Salutată drept „prima carte mare a secolului XXI” (The Complete Review), tetralogia lui Roberto Bolaño (1953 – 2003), 2666, Univers, 2016, constituie „nu un roman, ci un breviar al timpurilor prezente, un imens manual de doliu şi de melancolie ” (Le Figaro), cele „cinci cărţi într-una singură, desăvârşit întreţesute nu doar prin idei recurente şi personaje, ci şi printr-un umor torenţial, [emanând] o profundă umanitate şi o vervă dezlănţuită” (The Independent).
Fix 1100 de pagini, pe care ar fi o nebunie curată să încerc a le rezuma; voi lega însă între ele trei citate, în ideea că trei puncte formează un plan.
Din Partea criticilor (vol. 1). „Pe scurt şi în mod brutal, Pelletier şi Espinoza şi-au dat seama (…) că urmărirea lui Archimboldi nu le putea umple nicicând vieţile. Puteau să-l citească, puteau să-l studieze, puteau să-l examineze în amănunţime, dar nu puteau să moară de râs cu el, nici să se deprime cu el, pe de o parte pentru că Archimboldi se afla mereu departe, pe de alta pentru că opera sa, pe măsură ce te adânceai în ea, îi devora pe cei care o cercetau. (…) Pelletier şi Espinoza au înţeles (…) că voiau să facă dragoste şi nu război”, ceea ce se şi întâmplă, cu Liz Morton, altă „archimboldiană” împătimită, care se culcă şi cu unul, şi cu altul („În unele nopţi chiar, adormeau unul în braţele celuilalt fără să facă amor, ceea ce Pelletier era sigur că nu făcea cu Espinoza. Şi greşea, căci legătura dintre Norton şi spaniol era o copie fidelă a celei pe care o avea cu francezul”), pentru a rămâne în cele din urmă cu Morini („Ne iubim şi suntem fericiţi. Ştiu că voi o să înţelegeţi”), nu înainte însă de a fi „bătut la uşa lui Pelletier şi apoi la uşa lui Espinoza şi fără să spună un cuvânt i-a condus în camera ei unde a făcut amor cu amândoi până la cinci dimineaţa”.
Din Partea crimelor (vol. 2). Florita Almata, o ghicitoare: „A spus că a văzut femei moarte şi fetiţe moarte. Un deşert. O oază. Un oraş. A spus că în oraş omorau fetiţe. (…) A repetat ce spusese mai înainte: un deşert foarte mare, un oraş foarte mare, în nordul statului, fete asasinate, femei asasinate. Ce oraş este acesta? Este Santa Teresa! Este Santa Teresa! (…) Apoi a luat o voce de fetiţă şi a spus: unele pleacă într-o maşină neagră, dar sunt omorâte oriunde. Apoi a spus, cu o voce gravă: cel puţin ar putea respecta virginele. Trebuie să asculţi ce spun femeile. (…) Nimeni nu dă atenţie acestor asasinate, dar în ele se ascunde secretul lumii.”
Din Partea lui Archimboldi (vol. 3). „Orice carte care nu este o capodoperă este carne de tun, infanterie curajoasă, piesă sacrificială pentru a reproduce în multiple maniere schema capodoperei”, şi ceva mai încolo: „Isus este capodopera. Tâlharii sunt opere minore. De ce sunt acolo? Nu ca să pună în evidenţă răstignirea, cum cred unele suflete candide, ci ca să o ascundă”.
Preluând imaginea, se poate afirma că însuşi Roberto Bolaño s-a răstignit în această operă postumă, în pagini-Iisus, una şi una, dar şi în pagini-tâlhari, nenumărate.
3 septembrie ’18
