pe Cel nebătut, 1994; Yin Time, 1999 (trad. germană de Hellmut Seiler, Pop-Verlag, 2007); Gestuar, 2002; Yin Time (neantologie), 2004; Arme grăitoare, 2009; A-Z.best, antologie, 2012; Arme grăitoare, ediţie ne varietur, 2015; A(II)Rh+eu / Apa.3D, 2019;

(ROMAN) Gesturi (Trilogia nimicului), 1996; Ţesut viu. 10 x 10, 2011 (trad. engleză de Alistair Ian Blyth, Living Tissue. 10 x 10, Dalkey Archive Press, SUA, 2019);

(ESEU) Poezia de după poezie, 1999; Cărţile pe care le-am citit, cărţile care m-au scris, 2020;

(TRADUCERI) Jean-Michel Gaillard, Anthony Rowley, Istoria continentului european, 2001; Robert Muchembled, Oistorie a diavolului, 2002;Mario Turchetti, Tirania şi tiranicidul, 2003; Michel Pastoureau, O istorie simbolică a Evului Mediu occidental, 2004; Michel Pastoureau, Albastru. Istoria unei culori, 2006; Michel Pastoureau, Ursul. Istoria unui rege decăzut, 2007; Roland Barthes, Jurnal de doliu, 2009; Edward Lear, Scrippius Pip, 2011; Michel Pastoureau, Negru. Istoria unei culori, 2012.

Prezent în numeroase antologii din ţară şi din străinătate.

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG