„România și Lumea nu pot lăsa să cadă în ruină acest loc ilustru”, comenta zilele acestea psihiatrul, scriitorul, omul de cultură respectat care este dr. Ion Vianu, o pagină creată pe Facebook în tentativa de a atrage atenția asupra soartei Casei Memoriale „George Enescu” din centrul Bucureștiului.
Casa memorială, ascunsă vederii trecătorilor de pe Calea Victoriei de către Palatul Cantacuzino, este, ca și acesta (și încă două clădiri anexe) parte a donației făcute de soția compozitorului, Maruka, pentru crearea Muzeului Național „George Enescu”.
Dacă Muzeul Național este, de bine de rău, funcțional în momentul de față, deși cu vitrine vetuste, cu o expunere muzeografică de secol XIX, și o înghesuială teribilă a exponatelor, Casa Memorială, în care au trăit în anii 1945-1946 George Enescu și soția sa, golită de un an de zile de mobilier și restul pieselor de expoziție, este închisă vizitatorilor. Motivul, și el, mai mult sau mai puțin cunoscut de public, îl constituie starea deplorabilă a monumentului istoric și amenințarea cu prăbușirea a unora din structurile sale interne, a tavanelor în primul rînd.
Situația în sine nu diferă în mod fundamental de cea a restului Muzeului Național, în speță a Palatului Cantacuzino, și el cu acoperișul fisurat (apa s-a scurs vreme îndelungată pe marele tablou al prințesei Ecaterina Cantacuzino, astăzi sufocat într-un înveliș din folie de plastic), cu elementele de ornament ale clădirii datînd din primii ani ai secolului al XX-lea, amenințînd să se prăbușească după o serie de pseudo-consolidări făcute în bătaie de joc cu ciment, cu o parte a vechiului gard de fier forjat, înclinată periculos și amenințînd și ea să cadă peste trecătorii de pe Calea Victoriei.
„România și Lumea nu pot lăsa să cadă în ruină acest loc ilustru!”: Casa Memorială și Muzeul Național „George Enescu” din București
Dacă astăzi unul din monumentele încărcate de înalt simbolism ale capitalei României este într-o situație de delabrare majoră responsabilitatea le revine în esență administrațiilor succesive ale Ministerului Culturii, implicit guvernului, și, în aceeași măsură, conducerii Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România (UCMR), care, culmea ironiei!, își are sediul și își petrece viața chiar în interiorul Palatului Cantacuzino, ale cărei spații, teoretic, le închiriază.
Printr-un contract inițial semnat cu decenii în urmă, UCMR s-a angajat să plătească chirie Muzeului pentru spațiile ocupate și și-a luat obligația să întrețină spațiul exterior al Palatului Cantacuzino, curtea interioară, inclusiv partea de acces către Casa Memorială „George Enescu”. Practic, declară muzeografii instituției, UCMR este într-un conflict permanent cu Muzeul Național „George Enescu”, neplătindu-i nici o chirie, ba mai mult subînchirind spațiile clădirii unor firme private și însușindu-și cele două clădiri anexe (una transformată ani de zile într-un restaurant).
Felul în care arată astăzi curtea interioară, total neîngrijită, un soi de ruină ea însăși, este simptomatic pentru maniera - și mentalitatea - în care Uniunea Compozitorilor și liderul ei își respectă angajamentele și, prin extensie, încalcă legislația românească, iar, mergînd mai departe, calcă în picioare memoria lui George Enescu.
Conflictul cu UCMR-ul datează de vreme îndelungată, marcat de frica permanentă a conducerilor succesive ale Muzeului Național „George Enescu”, față de comportamentul și relațiile, în ultimul ceva mai mult de un deceniu, ale fostului ministru al culturii și lider al Uniunii, compozitorul Adrian Iorgulescu.
Frica, însoțită adesea de un soi de lașitate și sentiment exacerbat al neputinței, îmi era explicată într-un mesaj privat de unul din angajații Muzeului Național, care ezită - asemenea marii majorități a muzicienilor și muzicologilor din România - să se exprime și să protesteze public. Îl citez aici parțial, în limba sa: „Din păcate, într-un fel suntem în imposibilitatea de a face ceva. Și, după cum probabil știți, toți directorii Muzeului, de la regretata Doamnă Firca, trecând la Ilinca Dumitrescu și apoi Laura Manolache, când au obiectat privind UCMR, au devenit brusc incompetenți.” Alte comentarii promise nu le-am mai primit...
Un alt angajat al Muzeului ne explica în acest context că fondurile europene „pentru consolidarea, restaurarea și amenajarea Muzeului Național „George Enescu” au fost alocate prin intermediul BERD de acum zece ani”. Altfel spus, din vremurile în care dl. Adrian Iorgulescu, fusese un ministru al culturii de sorginte tăriceană; un ministru contestat încă la vremea respectivă pentru afacerile, s-a spus oficial incompatibile cu funcțiile sale, ce le-ar fi făcut cu firme în care era acționar. A întreba unde s-au dus fondurile alocate restaurării, neîncepută nici astăzi, în 2019, într-o clădire în care totul este vetust și contrar unor cerințe elementare de conservare a patrimoniului, nu este poate, cu totul inutil.
Ca ziarist de vreme îndelungată la Radio Europa Liberă nu poți însă să nu constați indiferența și lașitatea aproape generală – subliniez „aproape” cu gîndul la cele cîteva excepții numărate pe degetele unei mâini - a intelectualității și muzicienilor din România față de distrugerea patrimoniului național și comportamentul angajaților de la UCMR.
O fotografie făcută ca mărturie la un act de barbarie - scoaterea la soare, la 30ºCelsius, a dosarelor cu partituri și a unor cărți vechi din arhiva/biblioteca UCMR - a fost aceea care a determinat un val violent de înjurături de cea mai joasă speță și alungarea mea din incinta, în fond, a Muzeului Național „George Enescu”. Un gest și un act pentru care ni s-au transmis doar, bineînțeles în majoritatea lor în privat, cîteva mesaje de „tristețe” și compătimire...
