Ne mănâncă șobolanii. Sau, cel puțin, mănâncă alături de noi, delicatese din standurile unei mari rețele de magazine. Nu unul, ci doi. Nu orice, ci aluat franțuzesc, fraged și crocant, pus chipurile în spatele unei vitrine, să-l apere de muște. Priviți-i bine, se prea poate să-i vedem mult mai des. Șobolanii sunt stăpâni și au supraviețuit dinozaurilor. Ființe de subteran care fac tot mai dese incursiuni în mediul cotidian. Merg cu noi la cumpărături și se servesc cu gratuități. Ne sunt concitadini. Au scuturat acum ceva din timiditate, sunt mai obraznici, mai agresivi, un fel de metaforă cu coadă a vremurilor.
Au organizarea lor căreia nici administrația rețelei de magazine cu pricina nu-i poate veni de hac. Da, știm de acest incident, au spus managerii într-o limbă de lemn tradusă parcă de inteligența artificială: „Ne dorim să acordăm scuze tuturor clienților noștri în urma incidentului neplăcut petrecut în magazinul nostru din Ion Mincu,” spun ei. Auzi la ei: „ne dorim să acordăm scuze”. Cum adică „să acordăm”? Ca o medalie? Sau ca un pian dezacordat? Ar trebui să le acceptăm, pentru că au făcut deratizare „cu o zi înainte de incident,” dar nenorocirile astea pur și simplu scapă controlului. Așa a fost să fie, vremurile sunt de așa natură: „mai ales că în anumite zone sunt foarte multe surse externe pe care nu le putem controla.”
Ultima frază este o aluzie fină, bătaia de obraz a unui moralist francez față de situația din sectorul unde se află magazinul cu pricina. „Anumite zone”, adică sectorul 1 al Capitalei unde primărița duce un război ciudat, drôle de guerre, cu gunoierii. Povestea este încurcată de diversele straturi și substraturi de ilegalități, clanuri, complicități și succedări la putere validate în cabina de vot și în tribunal și se acoperă cu un contract urât mirositor în cutele căruia s-au culcușit diverși dăunători prădători. Poate nu știți dar se fac straturi de slănină groase și albe de pe urma gunoaielor. Acel contract despre care primărița spune că nici nu ar exista, dar pe care promite foarte pompieristic că-l va contesta/rezilia/renegocia ar fi fost încheiat de un fost primar PNL pe 25 de ani. Un contract valabil care nu există. Cum ar veni, contractul lui Schroedinger. Din contract, în contract, din contestare, în contestare și din Revoluție franceză, în divorț românesc, s-a ajuns la restanțe astronomice pe care primărița nu vrea să le plătească. Mai mult, ar vrea daune și muncă patriotică. Să strângem împreună gunoaiele, i-a îndemnat ea pe votanții din sector. I-a amendat însă pe cei care au strâns gunoaiele și le-au pus pe trepte, la primărie.
Ironia sorții face ca, în plin astfel de scandal urât mirosit, în care fața capitalei europene s-a umplut de grains de beauté, Bucureștiul să fie gazda Campionatului de fotbal astfel că turiștii străini pot vedea cu ochii lor nu doar politicienii din Casa Parlamentului cățărându-se prin copaci după fructe (un senator AUR a devenit știre internațională după ce a fost surprins cățărându-se într-un cireș din curtea Parlamentului), alertele de ploaie zgomotoase (dar fără ploaie), omniprezenții gândaci „puturoși” sau șobolanii din vitrinele magazinelor, ci și gorganele de gunoaie cu care pot face selfieuri, să aibă amintiri. Ce, doar cu Palatul Signoriei? Mai mult, pentru a demonstra parcă tulburările multipolare ale administrației locale, Primăria generală a decis transformarea tocmai acestei zone de război în zonă pietonală, la sfârșit de săptămână. Să se curețe aerul de noxele mașinilor. Oamenii au putut studia, ca în fermele de cadavre, arheologia unui conflict și rapiditatea fetidă cu care se descompune gunoiul organic lăsat în voia lui. Mă rog, justiția va stabili ce, cum și cine are de câștigat din toate acestea. Știm cu siguranță cine pierde. Dar nu se poate să nu observi că, în mod subversiv și subliminal, administrația face radiografia dezastrului și a neputinței pe pielea noastră. Sunt aceiași care se lăudau că sunt providențiali, vor inventa caloriferul și apa caldă și ne vor scăpa de șobolanii din politică și de prădătorii din subteranele administrației locale. Nu prea le-a reușit. Nu au făcut decât să-i scoată la aer.
Ca un făcut, de când normele sanitare ne cer să fim mult mai atenți cu sănătatea noastră, să păstrăm igiena, să ne vaccinăm, să evităm zonele aglomerate și să purtăm măști chiar dacă au devenit facultative în spații deschise, deci chiar în aceste zile iese la iveală tot mai mult mizeria mai mult sau mai puțin turistică a orașelor României (în special a capitalei). Grădinile franțuzești s-au transformat în parcuri englezești, iarba s-a sălbăticit și curge torențial pe alei. La asta se referea Planul de reziliență când promitea că vom investi în energia verde? Mașinile de transport în comun sunt tot mai slinoase, înghesuite, pline de rămășițele zilelor. Sunt pline de virusuri ca un muzeu de virologie, cu bacterii mutante sau dispărute de eoni, odată cu dinozaurii. Pentru că tot s-a spus și răs-spus că virusurile contaminează garantat în spații închise, metroul și mijloacele de transport de suprafață au ferestrele sudate, instalația de aer condiționat nu funcționează. S-o fi dus directorul de la metrou cu ranga în subteran să se lupte cu dăunătorii, dar în loc să fi distrus tarabele amărâților, mai bine spărgea niște găuri în tavan să se poată respira mai bine. Pe peroane s-a așternut praful istoriei. Tavanele stațiilor sunt mai găurite ca ale domului atomic din Hiroshima. Galeriile sunt pline de mizerie, praf și șobolani.
Nu e doar un mic război între niște gunoieri aroganți, umflați cu pompa resurselor publice și relațiilor politice, și o primăriță dezorientată, care vede amenințări, adversari, teatre de luptă peste tot, ci un război de proporții și de uzură între propria noastră imagine de sine, ipocrită, delirantă, grandilocventă (excepționalismul nostru) și realitatea de fapt pe care nu odată am vrut s-o ignorăm. Un război între necesitate și propagandă, criză și pompierism.
Ciudată obsesia igienei într-o societate în care rănile se inflamează netratate, prezentul e mâncat de cangrena trecutului, chiar și izvoarele de învățătură sunt profund toxice și-i fac pe oameni apatici, lipsiți de empatie, docili. Ipocrizia a fost politică de stat, indiferent cum s-a numit: naționalism de carton, devotament sulfuros, generație de sacrificiu, eroism de plastic. De aceea, când ajungem la discuții despre gunoi toată lumea strâmbă pudibond din nas. Ne revoltă mizeria din politică: fie resturile totalitare dospite în polobocul democrației, fie drojdia politică recentă, reciclată la infinit de traseism și impostură. Ne revoltă sutele de transporturi de gunoaie importate în țară, facem caz de indivizii care și-au improvizat incineratoare în curte și ne mântuie prin fum și foc de gunoaie. Ne revoltă cinismul unei firme de salubritate care nu cedează decât la amenințări cu starea de necesitate și armata.
S-ar zice că suntem gata să scoatem armele și să înfăptuim revoluția sanitară, poate cea mai importantă dintre toate. Hai la lupta cea mare. Doar că mormanele de gunoaie sunt doar partea vizibilă a muntelui de mizerie. Ele nu apar pur și simplu, ex nihilo. Sunt rodul României needucate, al conviețuirii „la bine și la rău” cu mizeria în stare naturală. Forma mentis, cum s-ar spune: rezultatul unei forme de gândire care s-a eternizat din perioada colectivistă în care moralitatea era stabilită prin documente de partid. Am fost crescuți supt vremi, într-un univers în care totul e posibil pentru că mereu există vinovați de serviciu. Cumva și azi ni se prezintă anume cioburi de realitate și ne lipsește mereu marele tablou pentru a înțelege relații cauzale: de ce ajung în România mii de tone de gunoaie? Cine a făcut contractele? Cine îl preia? Ce face cu el? Dacă ajunge pe cale legală, ce legi permit asta și cine le-a dat? De ce nu sunt abrogate? E simplu și profund dăunător să acuzăm în mod isteric și stereotip un partid sau un personaj de tot răul societății de care, sigur, suntem răspunzători și noi. E un fel de a ne deresponsabiliza profilactic, pentru a putea continua în greșeală, din nou și din nou.
Aceste derapaje comportamentale ies cu asupră-de-măsură la iveală când se pune problema predării educației sexuale în școală. Parlamentul, pudibond, a decis ca materia să se numească nu „educație sexuală”, ci „sanitară” și că părinții trebuie să facă o cerere expresă pentru ca copilul lor să o frecventeze. Președintele a retrimis legea în parlament degeaba. Parlamentarii preferă să arunce gunoaiele în alte curți sau să întindă covoare roșii peste el. Ar fi vorba despre încercarea de a introduce în mintea școlarilor ideile de fluiditate de gen, libertinism și erotism patologic. Da, în țara cu cele mai tinere bunici din Europa (recordul este de 23 de ani), cu o incidență (pre)adolescentină a bolilor cu transmitere sexuală de speriat (AICI, cifre oficiale, dar situația pare mult mai gravă), cu o rată a avorturilor dublă față de media europeană, în țara unde unul din zece utilizatori de siteuri pornografice are sub zece ani (o statistică mai veche, dar edificatoare), ei bine, în această țară, unii politicieni (majoritatea) cred că educația sexuală ar fi nocivă, ar strica mințile copiilor. Câtă ipocrizie pentru unii care au ei înșiși probleme de educație!
Oricum, în sine, educația sexuală în sine nu ar rezolva mare lucru: doar le-ar acorda circumstanțe atenuante politicienilor care se pot lăuda că au făcut tot ce le-a stat în puteri să rezolve problema. Dar problema analfabetismului sexual este doar o iritație epidermică comparativ cu marile probleme ale educației românești din școală, de pe străzi sau din instituții. O materie școlară în plus nu va rezolva nimic. Cum nici religia în școală nu i-a făcut pe oameni mai milostivi, ci doar mai blazați și plictisiți de cele spirituale. A făcut cineva un studiu de impact, după treizeci de ani de religie (de fapt, de cateheză) predați cu anasâna în școală? Sunt românii mai blânzi, onești, harnici după atâta cădelnițare prin școli? Sunt ei mai altruiști, mai morali, mai empatici ca acum treizeci de ani? Aceleași statistici indică o scădere drastică și continuă a numărului de credincioși declarați și a încrederii în biserică. Nu, predarea religiei în școală nici nu a făcut biserica mai simpatică, nici nu i-a spiritualizat pe români. Pentru că nu doar școala este cea care trebuie să ne învețe să ne păstrăm curățenia în viață, să ne eliberăm de mormanele de gunoaie care au alterat legile naturii și ale firii. A făcut cineva un studiu de impact ce eficiență ar avea educația sanitară/sexuală într-o școală cu closet în curte, fără apă curentă și canalizare, cu niște copii fără cărți, manuale și rechizite, aruncați în sărăcie și abandonați de autorități? Știu, mulți ar fi încântați de o asemenea lege pentru că le măgulește retorica găunoasă și superficialitatea percepției realității. Dar mergeți și vedeți cât mai contează școala în comunitățile de dincolo de linia orizontului? Cui îi pasă de România educată a inspectorului școlar Iohannis? Și, la urma-urmei, cine se va duce să predea în satele din Apuseni educația sexuală? Când vor face educația sexuală părinții și profesorii? Care e rădăcina răului, dacă chiar vrem să-l stârpim? Acesta este contractul social pe care-l încheie statul cu individul: anume de a-l proteja, a-l susține, a-l încuraja. Ce vedem în schimb? Unde este individul simplu și adevăratele lui probleme (curățenie, educație, bunăstare în limitele decenței, siguranța vieții de zi cu zi, triumful meritelor personale etc.etc.) în preocupările politicienilor? Cât din Planul de reziliență se regăsește în aceste probleme? Pentru a rezolva problema curățeniei pe toate palierele, de la șobolanii din patiserie, la dăunătorii din spațiul public, de la impostură, la ignoranță trebuie un efort susținut și îndreptat către educație. Dar educația trebuie să părăsească sălile de cursuri, trebuie să fie diseminată în viața de zi cu zi, să atace frontal și total cât mai multe paliere sociale. Să devină reflex comportamental.
De altfel, cu sau fără educația sanitară/sexuală în programa școlară, copiii vor avea mereu curiozitatea stârnită de camera din spate, cea zăvorâtă. În fapt, discuția despre educația sexuală nu se referă de fel la copii și nu izvorăște doar din dorința de a-i ști mai bine informați și protejați, ci pornește, în primul rând, din conflicte și tensiuni intrinseci scenei politice, din programe și platforme incompatibile, din ciocnirea frontală între diverse falii tectonice și de civilizație. Pentru că, dacă ar fi chiar preocupați de educația copiilor, politicienii ar trebuie să-i educe în primul rând pe părinți să-și folosească creierii: să nu lase copiii nesupravegheați, să-i învețe norme igienice de bază, să-i ducă la dentist măcar o dată pe an, să le supravegheze creșterea, să stea cu ei mai mult. Să repare și sterilizeze școlile, să gonească șobolanii din bibliotecile instituțiilor de învățământ și din laboratoarele abandonate, să mărească alocațiile pentru rechizite, cărți și hrană, să investească în sistemul sanitar rural... Desigur, totul sună fantastic de roz: în realitate, părinții sunt de multe ori plecați din țară, copiii sunt abuzați de unchi și vecini, de profesori și de anturaj. De manuale, legi și politicieni.
Sistemul este conceput să producă gunoi mult pentru că unde e gunoi, trăiesc bine și firmele de salubritate, ecarisaj, deratizare și dezinsecție. Și ele nu acționează doar în administrația unui oraș, ci mai cu seamă în administrarea întregii țări. Uneori, dacă sunt generoase și, mai ales, în perioade electorale, ne scapă și de gunoaie, că de asta le plătim, nu?
*Opiniile autorului nu sunt neapărat și cele ale Europei Libere.
