Linkuri accesibilitate

Carnaval pentru înfrânți


Sinteza săptămînii politice românești.

„Au vrut să apere românii de sălbaticul de mine”, le-a spus cititorilor săi la o întâlnire organizată în cadrul Festivalului de literatură de la Iași, Nuruddin Farah, prestigios și multipremiat scriitor somalez, prezent ani de zile pe listele scurte ale candidaților la Premiul Nobel pentru literatură. Își povestea primul și durul său contact cu România, în afara momentului aterizării. Ajuns în Aeroportul Otopeni, el a fost săltat de autorități care l-au izolat de grupul cu care era, l-au dus într-o cameră specială și au vrut să scoată imigrantul din el printr-un interogatoriu insistent de jumătate de oră. Omul a fost blocat în no man's land până au fost obținute toate confirmările că nu venise, cu valijoara lui de o noapte, plină de hârtii și cărți, să ne colonizeze țara. Aproape că era somat să admită că intra în România pentru a sta ilegal, probabil pentru a fi dus după aceea în căminele rezervate imigranților și apoi retrimis la biroul lui de scris de peste mări și țări. E adevărat, e emigrant, dar a preferat rezidențe ca Minneapolis, Minnesota sau Africa de Sud. Scriitorul le-a arătat pașaportul, cardurile bancare, invitația - însă nu a fost suficient pentru ultravigilenții funcționari din aeroport care se consideră probabil ultima redută a creștinătății.

Mantra oficială în cazul scriitorului somalez seamănă ca două picături de otravă cu cea a celor câțiva români verzi care întrerupeau recent spectacolul Operei clujene în timpul interpretării unei piese muzicale în care compozitorul, pentru a reprezenta cumva diversitatea conflictuală a lumii, folosea muzical azan-ul, chemarea muezinului la rugăciune. (În mod ironic, oratoriul se numea Missă pentru pace.) Nu vrem imigranți, nu vrem islamizarea României, afară cu străinii din țară, acesta era mesajul. Îi cunoaștem deja bine pe protestatari: sunt din regnul celor care, în ritmuri patriotice și cu cocarde tricolore, au profanat cu resturi de porc locul unde ar fi putut fi amplasată Marea Moschee din București. Au fost aplaudați la scenă deschisă de mireni și clerici, că au dat semn de maturitate spirituală. Și chiar că sunt niște orto-naziști maturi, nelipsiți la niciun miting anti-Gay Pride, prieteni de sânge și aspirații cu mulți fundamentaliști ortodocși și, prin organizații de fațadă, întemeietori ai Coaliției pentru Familie. Au o audiență, așadar, cu multe zerouri mai mare decât cea care a participat la spectacolul din Cluj, de unde au fost scoși și amendați, nu pentru rasism sau incitarea la ură și la violență, ci pentru tulburarea liniștii. Ei au ieșit pe scuturi mediatice, spunând peste umăr cum că Bucureștiul ar fi de vină, că a adus această piesă „să-i spele creierii clujenilor și așa-zisei spume care este aici.” S-a spus că ar fi vorba doar despre niște huligani dintr-un partid extremist naționalist nereprezentativ. Cu toate acestea, mulți le-au găsit justificări și chiar scuze, arătând cu degetul climatul extern instabil și invocând apărarea creștinătății.

Probabil că, mai an, adoptarea frunzei ca logo de țară a avut un tâlc insidios, sugerând lipsa de rădăcină și stabilitate, superficialitatea, caracterul vegetal. Prin grija/nepăsarea politicienilor, a devenit o marcă de țară faptul că o realitate distorsionată, ilegală și periculoasă ajunge de multe ori să fie considerată normală, legiferată sau ignorată cu aere complice de o mulțime placidă, neatentă. Însă e tulburător că evenimentul s-a petrecut în orașul căruia îi place să-și spună capitala Transilvaniei, ba chiar „adevărata capitală a țării”, oraș multă vreme condus de un hipernaționalist feroce pentru care lumea avea trei culori fundamentale, cele ale drapelului național și două categorii umane: rrromânii verzi și restul. Locul unde, pentru unii formatori de idei și proteste, problema principală a purității colective nu e evacuarea musulmanilor, ci a miticilor din Regat, considerați nereprezentativi și dăunători demnității și curățeniei localnicilor, noi cei adevărați, „românii”. Aici a fost lansat cu ceva vreme în urmă un text „M-am săturat de România”, diatribă găunoasă devenită fundamentală pentru următoarele generații de ardeleni oripilați de groapa de gunoi de la Glina și de politica dâmbovițeană.

Mesajul s-a dispersat în discursuri aparent academice despre diferențe economice, fiscale și de mentalitate prezentate diferit și părtinitor de specialiști, în funcție de zona geografică de unde provin. Aceștia transformau gura de rai a celuilalt într-o gură de canal și viceversa. Și este cert, privind harta economică a sărăciei, a asistaților și imobilismului social sau a opțiunilor politice că, în ajunul aniversării Marii Uniri, prin grija iresponsabilelor politici de guvernare, România e decupată teritorial și social pe grupuri de interese și de prădători care se detestă, se amușină și se respectă reciproc, în numele interesului național de haită. Este Marea Dezbinare pusă la cale de tot felul de interlopi politici, o dezunire care roade de decenii sentimentul solidarității, construcția unei țări unitare. Articolul 1 al Constituției (România este stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil) este, în realitate, un deziderat pentru care trebuie să transpirăm mai mult. Probabil că aceste adversități reciproce sunt și o formă foarte românească de a conserva în stare pură iubirea proprie familiei naționale tradiționale, cu toate ciondănelile, păruielile, sudalmele și „dezmerdările” ei. Un fel de a spune că „ne avem ca frații” (ne îmbrățișăm cu drag, strâns să vedem oasele cui pârâie mai repede).

Politicienii au transformat în timp această temere de colonizare cultural-economică în politică de stat. În acest context îndemnurile adresate de Traian Băsescu la Chișinău moldovenilor (Vă ordon să treceți Prutul! Căci numai așa puteți intra în Uniunea Europeană) sună cumva populist-demagogic. 80% dintre români ar vrea Unirea, spune fostul președinte, doar că la masa negocierilor, problemele cele mai importante ar fi tot „minoritățile și Transnistria”. Chiar dacă aceste date statistice ar fi adevărat, apelul la ele într-o perioadă în care România are de vindecat răni interne încă deschise (UDMR spune că nu are ce aniversa, poate doar ce comemora anul viitor) este pur demagogic și cu inevitabile efecte laterale. Într-o accentuată scădere de popularitate în țară, Băsescu se vrea buzduganul sentimentelor frățești care, se bănuiește, vor marca viitoarea aniversare și l-ar putea readuce în plan ca făcător de istorie și reîntregitor al unei purități naționale deocamdată desperecheate. Imaginea patriei-mume, folosită și de PNL în cadrul unei campanii electorale toxice, pare sortită să fie traficată mereu ca opium al poporului, pentru deturnarea atenției de la problemele cotidiene care, deși au miros românesc, nu au culoare etnică.

Campania de imagine externă a fostului și tot mai puțin regretatului președinte este însoțită de aceea internă a propriului partid al cărui zgomot de fond a devenit țipător. Un parlamentar PMP vrea ca presa să fie mai patrioată pentru că prea scoate în evidență doar umbrele din tabloul luminos al mărețelor înfăptuiri. Este singura inițiativă care-l face remarcat pe parlamentarul lui Băsescu. Ar vrea, așadar, ca, pe lângă avertismentele de sănătate plătite de stat referitoare la efectele nocive ale grăsimilor, zahărului și alcoolului, să se plătească și reclame cu iubirea de patrie. Ar fi, probabil, un domeniu sățios pentru rechinii politici a căror iubire a trecut mereu prin stomac. Este o idee care ar trebui să găsească urechi larg deschise în tot spectrul politic și tehnocrat, întrucât puțini au rezistat tentației protecționiste, impunându-le retailerilor un comportament patriotic și naționalist de nu mai poți câte tricoloruri sunt atârnate de cârnații din vitrine.

Mai mult, imaginea cotropitorului economic și cultural extern face o bună carieră în partidul urechiștilor lui Dragnea și Tudose. Aceștia și-au făcut campania electorală cu sloganul „Mândru că sunt român”, agitând drapelul naționalist și șovin. Mesajul principal este că principalii adversari ai societății nu sunt ei, șmecherii de pe scena politică sau din culisele ei, nici foamea lor irațională de bani și putere, nici trecutul comunist murdar și conștiința colectivă aferentă, ci străinii veniți cu bani sau știință, sau pasiune, sau cu toate acestea laolaltă în România să pună lucrurile la cale. De fapt, spune politrucii, niciun străin care nu cotizează la partid, nu vine dezinteresat, cu toții au în buzunar hărți cu fâșiile de țară pe care vor să le amputeze. Unii și-au creat de vreo mie de ani enclave strategice, fiind dușmani interni a căror existență trebuie tratată cu puternice injecții de fierturi și peltele patriotarde. Aceștia ar fi migranți care, ca Nuruddin Farah, ar vrea să-i înlocuiască pe români din interior, să-i evacueze de pe tărâmul strămoșesc.

Sunt frici induse propagandistic în apropierea unei aniversări care ar fi trebuit, dimpotrivă, să fie una a diversității culturale și etnice, aceea a o sută de ani de la Marea Unire. Un șovinism straniu pentru cei care-și datorează supraviețuirea și perenitatea tancurilor sovietice și mentalității staliniste vizibile chiar în luptele fratricide ale partidului preocupat în aceste zile doar să transmită ideea că acele cuțite lungi cu care se amenință reciproc marii boși sunt niște simple buchete de trandafiri.

Aceste temeri iraționale sunt legate de isterii fundamentalist-identitare care cutremură tot mai des subsolul social. Instituții teoretic laice scobesc prin bugetele locale pentru finanța epidemii de dans și pioșenie medievale în urma unor moaște sfinte, într-o contrareplică pravoslavnică la Pride Parade. Mii de români au fost duși pe gratis de primării la acesta carnaval necrofil ortodox unde se schimbă rețete de colivă și considerații despre efectele terapeutice ale mătăniilor în cazul osteoporozei și reumatismului. În plină criză de detoate, cu prețurile urcând la cote de avarie, aceasta este pare-se singura soluție de la Dumnezeu să scoată bugetul local al Iașiului din criză prin influxul de migranți sezonieri, veniți să facă selfie cu Sfânta Parascheva: e drept că donațiile, lumânările și cruciulițele, ca să nu mai vorbim despre prețul pelerinajului, sunt scutite de taxe și impozite, dar tot se poate scoate un ban cinstit și bugetar din cumpărăturile făcute de oameni, ca să nu leșine de foame, ci doar de pietate. Nu degeaba fluierașul ciobanului era de os. Desigur, dacă întrebi oamenii cu coate și genunchi însângerați cine a fost și ce a făcut sfânta ale cărei oase le sărută cu atâta iubire creștinească nu ar ști să spună. Cu toate acestea s-au strâns zeci de mii de oameni într-o procesiune necrofilă care într-o societate normală ar fi interzisă de bun-simț și Sanepid și nu și-ar avea locul decât în muzee și cărți de istorie.

În această zarvă de clopote, târâișuri, sforăieli patriotarde, pumni dați în piept sau în cap, a trecut într-o liniștită nebăgare de seamă, reînhumarea a peste trei sute de soldați români căzuți la Cotul Donului, în Al Doilea Război Mondial. Undeva, în Federația Rusă, la Rossoșka, România a amenajat un cimitir care va adăposti osemintele a patru mii de eroi morți acum 75 de ani într-un război de reîntregire, până la un punct, și de răzbunare de la un punct încolo. Spre deosebire de fastul aurit al raclelor și patrafirelor scoase la plimbare din Iași, osemintele celor 345 de soldați (aproape) necunoscuți au fost duse la groapă în cutii de carton fără mari procesiuni. Au fost aliniate ca într-un depozit de marfă, sumar, anonim și expeditiv, cam ca moartea lor. O urmă de demnitate națională s-a păstrat: cutiile au fost sigilate cu bandă adezivă tricoloră. Au fost e drept, înmormântați într-o groapă comună, dar plasticul dăinuie milioane de ani, deci se va ști că au fost și acolo români. Această bucățică de Românie nu ne interesează, părea să sugereze absența autorităților române la nivel înalt. Este un petic de infern din altă lume care nu are relevanță electorală. Or fi luptat ei împotriva dezmembrării țării, dar au fost înfrânți. Eroi, dar înfrânți. Și nu poți face carnaval pentru înfrânți.

XS
SM
MD
LG