Linkuri accesibilitate

Ruptură cu Moscova?


Nicolae Ceaușescu a fost unul dintre cei mai virulenți critici ai imperialismului sovietic, dar s-a menținut un fidel partizan al formelor de dominație totalitară de tip stalinist. Burebista, Decebal, Traian, Mihai Viteazul (etc.) erau anexați acestui discurs encomiastic menit să-l aureoleze pe Lider drept salvator al neamului în condiții de presupus complot extern. Mai mult, după 1965, PCR este glorificat drept garantul destinului însuși al națiunii văzută ca un castel (tot Ken Jowitt a examinat convingător acest model). Ceaușescu este demiurgul, arhitectul, strategul vizionar, geniul între genii, epoca sa este comparată cu aceea a lui Pericle.

Odată ajuns la putere, în martie 1965, Ceaușescu a continuat, ba chiar a radicalizat linia internațională inaugurată de mult mai prudentul Dej. A menținut un regim ortodox-stalinist în interior, acceptând însă, între 1965 și 1971, anumite concesii pe linia unui vag dezgheț politic, cultural și economic. Noua radicalizare a regimului s-a petrecut mai ales după completa eliminare a lui Ion Gh. Maurer și triumful echipei „acceleriste” condusă de Manea Mănescu.

Liberalizarea de la București s-a încheiat așadar în chip abrupt după vizita în China și Coreea de Nord din 1971. Ceea ce pe un Maurer îl neliniștea (băile isterice de mulțimi, cultul dezlănțuit al personalității, grotescul unei dictaturi hiper-represive), pe Nicolae și pe Elena Ceaușescu îi stimula. Politica externă cu accente autonome (cu anumite momente deranjante pentru Moscova ce nu pot fi negate) i-a asigurat lui Ceaușescu simpatia unor influente cercuri din Vest, precum și a unor partide comuniste care încercau să promoveze ceea ce s-a numit eurocomunismul (în special PC Italian, PC din Spania, PC Japonez, PC din Grecia-Interior).

Pe plan intern, au fost urmate aceleași obsesii staliniste: creșterea rolului conducător al partidului (adică al lui Ceaușescu și al camarilei sale); întărirea puterii Securității; accelerarea industrializării, îndeosebi pe linia industriei grele; intoleranță față de orice inițiativă privată în economie, o fobie în raport cu orice urmă a vreunui mecanism de piață. Mult-trâmbițata „democrație socialistă” era doar un camuflaj pentru monopolul puterii exercitat neîngrădit de o clică însetată de privilegii.

Tot mai narcisist, tot mai convins că deține o misiune divină, Ceaușescu a ajuns să se creadă apostolul unui naționalism renăscut, a cultivat mitul unei națiuni socialiste omogene. Minoritățile etnice ori intelectuale erau privite ca agenți ai unei primejdioase disoluții. Ideologia protocronistă a sintetizat aceste fixații xenofobe într-un număr de aproximații hiperbolice cu ambiții de adevăruri universale. Nu mai conta câtuși de puțin riscul ridicolului, Ceaușescu avea un sceptru prezidențial iar Elena era „savant de renume mondial”.

Dinasticizarea comunismului românesc devenise o sumbră perspectivă reală. Așa-zișii reprezentanți ai minorităților în variile comitete și consilii erau niște jalnici figuranți în marele spectacol ce se juca spre mărita glorie a Conducătorului. Dar tot jalnice marionete erau și activiștii recrutați din majoritatea etnică românească. „Națiunea socialistă” era o plastilină ideologică pentru Ceaușescu, o amorfă masă de manevră, nu o comunitate de indivizi autonomi.

A renunțat vreodată Ceaușescu la internaționalismul de sorginte cominternistă? Într-un fel da, întrucât a interiorizat și a decis să apeleze la o tematică șovină proprie extremismului de dreapta (încă un reflex stalinist). Pe de altă parte, a mizat pe mișcările revoluționare din Lumea A Treia, a crezut până la capăt că socialismul de tip leninist va învinge pe plan mondial, l-a denunțat pe Gorbaciov drept un renegat, un „oportunist de dreapta”. A murit cântând, în fața plutonului de execuție, „Internaționala”, nu „Deșteaptă-te, române!”. Nicolae Ceaușescu a fost un fanatic, nu un cabotin.

XS
SM
MD
LG