Linkuri accesibilitate

Regii se-nclină şi pleacă

Ierte-mi-se figura de stil – moartea Majestăţii Sale, Regele Mihai al României (n. 1921), pe 5 decembrie curent, a făcut pârtie – magistrală! – pentru alte câteva capete încoronate, dacă nu cu însemnele puterii, atunci în mod sigur cu laurii unei glorii binemeritate.

Abia dacă îşi dădea sufletul, la reşedinţa sa din Elveţia, ultimul suveran al României, tot el – şi ultimul şef de stat participant la cel de-al Doilea Război Mondial, că se stingea în Franţa, la Neuilly-sur-Seine, contele Jean Bruno Wladimir François-de-Paule Le Fèvre d’Ormesson (n. 1925), cunoscut sub numele de scriitor Jean d’Ormesson, membru al Academiei Franceze (din 1973), un adevărat rege al gândirii & expresiei artistice. (Am avut şansa să-l cunosc, în 2010, în cadrul Festivalului Zile şi Nopţi de Literatură, de la Neptun, când Domnia Sa a fost distins cu Marele Premiu; mai încoace, îi prezentam unul dintre volume, Ciudată e lumea, până la urmă!, Baroque Books & Arts, 2015, pe care autorul nonagenar îl încheia cu cuvintele: „Nu ştiu dacă această carte e bună şi nici dacă va schimba pe cineva, cât de puţin. Pe mine însă m-a schimbat. M-a vindecat de suferinţele şi de rătăcirile mele. M-a făcut fericit, mi-a dăruit un fel de încredere şi pace. Mi-a redat speranţa.”)

Moartea lui Jean d’Ormesson o precede cu circa 24 de ore pe cea a lui Johnny Hallyday (n. 1943), regele rock-n-roll-ului, pe 6 decembrie, puţin după miezul nopţii, la reşedinţa sa din Marnes-la-Coquette. Am stat toată seara de miercuri, 6 decembrie, literalmente lipit cu ochii de TV5Monde, care i-a consacrat lui Johnny Hallyday mai tot timpul de antenă, fără a-l uita însă şi pe distinsul scriitor care – tristă ironie a sorţii – declara în 1963, la moartea (cvasi simultană!) a lui Édith Piaf şi a lui Jean Cocteau că „este preferabil pentru un scriitor să nu moară în acelaşi timp cu o vedetă a estradei, căci riscă să-şi vadă dispariţia eclipsată”. Ei bine, Franţa lui 2017 a ştiut să facă faţă acestei situaţii, prin funeraliile populare alui lui Johnny, transmise în direct de TV5Monde timp de cinci ore, şi cele naţionale ale lui Jean d’Ormesson care urmează.

Nu mai puţin neagră, ziua de joi, 7 decembrie – la Bucureşti, pleca în lumea celor drepţi primul preşedinte al Parlamentului Republicii Moldova, omul care în 1991 citea Declaraţia de independenţă în Legislativ, istoricul Alexandru Moşanu (n. 1932). Nu ştiu dacă epitetul „regal” i s-ar potrivi unuia dintre părinţii fondatori ai Republicii, în mod sigur însă omul cetăţii Alexandru Moşanu avea ceva majestuos în el, o calitate ce lipseşte cu desăvârşire actualei clase politice.

Iar ca săptămâna aceasta să intre definitiv în analele istoriei ca fiind una cu adevărat neagră, vineri dimineaţă, pe 8 decembrie, pleca la Domnul regele incontestabil al dansului naţional, maestrul Vladimir Curbet (n. 1930), cel care conducea de aproape 60 de ani (de la vârsta de 28 de ani, din 1958) ansamblul „Joc”. (Vestea dispariţiei Domniei Sale am aflat-o la o lansare de carte, cea a lui Mihai Ştefan Poiată, Mihai Dolgan. De ce-au plâns ghitarele?, Arc, 2017 – ca şi cum un alt mare dispărut, fondatorul „Noroc”-ului Mihai Dolgan, a trebuit să-l însoţească pe Ceea Lume...)

Făcând o socoteală rapidă, constat că în doar patru zile am rămas mai săraci nu doar cu cinci mari personalităţi (o adevărată chintă regală!), dar şi cu nu mai puţin de 434 (96 + 92 + 74 + 85 + 87 – timpul a avut răbdare cu ei!) de ani trăiţi cu folos pentru oameni.

Şi deja se anunţă vremuri văduve...

XS
SM
MD
LG