Nicio idee, temă, decizie politică nu a confiscat mai repede și mai profund spațiul public decât imaginea politicienilor pe scaunul de vaccinare. Prognoza deficitului de 7% pe acest an, șomajul și supradimensionarea morbidă a categoriilor de defavorizați social, eșecurile sistemului de educație sau colapsul celui de sănătate nu mai sunt subiecte. Transferarea societății pe net, digitalizarea noastră emoțională, închiderea parcă definitivă a spațiilor fizice și publice de comunicare, adică, pe scurt, entropia omenescului, nu par să fie teme importante de dezbatere. Criza justiției, corupția poliției, invazia grotescului și barbariei pe scena publică nu mai fac vânzare. Au intrat în rutină sau deficitul de atenție general le-au degradat la subiecte de interes minor.
În schimb, anatomia politicienilor, cu mușchii, pieile, grăsimile și petele ei de ficat, a dominat primele pagini de ziare, internetul și bulele sociale. Deltoidul lui Iohannis dezgolit să primească sfântul vaccin a stârnit mai multe aprecieri pozitive și aplauze decât oricare dintre ideile sale politice. Iată omul! „Acesta e președintele meu”, exclamau tot soiul de hacktiviști. Burta lui Băsescu a fost subiect de meditație și le-a dat mai mult de gândit internauților ca fruntea poetică a lui Eminescu la aniversarea de zilele trecute. Iar șlițul tăiat ostentativ și polemic de ministrul Câmpeanu pe umărul cămășii ca să aibă asistenta pe unde să-i facă vaccinul a fost considerat un afront adus șefilor de partid și de stat care și-au pus poalele în cap, să vadă populația că nu sunt niște sfrijiți.
Desigur, ar trebui să ne întrebăm, de la bun început, de ce s-au filmat/fotografiat la pielea umărului goală diversele stele pitice ale politicii românești? Cum se explică exhibiționismul acesta viral care a inflamat toate statuile politice, dându-le viață și ambiții de Adoniși? La urma urmei, politicienii noștri sunt departe de standardele estetice ale antichității romane și carnea lor deziluzionează uneori la fel de mult ca și intelectul și moralitatea lor. La ce folosește acest futil și caricatural exercițiu de transparență, câtă vreme biografiile lor profesionale și politice, competențele și interesul lor pentru binele public sunt cu totul opace? De ce trebuie să vadă tot poporul bustul increat sau deformat de vârstă și lene al nu știu cărui politruc mărunt, care peste câțiva ani nu le va mai stârni amintiri și interesul decât procurorilor de la DNA?
Este, bineînțeles, în primul rând, un truc publicitar. Pentru că numărul celor care ezită sau refuză solemn să facă vaccinul continuă să fie mare, politicienii de pe toate meridianele au socotit că e necesar să se expună, fie și indecent, pentru triumful cauzei medicale. Dă bine la albumul politic și are efecte în războiul împotriva pandemiei. Și pe front real cochetele marelui ecran făceau turnee pentru a ridica, odată cu jupele lor minimaliste, moralul trupelor. Totuși în România politicienii apar acum, la spartul primului val de vaccinări și începutul lent și încurcat al celui de-al doilea, dând sentimentul că au așteptat să vadă dacă efectele secundare nu cauzează mahmureală.
Ceea ce părea să aibă însă utilitate medicală și să reprezinte un interes național (imaginea liderilor asumându-și riscul unui vaccin ale căruia efecte pe termen scurt, mediu și lung nu au fost deplin cercetate) s-a transformat într-o scamatorie de publicitate politică: politicienii s-au dus în mediul (de presupus) aseptic al cabinetului medical cu tot cu șleahta de propagandiști făcând poze din față și din profil, să aibă tot românul cu ce-și ocupa atenția, făcând sterile și monotone exerciții de admirație. Unul dintre efectele laterale și, cum altfel? perverse este că, odată coborâți din copacul de unde contemplau lumea oamenilor obișnuiți, politicienii au căpătat materialitate, au intrat în relații intime/anatomice cu bazinul lor electoral. A fost suficient să-și dezgolească feciorelnic un umăr ca să fie sfâșiați de curiozitatea publică ca Dionysos de titani. A dispărut morga omului de partid și de stat imun, protejat de bodyguarzi și mai presus de pericolele vieții de zi cu zi: este o vulnerabilitate studiată în oglindă de o clasă politică plină de narcisiști. Pare să fie singura propunere de discuție publică în aceste zile în care iarna băltește. România funcționează cu un motor economic gripat, fără buget aprobat, cu un parlament care a început cu o pauză, alimentată mai degrabă cu speranțe și frici, decât cu proiecte clare și certitudini. Totul se învârte în acul unei seringi.
Al doilea val al vaccinării a început și el cu o pauză. S-a văzut că, de fapt, infrastructura nu era pregătită pentru el. Nu erau organizate centre de vaccinare, nu erau distribuiți medici și nici consumabilele necesare, nu se stabiliseră protocoalele de siguranță medicală și listele de distribuire a vaccinurilor. Da, în vreme ce politicienii ne arătau pieile și mușchiuleții, oamenii încercau în zadar să se programeze pe o platformă programată să dea rateuri.
Această încredere în tehnologie a celor aflați la guvernare a devenit o rutină. Dar este un sentiment care nu vine din gradul mare de alfabetizare digitală, ci din totala lipsă de interes pentru eficiența sistemului, pentru cei care se află la celălalt capăt al firului, denumiți, ironia sorții, „beneficiari”. Sistemul de sănătate ar trebui să aibă online dosarele pacienților, dar puțini doctori s-au obosit s-o facă (mai ales, s-o facă sistematic și corect), iar sistemul nu este operațional: ar trebui să existe algoritmi de căutare și selectare conform unor domenii/cuvinte-cheie, pentru a ști mereu câți bolnavi de diabet, hepatită sau cancer, să zicem, există și ce tratament primesc. Putem extrapola efectele adverse ale încrederii în sistemul informatic din domeniul sănătății în cel al evidenței populației sau, mai nou, în cel al educației. Puțini elevi au acces la lecțiile online, fie pentru că nici ei și nici profesorii lor nu știu să instaleze sau să folosească programele de teleschooling/conferință, fie pentru că, pur și simplu, nu au aparatura sau/și infrastructura electronică s-o facă, fie pentru că „nu sunt în aria de acoperire” ca să recepteze semnalele radio. În mediul rural, România educată este și mai traumatizată: există statistici care spun că mai puțin de 25% din elevi au frecventat lecțiile online în ultimul semestru al anului trecut. Acuma, ar trebui să-i înțelegem: uneori e vorba despre familii cu mai mulți copii care, chiar dacă au tabletă/telefon, trebuie să le împartă între ei, ca să nu mai vorbim despre muncile gospodărești care sunt motivul principal pentru absenteismul școlar atât de ridicat. În plus, să urmărești o lecție pe ecranul meschin al tabletei/telefonului e la fel de eficient ca și să înveți germana în somn. În somn o vei vorbi.
Este neclar dacă fosta ministră a educației mințea sau pur și simplu era dezinformată când spunea, înainte de începutul anului școlar, că are sute de mii de tablete pregătite pentru a fi trimise în teritoriu. Ministrul de acum, cel cu șliț la umăr, spune solemn că tabletele (250 000!) sunt pregătite și urmează să fie trimise la destinație. Cum? Chiar acum când președintele spune că e probabil ca elevii să revină efectiv la școală din februarie? Desigur, tabletele sunt folositoare și după aceea, pentru că acesta e mersul progresului, totuși, parcă ar fi alte urgențe: WC-urile și instalațiile sanitare din școli, canalizarea, mobilierul, acoperișurile mereu sparte, încălzirea, ca să nu mai vorbim despre bibliotecile și îndrumarea psihologică. Un studiu făcut în iulie trecut susținea că peste 30% dintre copii nu au acces la internet și de multe ori lecțiile au fost predate de la om la om, prin telefon. O asociație a elevilor vorbea despre 900 de mii de copii care nu au tabletă, adică nu au participat la nicio oră în ultimul semestru al anului școlar trecut.
Sunt date minimale pe care orice birou de evidența populației ar trebui să le poată furniza
Faptul că la alegeri (ni se spune) sistemul de comunicații care înregistra cărțile de identitate și prevenea fraudele a funcționat ireproșabil începe să capete noi dimensiuni acum că aflăm că platforma de înregistrări la vaccinare intră în colaps la cea mai mică povară, iar sistemul integrat de date nu poate furniza informații despre persoanele în vârstă sau bolnave (acut, cronic) care ar trebui să fie înscrise automat în această etapă de vaccinare. Sunt date minimale pe care orice birou de evidența populației ar trebui să le poată furniza. S-au investit sute de milioane de euro în aceste sisteme care sunt eficiente doar când este convenabil să fie. Dar așa e normal de vreme ce aceste sisteme de comunicații nu apar decât în dosarele de mare corupție.
De asemeni, pentru a explica asocierea cu situația copiilor, este sigur că mare parte din valul al doilea, constituit din persoane vulnerabile în principal, nu are posibilitatea sau știința să se programeze. De cele mai multe ori, de această operațiune s-au ocupat cei din generația următoare (copii, nepoți sau vecini amabili), mai obișnuiți cu internetul și înscrierea pe aceste platforme. Ca să nu mai spunem că și soarta acestui an școlar pare pecetluită, de vreme ce înșiși profesorii nu au abilitatea sau dorința de a se înscrie pentru vaccinare. Se spune că mai bine de jumătate (52%) dintre aceștia consideră că vaccinarea le încalcă drepturile sau că este periculoasă pentru sănătate. Curios este că mulți dintre cei care refuză vaccinarea contestând știința care stă la baza serului, nu au nicio îndoială când invocă mitologia vaccinului care ar urma să zombifice întreaga populație a pământului în folosul unei clase de superoameni din guvernul mondial. Această mitologie extrem de prolifică și prolixă a ajuns opiul îndrăgit al popoarelor și fiecare șaman de internet se consideră ceva mai inițiat în ale vieții și morții decât savanții care și-au dedicat viața studiului științific. De ce ar mai trebui școală când avem talk-show-uri unde cel mai vehement și vorbăreț poate deveni profetul noilor apocalipse? Disocierea cognitivă e mareșalul armatelor de influenceri.
Bolizii digitali s-a înnămolit în traficul accidentat al infrastructurii naționale și atât eșecul școlii online cât și al programării la vaccinare demonstrează că, cel puțin la nivel organizatoric, politicienii aceia care se vaccinează patronează un haos quasigeneral. Despre vaccin se știa de luni de zile și, teoretic, administrația centrală ar fi putut organiza lucrurile în așa fel încât să fie clară distribuția vaccinului, chiar dacă încă nu sosise primul transport (de altfel, și acum vine cu greutate, fără un program clar, suficient de rar cât să fie subiect de presă). Sistemul de alarmare putea fi personalizat, în așa fel încât persoanele să afle din timp unde și când pot face vaccinul (prin medicul de familie și/sau prin apel telefonic). Zonele de vaccinare puteau fi deja stabilite și pregătite. Statul (inclusiv autoritățile locale) nu a considerat niciodată însă că trebuie să fie proactiv în relația cu contribuabilul ci, dimpotrivă, l-a obligat pe acesta să se intereseze cum poate să beneficieze de dreptul său: l-a făcut să caute dosare cu șină, timbre fiscale, să stea la coadă și să se umilească prin anticamere. E valabil, de pildă, pentru bolnavii cronici care, deși fac parte din categoriile de risc și se califică, prin urmare, pentru al doilea val, nu s-au putut programa pentru că nu există o evidență funcțională a acestor cazuri.
De multe ori, românii se mândresc cu faptul că internetul național este mai bun și mai inteligent decât cel internațional. Că numărul de IT-iști e mai mare la hectar decât în Germania. Că avem cei mai mulți și inteligenți hackeri și că nu ne întrece nimeni în bravuri piraterești pe net. Ca și în multe alte cazuri, trebuie să punem un bemol în fața excepționalismului românesc: de fapt, mare parte din software este piratat, în imensă majoritate calculatoarele sunt concentrate în orașe și, mai cu seamă, în câteva dintre cele mari. Cum a demonstrat-o și anul petrecut de copii și tineri pe calculatoare, cea mai mare parte a timpului e dedicată siteurilor să le zicem de entertainement și loisir, și nu celor educaționale. Curiozitatea îi duce pe copii la antipodul educației instituționale. Toate drumurile internetului sunt pavate cu bune intenții, însă nu puțini sunt cei care alunecă în diversele guri de iad din pavaj. Gradul de alfabetizare digitală (un indicator, zice-se, al competențelor școlare) este destul de scăzut și în unele zone, se transformă în analfabetism emoțional și social. Anul acesta va lipsi din calendarul școlar dar și din sufletele multora.
Cândva, pentru români cartea era subiect de proverb, iar oamenii cu multă carte aveau aureolă de patriarhi și profeți. Acele vremuri s-au dus demult. Cărturarii sunt azi, de regulă, subiect de caricatură și ironii grosiere.
O influenceră antivaccinistă cu mare priză la public îl lua deunăzi peste picior pe unul dintre importanții scriitori români care făcuse imprudența să se pozeze cu o adeverință de vaccinare în brațe și să anunțe că a făcut vaccinul: „E o mare șansă să fim printre primii în lume, vaccinul să fie de la cele mai credibile firme și gratuit. Să refuzi, căzut în mare, acest colac de salvare mi se pare absurd,” spunea el. Desigur, acest anunț și fotografia în sine sunt ușor ridicole, dar acceptabile, venind de la un scriitor prin firea lucrurilor în răspăr cu moravurile. Influencera se lega însă de alt mesaj unde scriitorul folosea, zice-se, o formă gramatical greșită, demonstrând astfel cât de puțină carte are. La o privire mai atentă, afirmațiile inchizitoarei erau absurde și incorecte: dacă scriitorul cu pricina știe bine ceva, acel ceva este limba română, prin urmare formula era corectă. Dar de ce să permitem ca o insultă gratuită să fie contestată de realitatea lingvistică și de ce să irosim momentul în care umilim un intelectual chiar în propria bătătură: gramatica limbii române? La urma urmei și despre vaccin influencera cu pricina și cei asemeni ei știu la fel de puține ca despre gramatica limbii române ceea ce nu-i oprește să vorbească doct și profetic despre dictatura medicală. Numai că, după cum se vede, până la a se lua la trântă cu aceea, trebuie să se scuture de dictatura imposturii și ignoranței.
