Linkuri accesibilitate

Parcul Tolbuhin și relația București-Moscova (Teodor Tiță / Dilema Veche)


Doi ani de la criza migranților (Ovidiu Nahoi / Dilema Veche)

Relația București-Moscova e comparabilă cu cea dintre un elev oarecare și „golanul școlii”, scrie Teodor Tiță în Dilema Veche: Sunt ani de zile de când aproape orice comunicare a Kremlinului referitoare la România are fie o notă dezamăgită, fie critică, fie de-a dreptul amenințătoare. La București, aceste manifestări de neplăcere ale rușilor sunt de obicei tratate calm, cu răspunsuri șablon și, uneori, ignorate. Cel puțin public”. Cu calm s-a reacționat și la reacția disproporționată a Mariei Zaharova, purtător de cuvânt al ministrului rus de externe, față de intenția unei primării bucureștene de a retragere numele de Tolbuhin unui parc. „Generalul (ulterior mareșal) Fiodor Tolbuhin a fost unul dintre comandanții trupelor sovietice care au ocupat România, scrie Tiță. E vinovat, cel puțin moral, pentru crimele comise de soldații ruși împotriva românilor, mai ales în prima fază a ocupației. Crime documentate în jurnalele vremii și niciodată sancționate”. Jurnalistul le reamintește autorităților ruse că „rusofobia latentă a românilor își trage justificările” tocmai din această realitate. Ar exista însă o soluție de compromis, sugerează el: să se schimbe numele lui Tolbuhin cu cel al Annei Politkovskaia, jurnalista asasinată în 2006 după ce devenise unul dintre cei mai virulenți critici ai președintelui Vladimir Putin. Asasinii sunt în închisoare, dar nici în 11 ani nu s-au lăsat descoperite numele comanditarilor. La urma urmei, Moscova ar trebui să înțeleagă că „onorarea unui soldat din trupele de ocupație nu e o chestiune care ține de acuratețe istorică, ci de raportare la sine. Și oricât ar vrea Kremlinul să creadă că românii sunt recunoscători pentru ocupație și pentru schimbarea de regim, adevărul simplu e că nu sunt. Și nu pentru că ar fi fost fericiți sub dictaturile succesive sub care au trăit până la venirea trupelor sovietice, ci pentru că n-au fost fericiți nici cu lunga dictatură care a urmat. Nu poți cere unei populații să își iubească tragedia, oricâte explicații și narațiuni alternative ai promova”.

Ovidiu Nahoi scrie în același săptămânal Dilema Veche că s-au împlinit doi ani de la criza migranților, rezolvată în bună măsură abia în 2016 grație implicării masive a Germaniei și acordului prin care Turcia s-a angajat să rețină la frontierele sale valurile de refugiați. La momentul 2015, țările europene afectate tindeau să arunce fiecare problema în curtea vecinului. Atunci nu s-a făcut proba solidarității, ci mai degrabă a individualismului, a egoismului chiar. Dacă n-ar fi fost oferta cancelarului german Angela Merkel că granițele țării sale sunt deschise pentru imigranți, lucrurile ar fi scăpat de sub control. Valurile de disperați ar fi căzut în sarcina unor țări cu mult mai puțină experiență și dare de mână - Bulgaria, Serbia, Macedonia, Croația, Ungaria, Austria, Slovenia, pe lângă vechile „cliente“, Grecia și Italia, și criza care s-ar fi născut ar fi fost „mai distructivă pentru construcția europeană decât crizele precedente – criza datoriilor suverane, criza euro, criza băncilor”. Efortul Germaniei a avut și consecințe politice interesante: „le-a luat de sub nas liderilor populiști și activiștilor extremiști din Europa centrală și răsăriteană o uriașă șansă de ascensiune dată de o criză a refugiaților pe propriile teritorii”. Procedând așa cum a făcut-o, Merkel are șansa să înfrunte la apropiatele alegeri legislative nu pe unul dintre liderii extremiști germani, ci un social-democrat.

Opinia dvs.

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG