Am fost în vizită la un amic pe care nu l-am văzut multă vreme. Aveam ce să discutăm, ce să ne amintim. Amicul a întins o masă copioasă ca să conversăm cu mai multă plăcere. „Ia nişte plăcinţele cu brînză, Iuliane! Sunt foarte gustoase!” m-a îndemnat prietenul vechi. Am muşcat cu poftă dintr-o plăcintă, dar mi-am amintit imediat de „scandalul laptelui”. „Ce brînză o fi în plăcintele astea? Sau poate e produs de brînză?” - mi-au trecut prin minte nişte întrebări şi dorinţa de a mînca mi s-a subţiat considerabil.
Amicul m-a îndemnat să mănînc salată de boeuf şi am simţit imediat cum un fior rece îmi trece prin şira spinării. Oare ce carne şi ce maioneză o fi în salata aceea? Nu cumva maioneza din salată era burduşită cu coloranţi şi conservanţi? Amicul mi-a propus să iau o bucăţică de parizer şi am tresărit, amintindu-mi imediat despre o emisiune a unui post românesc din care rezulta că parizerul are multe ingrediente periculoase. Amicul mi-a dat o bucată de tort şi am simţit că mi se face părul măciucă. Văzusem într-un supermarket că torturile conţineau tot felul de coloranţi. Am sorbit din ceaiul amicului şi m-am holbat cu suspiciune la pliculeţul din ceaşcă. Citisem undeva că pliculeţele astea nu sunt prea bune.
„Măi, dar tu nu mănînci deloc, frate! De aia cred că eşti atît de slab!”, a ridicat din umeri amicul. „Aşa e feleşagul meu…”, am îngăimat stînjenit.
Ce vreau să spun? Pesemne nu e bine să exagerăm. Dar aici, în RM, mai mulţi oameni nu ştiu prea bine ce mănîncă. Iar gîndul că producătorul autohton poate să-ţi vîndă orice de dragul profitului rapid îl au tot mai mulţi oameni.
