Linkuri accesibilitate

Sinteza săptămînii politice românești.

Ne-am obișnuit ca Singur acasă să aibă o audiență masivă și de toate vârstele. Nu e de mirare: audiența românească post-totalitară este formată din oameni care ar vrea să scape din când în când de supraveghere și autoritate, chiar dacă pentru asta trebuie să dea piept cu primejdiile însingurării. De fapt, nu e mare scofală să rămâi singur acasă: ești, la urma-urmei, acasă la tine unde nu ți se poate întâmpla nimic rău. Cunoști teritoriul, poți pune capcane, poți pârjoli câmpiile și otrăvi fântânile. Singurătatea te face stăpân și singur utilizator al bunurilor întregului popor și cumva șef (sau naș) al întregii familii. Faci istorie a locului! Versiunea românească a întrecut însă toate așteptările iar ca audiență a înregistrat un record de box-office. După ce a fost demis din PSD și i s-a retras sprijinul politic, primul-ministru Sorin Grindeanu a rămas singur acasă. Și-a descoperit o armată de susținători care ar vrea să-l folosească pe post de berbece în partid. Reeditează cu mici inovații stilistice încăpățînarea cu care Radu Vasile și-a apărat ficusul și fotoliul de premier în decembrie 1999. Ficusul și fotoliul au rămas pe loc.

De astă dată se spune că Grindeanu apără principiile democrației. O fi vorba despre același Grindeanu care apăra mai ieri Ordonanța 13 în ciuda epidemiei de proteste de stradă și de Facebook? Cel care, din pricina respectului față de șef, era poreclit Grindragnea? O fi vorba despre cel care a girat și tutelat numiri abuzive în diverse direcții, regii sau comisii incomode (cum ar fi cea de atestare a titlurilor universitare?) Noii săi susținători s-au contaminat reciproc de simpatie pe paginile de socializare și, din glumă în glumă, l-au transformat în vârf de lance îndreptat către inima de piatră a partidului. Cam știrb și ruginit, însă numai bun să le dea colegilor de partid un rictus tetanic.

Dus de valul acesta de galimatie digitală care i-a transformat neputința și servilismul în simpatice imagini virale, premierul a început să creadă că joacă, de fapt, în Matrix, că este singur în calea lupilor, că se luptă cu fiarele junglei de partid într-un joc pe calculator, susținut e drept de o armată de simpatizanți virtuali, gata să lanseze atacuri cu bombe sulfuroase și petarde de presă pentru a-l apăra. Deși un ilustru necunoscut până mai ieri, cu o prestație mediocră în partid, a devenit, târât de halucinația în masă a colectivității digitale, imaginea reformelor din PSD, cam cum era considerat Mircea Geoană când, pentru limitarea daunelor, a fost lăsat să se joace de-a locomotiva pe o linie moartă în partid.

Opinia publică i-a transformat pe toți ratații PSD în martiri ai democrației pe principiul că interlopii și marginalii partidului nu pot fi decât buni, reformiști, un pericol de fisiune pentru nucleul dur și încruntat al politrucilor și securiștilor partidului. Pe Sorin Grindeanu îl flatează această metamorfoză din simplu membru de partid, hipnotizat de șefi și lipsit de reacție la abuzurile și dictatura internă, în disident și rezistent în fața mașinăriei de partid, în fața „sistemului” pe care l-ar submina, pare-se, din interior. La 27 de ani de la Mineriada din iunie, imaginea de insurgent i-a sporit respectul de sine pentru că l-a făcut să gândească eroic, ca un adevărat opozant la abuzurile care au marcat pas cu pas istoria propriului partid. Qui pro quo-ul propus de el când și-a legat demisia de demisia lui Liviu Dragnea, deși de o imposibilitate crasă, i-a făcut să aplaude pe toți cei aflați în lojă, cu popcornul în brațe. Aceștia ar fi putut observa însă fumurile primului ministru care își rezerva astfel măgulitorul rol de egal cu primul om în partid și al treilea în stat. În fantasma sa de mărire, și-a înălțat statuia pe vârful picioarelor, ba chiar a urcat-o pe spinarea noilor admiratori, să pară de aceeași statură cu a contestatarilor săi.

PSD l-a repudiat pe motive tulburi de incompetență și inteligență administrativă limitată, motive ținând mai degrabă de umorile rubedeniilor din partid decât de sensibilitățile unei formațiuni politice care a dat nu odată dovadă că are delicatețea și subtilitatea unui burete de mare. Însăși rezistența cabinetului Grindeanu, în ciuda contestărilor de masă și a gafelor monumentale, este proba că obrazul și onoarea cabinetului său guvernamental și a partidului au consistența tovalului. Omul se ținea de fotoliu de pe vremea când strada, și nu partidul, îi cerea să plece. Acum partidul nu-l mai vrea.

E posibil ca Sorin Grindeanu să fi devenit păpușa de cauciuc care încasează tot pasivul de frustrări și nemulțumiri acumulat din vremea marilor proteste de iarnă-primăvară când crema democrației și-a prezentat vestimentația retorică pe marile bulevarde (inclusiv dorința de a desființa Parlamentul sau măcar câteva partide politice). Poate și pentru că PSD nu a fost evacuat în abisul istoriei pentru crimele împotriva umanității puse la cale și înfăptuite de liderii săi de-a lungul istoriei (ce se întâmplă acum cu voluminosul și mult-contrafăcutul dosar al Mineriadei din iunie – tone de depoziții trunchiate și probe contrafăcute - este prea puțin prea târziu), rămânând miezul putred și păcatul originar al democrației românești: i-a făcut intransigenți pe cei care-l contestau, i-a orbit și radicalizat, scoțând la suprafață răul din oameni fără a-l exorciza, astfel că acesta se întinde ca pecinginea, contaminându-i și pe alții. În cazul răului mai binele e dușmanul binelui.

Pentru a da o spoială de legitimitate dizolvării cabinetului și concedierii lui Grindeanu, PSD a organizat zilele trecute o mascaradă de evaluare a guvernului. Din echipa de evaluatori condusă de Liviu Dragnea, a făcut parte și Darius Vâlcov, cel care și-a risipit pinacoteca ilicită printre morminte, uitând de relația fiscului cu moartea. Ambii au fost membri destoinici în PDL, după cum constata caustic Traian Băsescu într-o însemnare pe pagina sa de socializare, omițând să spună că le-a fost el însuși superior în ierarhia partidului, nefiind așadar cel mai indicat să le dea note la caracter. S-a stabilit în cadrul comisiei că guvernul, considerat de partid până mai ieri cel mai competent și eficient de după Revoluție, nu și-a realizat promisiunile decât în proporție de 13%. Nu ni s-a spus și care este procentul deciziilor luate pe lângă sau împotriva programului de guvernare, ca să calculăm exact prejudiciile morale și deficitul de credibilitate. Boșii partidului s-au folosit de această contabilitate dublă pentru a da un luciu de legitimitate acestei decizii care pare să fi fost luată în primul rând în sufrageria Jugendstil a primei doamne a Bucureștiului, nemulțumită că nu primește bani în bancnote mici și nemarcate de la buget pentru proiectele grandomane ale propriei familii. De asemenea, politrucii lui Dragnea trebuiau să deconteze cumva amânarea la Sfântu Așteaptă a mult-promiselor majorări salariale, promisiune cu care au uns marginile capcanei electorale. Sorin Grindeanu devine astfel eroul tragicomic al unui remake politic jucat și de Sorin Oprescu sau de Marian Vanghelie cândva.

Președintele Iohannis, care a aplicat consecvent și încăpățânat regula tăcerii de aur (chiar și când vorbitul ar fi fost un semn de înțelepciune), a ieșit din muțenie (un fel de a spune, și-a pus, de fapt, purtătoarea de cuvânt să-i poarte cuvintele) doar pentru a spune că partidele din coaliție trebuie să-și rezolve singure conflictele și că așteaptă ca acestea să urmeze pașii constituționali. Așadar, demiterea lui Sorin Grindeanu poate să mai aștepte. Pe de altă parte, dincolo de sticla reflectoarelor, președintele Iohannis pare să fi discutat consolator cu primul-ministru, cel puțin așa afirmă acesta. Se speculează că premierul ar avea susținerea Cotroceniului. Da, vorbim despre același prim-ministru care își apostrofa colegii în ședința Comitetului Executiv PSD de zilele trecute că-i livrează lui Iohannis cheile de la guvern. Indiferent ce a discutat cu Grindeanu, președintele dă impresia că joacă la două capete, ambele câștigătoare: pe de-o parte susține că este neutru și că își dorește rezolvarea rapidă a crizei care ar putea dezintegra (sau cel puțin ciobi) majoritatea proguvernamentală, fără a se implica mai mult decât îi permite legea (întârziind deznodământul), pe de altă parte îl supune, ca în experimentele școlare, pe Grindeanu unei forțe egale, dar de semn contrar, împingându-l înapoi pe câmpul de luptă pe care acesta ar fi vrut să-l părăsească de ceva vreme. Speră ca efectul acestei forțe aplicate lateral să ciobească din procentele cu care se laudă și azi, în plină criză internă, PSD-ul. S-au făcut din cuțite și pahară diverse distribuții guvernamentale, unele dintre ele de-a dreptul revoluționare. Echipa de zgomot a lui Victor Ponta îl distribuie pe acesta, de pildă, în rolul crucial de secretar general al guvernului, poziție din care Cozmâncă și Șerban Mihăilescu au înmulțit pâinea și peștii în farfuriile partidului. Din vechiul cabinet nu s-ar mai ține pe picioare decât exact cei ce pe care evaluarea partidului i-a evaluat la înalte cote de ineficiență. Incompetenții devin, astfel, disidenți și reformiști.

După momente, ba chiar zile de stupefacție, politicienii din opoziție s-a deșteptat din somnul cel de moarte în cel paradoxal. Ei susțin că vor vota pentru moțiunea de cenzură care va însemna revocarea guvernului Grindeanu. Moțiunea a fost deja concepută de liderii majorității și va fi depusă luni. De asemenea, unii parlamentari ai opoziției spun că ar vota un alt guvern condus de Grindeanu, considerat, în mod paradoxal, un tehnocrat sau cam pe acolo, poate pentru că e o figură cu semnificație politică mai mare pentru opoziție decât pentru propriul partid. Acesta a dovedit din plin că e o trestie gânditoare nu doar la presiunea exercitată de forțele răului, ci și de cele ale binelui. O singură excepție notabilă se pune de-a curmezișul acestei poncife: Ludovic Orban, intransigent provenit din nucleul dur și istoric PNL. El este revoltat la gândul că partidul său ar putea susține un nou cabinet condus de Sorin Grindeanu care este PSD-ist până în măduva oaselor. „Înainte se gudura, acum când i se ia osul, mușcă,” glosează Ludovic Orban adăugând că „niciun prim-ministru susținut de un partid nu trebuie să se cramponeze de putere atunci când i se retrage sprijinul.” Este, cum spuneam, o poveste veche de pe vremea războiului ciudat dintre Emil Constantinescu și Radu Vasile (în cabinetul căruia Orban a fost chiar secretar de stat; el a supraviețuit în funcții mărunte și în cabinetul Isărescu, deci știe cum au stat lucrurile) însă nu a considerat nimeni că legile și Constituția ar trebui să clarifice acest impas. Toți au crezut că pot scoate un ce profit emoțional dintr-o criză provocată de un prim-ministru încăpățânat, legalist dar ilegitim, care nu acceptă să spele vase doar pentru că partidul nu vrea să scoată banii pentru nota de plată electorală. Probabil că Ludovic Orban este sincer indignat însă retorica sa protestatară și în răspăr cu linia partidului este influențată desigur și de rolul de candidat la postul de președinte la congresul PNL.

Și el cu ochii la potențialii votanți din partid, Cristian Bușoi, contracandidatul lui Orban cu șanse mai mari la șefie (conform legilor lui Murphy, este cel mai incompetent candidat, deci este condamnat să fie victorios, mai ales că e susținut pe față de președintele Iohannis) plusează, susținând că PSD nici nu ar mai trebui lăsat la guvernare. Bușoi afirmă că Liviu Dragnea, frustrat că nu poate fi el însuși prim-ministru, l-ar fi creat din nimic pe Grindeanu de care e nemulțumit acum că nu e suficient de docil. Însă ce altceva ar fi putut spune Bușoi care este el însuși o creație ex nihilo a fostului și adevăratului șef al partidului, Klaus Iohannis? Pentru că a dovedit serioase rezerve de megalomanie și o profundă dorință de a parveni, Cristian Bușoi se vede ales președinte de partid și, de ce nu? desemnat prim-ministru, că e priceput cu banii ( aici și aici). Să rămână și el singur acasă, la trezorerie.

Opinia dvs.

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG