Linkuri accesibilitate

Iar noi facem rachete...


Iuri Fiodorov

Un expert politic rus despre amenințările lui Vladimir Putin.

De obicei, prima impresie este și cea mai exactă. Astfel, este construit psihicul uman. Primul lucru care mi-a venit în minte, după ce am făcut cunoștință cu adresarea lui Putin către Adunarea Federală, a fost o amintire.

Cei din generația mea pot să-și amintească anul 1958 în care Nikita Hrușciov, lovind cu pumnii în tribună, de-i sărea saliva, a anunțat membrilor Consiliului Suprem că producția de rachete în URSS este „pusă pe bandă rulantă”. Și că el însuși, chipurile, a văzut cum „rachetele ies, ca niște crenvurști, dintr-un automat”. Hrușciov și-a dat dorințele drept realitate, iar peste patru ani a declanșat Criza rachetelor cubaneze. Lumea a fost la limita războiului nuclear, însă foarte curând a devenit clar faptul că Uniunea Sovietică are prea puține rachete care, în plus, mai și zboară foarte rău. Sub ținta navelor americane, URSS a fost nevoită să scoată armele nucleare din Cuba. Peste doi ani, aliații lui Hrușciov i-au amintit de această aventură. Se pare că membrii Biroului Politic până la sfârșitul vieții își aminteau de acea frică groaznică care i-a cuprins odată ce au conștientizat: încă puțin și totul se va termina.

În cuvântarea sa pre-electorală, Putin a povestit despre „marile” realizări ale talentaților savanți și constructori ruși, care au creat anumite tipuri de arme nemaivăzute până acum și pe care nu le are nimeni în afară de Rusia. Nu este clar dacă Putin a trișat sau nu. Mai degrabă a exagerat mai multe lucruri. Să presupunem, însă, că nu a trișat. Atunci se pun trei întrebări: Rusia într-adevăr poate să amenințe Occidentul cu o nimicire nucleară fără a fi pedepsită? De ce Putin a decis să inducă frica „partenerilor” săi? Care ar fi reacția Occidentului?

Nu este întâmplător faptul că Putin și-a început discursul menționând că SUA a ieșit din Acordul referitor la apărarea antirachetă. De fapt, sistemele de lansare a armelor nucleare pe care el le-a prezentat, cu o singură excepție, sunt menite să ocolească sau să treacă peste orice sistem de apărare antirachetă, real sau potențial. Acestea nu au fost proiectate astăzi, ci în anii 1980, când Kremlinul a crezut cu adevărat că SUA poate crea un sistem eficient de apărare antirachetă, capabil să distrugă rachetele în momentul de lansare, iar ogivele – în cosmos sau în momentul apropierii de țintă. Atunci savanților le-a fost pusă o sarcină dificilă: să inventeze asemenea sisteme de lansare care să poată depăși laserele militare sau sistemele de apărare antirachetă americane. Savanții și-au scărpinat cefele și au inventat. Atunci ei nu puteau să plece în Silicon Valley, de aceea nu le rămânea nimic mai mult decâd să stea acasă și să inventeze blocuri militare de planare care zboară cu viteză supersonică, rachete cu aripi cu motoare nucleare etc. Ei nu-și puneau întrebarea cât va costa aceasta, deoarece erau siguri că vor primi atât cât vor avea nevoie. Atunci nu au primit, deoarece URSS nu avea asemenea bani.

Ce se întâmplă azi? Mijloacele, poate, au și fost găsite, ca de obicei, din contul populației, însă armele exotice enumerate de Putin nu schimbă ceea ce specialiștii numesc drept politică de îngrădire, adică faptul nu crește capacitatea Rusiei să distrugă dintr-o singură lovitură toate mijloacele nucleare ale SUA menite să dea „lovitura de ripostă”. Să presupunem că racheta balistică intercontinentală „Sarmat”, despre care a anunțat președintele Rusiei, poate să ajungă într-adevăr în SUA nu pe la Polul Nord, ci pe la Polul Sud. Astfel, ea, într-adevăr, va fi în afara zonei de acțiune a sistemelor americare de apărare antirachetă dislocate în Alaska sau pe navele din nordul Oceanului Atlantic. O ogivă sau o rachetă cu aripi de dimensiuni mai mici (cu un motor nuclear sau cu unul simplu), într-adevăr, este mai greu de nimicit, decât un Tu-160 masiv, însă, astfel, Rusia nu va obține cine știe ce rezultat: sarcina lor este aceeași ca și a unei „simple” rachete balistice intercontinentale – să ducă ogiva nucleară spre țintă.

Esența echilibrului puterilor constă în faptul că nici SUA, nici Rusia nu pot, oricât și-ar dori fiecare, să nimicească printr-o primă „lovitură de dezarmare” armele strategice rusești sau americare menite pentru o lovitură de răspuns. Niciun sistem de apărare antirachetă nu poate în mod garantat, sută la sută, să opreasă mijloacele de ripostă nucleară ce vor rămâne în SUA sau în Rusia după lovitura de „dezarmare”. O înțeleg foarte bine strategii și politicienii americani. Sistemul de apărare antirachetă creat în SUA este destinat doar și, în mod exclusiv, pentru preluarea ogivelor primitive de primă generație pe care le are Coreea de Nord sau care sunt elaborate în Iran. Pentru mai multe aceasta nu este capabilă.

Un pic altfel stau lucrurile în cazul submarinei fără pilot cu un motor nuclear care l-a impresionat pe Putin atât de mult. De fapt, este vorba de îmbunătățirea unei mai vechi „mașini din Ziua Judecății de Apoi”. În anii 1960, URSS a intenționat să depună undeva pe fundul mării, în apropierea coastei americare, un exploziv nuclear care ar fi provoca un tsunami și ar fi distrus orașele Los Angeles, New York sau Miami. Această „idee de debut” a fost atunci respinsă ca una foarte scumpă și, în fond, absurdă. Dacă un astfel de tsunami va fi provocat la început de conflict, americanii vor lovi în URSS cu toată puterea lor nucleară, iar, dacă se va întâmpla la sfârșitul conflictului, atunci un puternic val de reflux va dubla lovitura „răzbunării” dată cu cele mai „obișnuite” rachete balistice intercontinenatle.

Acesta este abecedarul echilibrului strategic. Problema constă în faptul că Putin și consilierii săi nu îl înțeleg. În școlile KGB-ului, ei au învățat metode de racolare și nu finețurile sistemelor de arme contemporane. Cuvintele „supersonic”, „ogivă” și „numărul lui Mach” acționează asupra lor ca o hipnoză. Ei îi cred pe șefii complexului militar-industrial și pe directorii intituțiilor de cercetări militare. Acești șefi și directori, ca și în perioada sovietică, știu să joace pe complexele politicienilor și pe stereotipurile Kemlinului. Drept consecință, Putin repetă geșelile lui Andropov și Gorbaciov: înspăimântați de „războiul stelelor”, ei au auncat miloane, bani enormi pentru producerea armelor strategice ofensive, ceea ce în mod definitiv a subminat economia sovietică.

Cu alte cuvinte, mijloacele exotice de lansare a ogivelor strategice nucleare, care îi plac lui Putin atât de mult, sunt excesive și în consecință lipsite de orice sens. Pericolul constă în altceva: pomenindu-se într-un impas al politicii externe, Putin își consolidează pas cu pas confruntarea cu Occidentul. După eșecul „proiectului Novorossia”, el s-a lansat în războiul din Siria. Atunci când și această tentativă de „a impune dragostea Occidentului” a eșuat, el amenință SUA și NATO cu noile tipuri de înarmare. Spre această tactică președintele rus este împins nu atât de îngrijorările conducerii la vârf rusă în legătură cu sancțiunile americare, cât de perspectivele de confruntare cu tot Occidentul. Acești oameni, cu excepția, poate, a câtorva generali și proprietari ai întreprinderilor militare, își pun întrebarea, dacă ei personal au nevoie de conflictul cu SUA și Europa? Ei nu pot câștiga nimic într-un astfel de conflict. Ei pot doar să piardă foarte multe: imobile în Miami și Nisa, conturile din băncile elvețiene și chiar viața dacă se va ajunge la lansarea rachetelor supersonice. Putin simte nemulțumirea care crește. El vrea să arate celor care îl susțin: voi aveți un lider puternic, interesele voastre nu se află în pericol. Și el poate arăta aceasta doar prin amenințarea Occidentului și prin încercarea de a-i impune retragerea.

Eu nu cred în naivitatea Occidentului. Ei nu pot să nu înțeleagă acolo că este vorba de un șantaj militar-politic. Încercarea de a se înțelege cu un om care face șantaj nu va afce decât să-i stimuleze acestuia apetitul, iar unica metodă de a-l calma este să opună hărțuielii o putere calmă, dar dură. Dacă sunt liderii occidentali gata să se elibereze de complexul unui „idiot util” o va arăta viitorul apropiat. Iar dacă nu, va trebuie să repetăm împreună cu Hegel că unica lecție a istoriei constă în aceea că nimeni nu învață lecțiile ei.

[Traducere și adaptare: Ivan Pilchin]

Opinia dvs.

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG