Linkuri accesibilitate

Sinteza săptămînii politice românești.

Șerban Nicolae, șofer de mafioți PSD și ucenic perpetuu al lui Iliescu, e de părere că partizanii anticomuniști din munți au slăbit capacitatea de apărare a României în perioada de instaurare a dictaturii bolșevico-securistice de după Al Doilea Război Mondial. Acțiunile luptătorilor ar fi fost îndreptate împotriva intereselor țării, subminând pacea și prietenia între popoare. O teză dragă marelui popor rus care numai pace ne-a adus, versiune vehiculată de manualele de istorie scrise chiar de securiștii care-i vânaseră pe luptătorii anticomuniști până la ultimul nepot. Nu e de mirare că agențiile de presă putiniste au preluat laudativ intervenția senatorului. Sputnik.ro îl decorează cu titlul de mare scriitor polemic, „unul dintre cei mai importanți juriști din parlament”, intelectual rafinat, spadasin al ideilor etc. expunându-i pe îndelete punctele de vedere cu care, ce surpriză! autorul articolului (un român, chipurile) este complet de acord, mai ales că nu prezintă și argumentele contrare.

Iar colegii de alianță îl înțeleg și-l aprobă. Varujan Vosganian, de pildă, deputat ALDE, duce ideea de alianță politică la un alt nivel, făcând pe avocatul diavolilor și declarându-se de acord cu aceștia. „Eu cred că el s-a gândit la cei care au făcut rezistenţă armată înainte de eliberarea României, sugerând că oamenii care luptau împotriva ruşilor slăbeau capacitatea de apărare.” Dar de ce ne-am fi așteptat la un strigăt de indignare de la cel care a scris „Cartea șoaptelor”?

În comisia juridică se discuta inițiativa unor parlamentari de a celebra ziua de 26 octombrie ca Zi a Mișcării de Rezistență Armată Anticomunistă. Dar cum ar fi putut Șerban Nicolae și stăpânii săi politici și ideologici să accepte așa ceva, mai ales că, inevitabil, noua sărbătoare ar fi fost legată, sentimental și calendaristic, de cea a Armatei, din 25 octombrie? Mai mult, regele Mihai însuși s-a născut în ziua de 25 octobrie, îmbogățind semantica sărbătorii cu noi înțelesuri monarhiste pe care neosecuriștii nu pot decât să le deteste și să le ocolească.

După ce i-a aruncat pe partizanii din munții la groapa de gunoi a istoriei, senatorul PSD (Aici sunt banii și voturile dumneavoastră!) s-a adresat pe pagina sa de socializare celor care-l criticau spunând că sunt „o mână de neterminați, isterici, agresivi și îmbâcsiți de ură.” Crede că aceștia rescriu istoria țării. În ceea ce-l privește, a dezbrăcat cămașa morții și stă cu piepții dezgoliți în calea rafalei de critici, să se vadă că poți lupta cu dușmanul intern și din biroul senatorial, printre cafele și chiștoace, nu numai în munții Muscelului. Că are pielea obrazului bătucită și rezistentă. Partizanii din munți luptau împotriva Armatei Română încă din 1944, spunea el, pe când țara era încă în război iar instituțiile terorii (miliția, jandarmerie, securitatea) nu fuseseră înființate. Așadar, luptătorii anticomuniști, mulți dintre ei militari ai Armatei Regale, nu s-ar fi ridicat împotriva invaziei Armatei Roșii care aducea pe tancuri cele câteva divizii formate de dezertori sau prizonieri români spălați pe creieri și transformați în roboți umani sovietici (o mărturie impresionantă aici). Nici pomeneală! „Erau lupte români contra români,” rescrie senatorul PSD, ca Roller, istoria țării. Era un război fratricid declanșat de trupele din munți. Are, crede el, de partea sa adevărul și nu va renunța nicicând la dreptul la opinie pentru că nu are niciun respect „pentru adepții asasinatului politic”. Un fel de a insinua că unii partizani ar fi fost, de fapt, legionari care se făcuseră frate cu codrii după Rebeliunea din 1941 pentru a submina forțele Aliate (mai ales pe invadatorii sovietici), ajutându-i astfel pe naziști. La urma urmei, ce altceva scrie în manualele securității și ale școlii de partid?

Conform acestei logici, partizanii din munți nu se împotriveau îndobitocirii ideologice a țării și nici nu se luptau cu sovieticii care transformaseră țara în poligon de tir și câmp de execuție (aceștia au practicat asasinatul politic sau din plăcere, direct sau prin cozile lor de topor, ani de zile în timpul și după „Marea eliberare” - morții de la Canal și din gulagul românesc stau mărturie - ba chiar și în plin comunism ceaușist, când disidenții erau loviți de Miliție și procuratură cu capul de calorifer pentru a le scoate ideile din cap), ci luaseră cu asalt, paroxistic și nebunește, ca niște sociopați ce erau, propria țară. Țăranii care i-au ajutat pentru că își văzuseră familiile ucise, violate, jefuite de marii eliberatori sau pentru că, pur și simplu, nu suportau invazia unor trupe străine distrugându-le țara și instituțiile acesteia, devin, în virtutea aceluiași raționament, complici la asasinarea politică a „eliberatorilor.” Chiar că merita să-i alerge Ceaușescu cu pistolul când a fost parașutat de la Academia Frunze direct pe frontul de luptă al colectivizării. Gropile comune ale luptătorilor asasinați sumar, descoperite de echipele de istorici ar fi ale unor trădători și întregul cult al eroilor ar fi fost deturnat în beneficiul unor forțe oculte care voiau răul țării (adică occidentalizarea), nu binele, adică lumina care venea de la răsărit (chiar dacă lumina de acolo era de la orga la care cânta Stalin).

În România s-au destrăbălat, vreme de paisprezece ani, zeci de mii (unii spun 60 000) de prădători sovietici și o turmă de trădători de țară (cu dosare beton fabricate de KGB). Cu toții au distrus justiția, economia, finanțele, cultura, viețile, intelectualitatea acestei țări, aruncându-ne jumătate de veac de beznă și teroare. Singurii care au încercat să-i împiedice să transforme România în Siberie au fost luptătorii din munți. Puțini, izolați, ei au purtat un război de gherilă uneori cu toporul sau coasa și au fost înfrânți prin trădare, înfometare, tactica pământului pustiit sau șantaj. Au fost abandonați pe culmea muntelui, în așteptarea avioanelor aliate care să le aducă muniții, hrană, libertatea. Nu știau de înțelegerile secrete, de presiunea pe care o exercita Stalin asupra unui Roosevelt muribund și a unui Churchill preocupat de alegerile care urmau (pe care le-a pierdut) și de reconstrucția țării sale după dezastru (dar nu Churchill era cel care spunea la nici un an după încheierea războiului cald și la începutul Războiului Rece că o cortină de fier a căzut peste Europa?)

La urma urmei, o forță aliată multinațională luptase alături de rușii albi împotriva rușilor roșii după lovitura de stat bolșevică din 1917. Iar pe rușii albi, și ei în mare parte militari ai armatei țariste, nu-i mai consideră niște trădători decât propaganda bolșevică. Și poate că și Șerban Nicolae. Dar în România de după 1945 nu a mai venit nimeni. Nici ajutoare și nici desant parașutat, doar semne de adio făcute cu batista din marile capitale de după cortina de fier ghimpat. Și doar o îmbrățișare de urs sovietic care ne-a rupt coloana vertebrală. Din pricina armatei de politruci școliți la Moscova sau Leningrad, a complicității unei găști de oportuniști intelectuali care au dat legitimitate dezastrului, binecuvântând măcelul care îi făcea importanți pentru că doar pe ei îi cruța și-i premia, România a devenit o pată de sânge pe harta Europei, călcată cu șenilele și cu bocancii, o pată împrospătată clipă de clipă cu noi sacrificii umane. A fost marele salt românesc înainte: saltul pegrei ideologice în copacul animal.

Prin această bâlbâială evoluționistă a ideilor a fost posibilă apariția unor inși pentru care obsedantul deceniu a fost un deceniu al purificării sociale, al edificării democrației populare și centralismului. Tot ei cred că ceaușismul a fost perioada de strălucite construcții sociale și economice, ani ai revoluției permanente, iar evenimentele din decembrie - zilele în care niște huligani au distrus instituțiile și au împins țara în haos. Această mantră este zgomotul de fond al clasei politice românești, până la urmă, singura mare beneficiară a măcelului din decembrie 1989. Altminteri nu se explică de ce ar mai împărți politicienii opoziției aerul cu asemenea specimen.

Căci Șerban Nicolae și cei asemeni lui transmit de ani de zile același mesaj: singurul lucru pe care-l prețuiesc ei la democrația românească este că sub faldurile ei prosperă (simulând deschiderea, transparența și libertățile fundamentale) oligarhia securisto-comunistă care a (p)reluat controlul după evenimentele din decembrie 1989. Aceasta a asigurat continuitatea de influență, conturi, afaceri și politici pe care o reflectă cu asupră de măsură istoria recentă a PSD-ului, de la crimele din decembrie 1989, la evenimentele din Târgu Mureș, mineriade și agresiunile împotriva disidenților față de care a avut exact aceeași atitudine (doar că nu așa sângeroasă: „o mână de neterminați, isterici, agresivi și îmbâcsiți de ură”) ca aceea a bunicilor politici staliniști față de partizanii din munți. Au refăcut un stat impenitent, bazat pe o democrație de fațadă și un comunism de piață controlat de greaua moștenire de cadre politice și de torționari. Pentru Șerban Nicolae și cei asemeni lui, istoria partidului este singura pe care o cunosc, iar dacă va apărea manualul unic de istorie, va fi și singura versiune oficială.

Reacțiile la aceste afirmații au fost lipsite de vigoare. Nu a ieșit nimeni în stradă ca în zilele catastrofei de la Colectiv sau ca la începutul acestui an, în semn de protest față de mutilarea legilor justiției. Mutilarea istoriei doare retrospectiv, simbolic, iar o mutilare cum e cea a justiției pare mai dureroasă și periculoasă pentru că efectele sale sunt în viitor. La urma urmei, nici afirmațiile de acum câțiva ani ale fostului președinte Băsescu care susținea că regele Mihai a fost „sluga rușilor” nu au făcut decât o spumă ușoară în paharul mereu pe jumătate gol al indignării publice.

Fiica lui Toma Arnăuțoiu, comandantul „Haiducilor din Muscel”, l-a contrazis pe Șerban Nicolae, spunând că armata și jandarmeria fuseseră profund restructurate ideologic în 1946, că în munți nu se refugiaseră doar militari, ci și mulți țărani nemulțumiți de invadatorii străini, și că partizanii nu voiau altceva decât să anihileze puterea locală. „Niciun grup de partizani nu și-a propus să vină la București să schimbe lucrurile,” spune Ioana Arnăuțoiu. Ei doar așteptau un val potrivit, un moment în care România să iasă „de subt vremi”. Nicolae Ciurică, ultimul partizan din munți în viață, decorat de președintele Iohannis anul trecut, susține că, asemeni lui Şerban Nicolae, au fost mulţi pe vremea comuniştilor şi că acesta „este un produs de-al lor. (...) Organizaţia noastră a fost o organizaţie de rezistenţă aşteptând marile puteri să ne dea ajutor să scăpăm de ruşi. Comuniştii pe vremea aceea ne spuneau «bandiţi». Dar vreau să vă spun că toţi cei care luptau în munte aveau în sacul cu merinde o carte de rugăciune. Eu aveam Noul testament, străpuns de un glonţ, într-o acţiune din Munţii Banatului. Îl am şi acum.”

De asemenea, pe net circulă o patetică și inutilă petiție pentru demiterea senatorului. În textul acesteia se spune că Șerban Nicolae nu reprezintă interesele poporului român și că nu își merită calitatea de senator, „în consecință solicităm demisia conform art. 70 alin. 2 din Constituția României. Un parlamentar ales al României are obligația de a respecta demnitatea umană, istoria României și să reprezinte cetățenii României cu respect și integritate. Senatorul Șerban Nicolae nu reflectă niciuna din aceste calități absolut necesare pentru un reprezentant ales și considerăm că nu merită să rămână în Parlamentul României.” O petiție semnată de puțin peste 1600 de oameni.

Nu e niciun pericol ca articolul constituțional invocat să-l scoată pe Nicolae din Parlament. De fapt, câți parlamentari și-au asumat obligația „de a respecta demnitatea umană, istoria României și să reprezinte cetățenii Românie cu respect și integritate”? Cine se mai luptă în Parlament pentru altceva decât pentru a-și majora salariile și pensiile, a modifica legile justiției în favoarea infractorilor din partid și a promova interesele grupurilor mafiote din partid? Singurii cetățeni ai României a căror demnitate o respectă nespus sunt ei înșiși. De altfel, Constituția face aproape imposibilă concedierea aleșilor: în textul invocat se spune că un parlamentar își pierde mandatul doar în caz de demisie, de pierdere a drepturilor electorale, incompatibilitate sau deces. În rest, două articole mai departe, se spune că aleșii nu pot fi trași la răspundere pentru votul lor sau pentru opiniile lor politice. Aleșii sunt protejați: Constituția lui Năstase le apără drepturile și principiile. Căci, profitând de îmbulzeală, și-au însușit și drepturile și principii pentru care s-a murit în munți sau în Piața Universității. Și le-au însușit și fac cu ele ce vor.

Opinia dvs.

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG