La bătrîneţe am început să mă gîndesc serios cînd mai eram încă student la Braşov şi aveam 24-25 de ani. După ce citisem „Pe culmile disperării”, mi-am zis că bătrîneţea trebuie asumată de timpuriu ca să nu mă ia prin surprindere. Ştiam că există mulţi oameni care îşi bagă picioarele în bătrîneţe pînă în clipa în care, pe la 50-60 de ani, îi atacă pe neaşteptate un diabet, o tensiune arterială nărăvaşă sau o osteoporoză rapace.
Mai neplăcută decît boala neaşteptată e pentru ei revelaţia că sînt... bătrîni, că organismul deodată nu mai e cum a fost. De aceea, încă în studenţie, am început să le spun multora că sînt bătrîn. Aşa, mi-am zis, voi întîmpina cu mai mult calm disfuncţionalităţile implacabile ale organismului. Din păcate, disfuncţionalităţile astea m-au găsit mai mereu nepregătit din punct de vedere psihologic. Dar nu despre asta voiam să vorbesc.
Acum, cînd mă apropii vertiginos de vîrsta de 50 de ani, îmi dau seama că generaţia mea, adineaori tînără şi frumoasă, simte deja suflul arctic al bătrîneţii. Generaţia mea are deja părinţi foarte bătrîni sau... nu-i mai are. Mai avem vreo zece ani la dispoziţie, dacă nu se întîmplă nimic grav mai devreme, după care începe povestea dizgraţioasă a luptei cu bolile. Începe ingurgitarea metodică a pastilelor şi frecventarea instituţiilor medicale din RM în care atitudinea faţă de bătrîni, eufemistic vorbind, lasă de dorit. Şi poţi tu să faci sport toată ziulica, să mănînci numai legume şi fructe deosebite, să devii yoghin şi să renunţi la fumat, să escaladezi munţi şi să mănînci pelin, bătrîneţea oricum te va ridiculiza, te va frînge, şi le va provoca suferinţe urmaşilor tăi.
Bătrîneţea te va ridiculiza chiar dacă eşti un mare conducător al Republicii Moldova, lipsit de griji şi cu buzunarele pline. În final, aş zice iată ce: dacă guvernanţii autohtoni s-ar gîndi mai des şi mai profund la bătrîneţe, poate şi mediul social-politic din RM ar fi mai puţin sufocant.
