Linkuri accesibilitate

Regele Mihai. Portretul unui om de stat


Regele Mihai adresîndu-se Parlamentului de la București în ziua în care a împlinit 90 de ani, București, 25 octombrie 2011

Propaganda și gesturile politicienilor români post-comuniști au reușit să ducă în derizoriu opțiunea monarhiei în România.

Odată cu plecarea Regelui Mihai dintre noi dispare și ultimul dintre șefii de stat care au participat la încheierea celui de-al Doilea Război Mondial.

A fost decorat pentru scurtarea războiului atât de sovietici, cât și de americani. Harry Truman președintele Statelor Unite îi scria în 1946, alături de cea mai înaltă decorație americană pe care i-o trimitea la București că „el, Regele Mihai a reușit să dea inspirație, un țel și o direcție forțelor interne”, atunci când a trecut de partea Aliaților și că „în culminarea eforturilor sale, pe 23 august 1944, deși capitala lui era încă dominată de trupele germane, el personal, din propria lui inițiativă, și în completă nepăsare pentru siguranța lui personală, a dat semnalul pentru o lovitură de stat”, în urma căreia „România a fost eliberată de sub controlul nazist”.

Constantin Argentoianu, om politic influent în lumea interbelică și pentru o scurtă perioadă prim-ministru, povestește că Regele Mihai, spre deosebire de partidele din Opoziție (liberalii și țărăniștii) a înțeles mai repede pericolul din spatele Partidului Comunist, care în 1944 avea în România doar câteva sute de membri. Regele Mihai și-a dat seama însă că în spatele lor se află armata sovietică și puternicii lideri de la Moscova.

În puținul răgaz pe care l-a avut pentru a-și arăta calitățile, Regele a demonstrat că a fost un adevărat om de stat. A luat repede decizii foarte complicate, a știut cum și cu cine să negocieze, a întrevăzut de la început de unde vin pericolele, pe cine să se bazeze și cum să facă să salveze lucrurile pe ultima sută de metri.

În 1944 când prin hotărârea lui România i-a întors spatele lui Hitler, Mihai avea doar 23 de ani. Până atunci fusese captivul dictaturii mareșalului Ion Antonescu și apoi al comuniștilor, din februarie 1945, când adjunctul diplomației sovietice Andrei Vîșinski ajunge la București.

Fostul procuror general din timpul marilor procese politice de la Moscova fusese trimis în România pentru a le arăta Aliaților că URSS își ia în primire spațiul convenit de curând la Ialta. „Ialta sunt eu” i-ar fi spus Vîșinski Regelui Mihai bătând cu pumnul în masă, când Suveranul i-a amintit că potrivit Acordului în România ca și în celelalte state negociate de occidentali și URSS în Crimeea trebuiau instalate guverne democratice care să pregătească alegeri libere.

Regele Mihai a fost nevoit să accepte în fruntea guvernului o marionetă a Moscovei, Petru Groza, să privească neputincios prezența trupelor sovietice de ocupație și în cele din urmă să vadă cum au fost falsificate alegerile din noiembrie 1946.

Atunci, Mihai rămăsese ultimul obstacol în instalarea totală a comunismului în România. La început, a crezut că va fi sprijinit de Washington și de Londra, a declanșat o „grevă regală” refuzând să mai semneze documentele de stat, dar în cele din urmă și-a dat seama că era singur.

În 30 decembrie 1947, Regele a fost șantajat să abdice. Potrivit propriilor declarații, Mihai ar fi fost amenințat că cei o mie de studenți aflați în arestul poliției vor fi împușcați. În plus, chiar premierul Petru Groza i-ar fi cerut să abdice cu pistolul în mână, spunându-i „vedeți Dvs, nu vreau să am aceeași soartă ca Antonescu”.

La 26 de ani, Mihai pleacă din România, izgonit de sovietici, după două domnii scurte, una care a început când avea doar șase ani, între 1927 și 1930 și cealaltă care a debutat în 1940, când el avea 19 ani. Crescut în apropierea unui tată autoritar și excentric, cum a fost Carol al II-lea, despărțit de mama lui,Elena de Grecia la o vârstă fragedă, Mihai a cunoscut, poate, prea devreme tristețea.

A trăit în exil de la sfârșitul anului 1947 până în 1997, când i s-a redat cetățenia română și i s-a permis să se întoarcă în țară. Are cinci fete și a fost într-un fel obligat să renunțe la tradiția și legea monarhiei autohtone care stipula că în lipsă de descendenți pe linie masculină, succesiunea tronului s-ar cuveni celui mai în vârstă dintre frați, sau descendenți pe linie bărbătească.

Imediat după căderea comunismului, Regelui i-a fost interzisă venirea în țară, de teamă ca nu cumva pe un val emoțional monarhia să devină o soluție politică pentru România. Propaganda și gesturile politicienilor post-comuniști au reușit să ducă în derizoriu această opțiune.

Apoi, după 2000, Mihai a fost nevoit să accepte unele compromisuri cu puterea de la București, pentru a-și recupera bunurile luate cu japca de regimul comunist.

Nu s-a întors însă niciodată definitiv în România, venea de marile sărbători pe care le petrecea mai cu seamă la Palatul de la Săvârșin, dar a continuat să trăiască în Elveția, țara exilului său și locul în care și-a găsit sfârșitul.

Opinia dvs.

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG