Linkuri accesibilitate

În decorurile, regia și luminile lui David Doiașvili, „Regele Lear” a fost o „lecție de anatomie” a nebuniei predată de „doctorul” Shakespeare.

Pentru unii, o nebunie salvatoare față de urâțenia lumii, pentru alții o nebunie a înstrăinării, a sexului, a cupidității sau a puterii.

Axul central în jurul căruia se învârte această lume înnebunită nu este regele, interpretat de Mihai Constantin (care are uneori ceva din scânteia tatălui său, marele George Constantin), ci bufonul, admirabil întrupat de Marius Manole.

Acesta nu este doar călăuza cea mai potrivită a regelui prin delirul unei lumi fără dragoste și principii, ci și principal povestitor, narator al unei povești în care joacă multiple roluri.

De altfel, piesa începe ca un jurnal de știri în care bufonul încearcă, înarmat cu un microfon pe care-l agită parodic, să ia exclusivități de la personajele piesei, invitate de rege să fie părtașii predării puterii către fetele sale, dacă declarațiile lor de dragoste îl mulțumesc.

Afișul spectacolului cu Regele Lear, FNT 2017
Afișul spectacolului cu Regele Lear, FNT 2017

Este, ca în catalogul corăbiilor din Iliada, o prezentare a principalelor forțe care vor rupe axul lumii, o vor înstrăina de sine. Este cumva imaginea pentru public a principalelor forțe care se vor confrunta de-a lungul acestei istorii și fiecare își etalează farmecele letale (sexualizându-le, ca în cazul lui Goneril sau Regan, sau exacerbându-și machismul, ca în cazul ducelui de Cornwall), dar și un însemn al versatilității, vremelniciei și deșertăciunii personajelor.

Pentru că dintre toate personajele în reportajul tabloid de la începutul piesei lipsește tocmai reprezentanta iubirii și a datoriei: Cordelia, fiica mai mică a lui Lear.

Povestea este arhicunoscută, ajungând, ca ecou târziu, să dea gust „Sării în bucate a lui Petre Ispirescu.

Cumva, istoria lui Lear ne este, așadar, consangvină, aparține codului nostru genetic cultural.

Dar nu recursul la un text nelipsit din programele școlare și din repertoriul de seară al bunicilor este motivul principal pentru care vibrăm la piesa shakespeariană, ci sentimentul de neocolit că trăim și azi o nebunie universală care-i contaminează pe toți eroii piesei (și pe noi deopotrivă), o forță primitivă care des-ființează lumea, care-i smulge umanitatea, o face să regreseze în bestialitate, sugestie care subliniază apăsat (regizoral și actoricește) pasaje din piesă.

Nu e un capriciu regizoral ci mai degrabă o necesitate istorică faptul că de multe ori personajele piesei vin din sală, un reflex parcă al prezentului dar și simbolul neîndoios al nebuniei invariabile care se înstăpânește peste o lume în care iubirea și loialitatea sunt evacuate.

Este o nebunie atemporală, care așterne bezna, ne lasă orfani de speranțe și iubire. Nu, binele nu învinge în basmul lui Shakespeare, înving lăcomia, trădarea, urâțenia. Frumusețea, sinceritatea, loialitatea sfârșesc cu ochii scoși, spânzurați, nebuni, înjunghiați de nebunii care ajung să controleze lumea. Unii sunt înnebuniți de putere, alții de sex, alții de mlaștina sufletească și trădare.

Așadar celor trei nebuni centrali, regele, bufonul și Edgar (Istvan Teglas) li se adaugă psihopați, ca Edmund (Tudor Aaron Istodor), bastard și uzurpator al lui Gloucester, ducele de Cornwall, soțul lui Regan, orbit de gelozie și putere, narcisist și grandoman, nimfomana Regan (Raluca Aprodu), și sociopata Goneril (Monica Davidescu) însăși, ambele roabe ale exceselor de putere și sexualitate.

Singura, rămasă cumva la marginea orizontului, mai mult ectoplasmă decât realitate, este Cordelia (Crina Semciuc), fata care iubește și tace în momentul esențial, acela al împărțirii regatului.

În vreme ce surorile sale preiau realmente microfonul la o tribună improvizată, declamându-și cabotin iubirea, Cordelia preferă să se joace în continuare cu micile ei păpuși de cauciuc, claxonând cu ele și risipind o drăgălășenie și muțenie care o condamnă la surghiun și îi trasează realmente destinul până la moarte. Astfel că nu știm dacă vălul pe care-l poartă pe cap la început (înrudit cumva cu coroana de flori de pe capul lui Lear, când înnebunește) este de mireasă sau de fecioară moartă. Este singura care-și păstrează luciditatea și, alături de ceilalți nebuni din Curtea Miracolelor regelui Lear, singura loială acestuia până la capăt.

Marius Manole și Mihai Constantin în Regele Lear, FNT 2017
Marius Manole și Mihai Constantin în Regele Lear, FNT 2017

Foarte încărcată cu efecte vizuale și sonore, cu zgomotoase tunete și orbitoare fulgere (Doiașvili este, de asemenea, cel care a proiectat jocurile de lumini), cu bazine de apă în care actorii se aruncă din când în când cu nesaț, se stropesc uneori în joacă, alteori torturându-se (și alteori cam fără noimă), cu mașini de împrăștiat fum, cu confetti aruncați cu generozitate în toată sala și cu o muzică uneori excesivă și parcă fără legătură cu story-ul (Cordelia, de pildă, transformă un monolog shakespearian în cântec, un blues ușor prăfuit și în mare măsură kitsch), regia lui David Doiașvili este, cu toate acestea, imponderabilă și implacabilă, ca o lege a naturii.

În joaca aceasta de-a elementele (aer, apă, pământ, foc) stă cumva rețeta viziunii sale regizorale care ne dă astfel sentimentul indefinit al unui timp de dinaintea istoriei, un timp în care roata lumii se răstoarnă, regele devenind nebun iar nebunul - înțelept. Aici intervine inteligența regizorală care face, cum spuneam, din bufon axul piesei.

Bufonul are un rol și un joc de o complexitate de care singură se apropie (fără a o egala) partitura regelui. Bufonul nu se mulțumește cu scena, ci coboară în public, sare peste rândurile de spectatori îndreptându-se în susul sălii de spectacol, parcă spre cupola ei. Moare și renaște, ca un alt bufon celebru, Till Eulenspiegel, pentru că este, deopotrivă, un dublu al regelui cel nebun, dar și un trickster, inițiindu-i pe ceilalți în Marea Artă a nebuniei.

Regele Lear, fără de țară și neiubit decât de nebuni și de fiica lui repudiată, este în viziunea lui Mihai Constantin de o putere și masivitate care se surpă încet, pe măsură ce regele pierde controlul regatului, lumii și propriei minți. Mihai Constantin a avut un joc vulcanic, chiar dacă pe alocuri abraziv și cu gesturi largi, să se vadă bine de pe ultimele rânduri. Climaxul actoricesc nu a fost, în fapt, cel jucat pe scena mundană a ingratitudinii celor două fiice, Goneril și Regan, când îi era înjumătățită suita (și puterea, prin urmare) și era transformat practic într-un prizonier de lux, ci scenele furtunii (act III, scena 2) și cea a nebuniei pe câmpul de flori (act IV, scena 6).

În cele din urmă, într-o parafrază a parabolei biblice, nebunii ajung să-i conducă pe orbi împingându-i în propria lor groapă. Acolo se prăbușesc, de fapt, cu toți: unii pentru că nu văd, alții pentru că nu gândesc. În viziunea lui Doiașvili, lumea lor redevine, ca în scena de la începutul piesei, o lume a umbrelor, a duhurilor, înghețată într-o grotescă și sângeroasă fotografie de familie. Morții cu viii și viii cu morții. Istoria și personajele ei se pregătesc parcă să o ia de la început.

Regizorul georgian David Doiașvili
Regizorul georgian David Doiașvili

Georgianul David Doiașvili s-a născut în 1971, la Tbilisi. A făcut Facultatea de regie de teatru. Este și lector de actorie la Universitatea Shota Rustaveli. A fost director al Teatrului dramatic Kote Marjanișvili și, mai apoi, manager și director artistic al Teatrului Muzical și Dramatic de Stat Vaso Abașidze. A montat piese pretutindeni în lume din Croația, în Anglia, din Budapesta, în America latină. Nu e prima dată la București. În 2015 a adus la București, în cadrul Festivalului NETA, „Visul unei nopți de vară”, un spectacol multipremiat al echipei de actori de la Teatrul Vaso Abashidze. El a regizat luna trecută „Livada cu vișini”, în avanpremiera prezentării la Festivalul Internațional de Teatru de la Tbilisi, care a avut loc la începutul acestei luni. Este, așadar, un nume de care vom mai auzi iar specialiștii văd în prezența lui la București unul dintre momentele importante ale festivalului.

XS
SM
MD
LG